Exact ca și anul trecut, am rămas surprinsă de talentul prietenilor mei în ceea ce privește meșteșugul poeziei. Deși o parte din ei au fost selectați și anul trecut, le-am cerut poeme diferite acum și mă mândresc cu ei, cu alegerile lor și cu rezultatul final.
La fel ca și autorii din prima parte a acestei serii, Ada, Ștefan, Adelina, Katya și Oana au trebuit să răspundă la provocarea pe care le-am lansat-o și să-mi spună de ce mai scriu și mai citesc poezie.
Mi se pare extrem de important să existe în viața noastră un om (sau mai mulți, cu puțin noroc) care să te susțină și să te încurajeze. Și mai fain e atunci când găsești un loc în care să-ți „expui” arta, sentimentele și trăirile. Mie mi-a lipsit, în special, a doua parte și tocmai de aceea am ales anul trecut să-i public aici, tot cu ocazia Zilei Internaționale a Poeziei, pe aceia dintre prietenii care mi-au împărtășit timid că le place poezia, că o simt, o trăiesc și o scriu. Și, dacă dintr-o mare de cunoscuți, nu sunt prea mulți cei care-i susțin, aleg să fac eu asta, pentru că am încredere în ei, în talentul lor și consider că expresia personală, indiferent în ce formă vine ea, este foarte importantă.
Așa cum spune una din prietenele mele, Ada, pe care o veți descoperi în rândurile de mai jos, poezia este viață. Nu ar trebui să vină ca o obligație, ca ceva impus, ci ca un proces care te eliberează, care te ajută să-ți conturezi gândurile inedit, exprimându-le într-o altfel de formă și formulă. Am descoperit și eu efectele tămăduitoare ale acestei arte și deși nu scriu mereu, recunosc că e un proces magic.
Adresam în articolul anterior întrebările „Se mai citește poezie? Se mai scrie ea? Cine o mai face?” și iată că acești minunați 5 tineri au ales să zică un DA hotărât, să-și transpună sufletul pe foaie și să ofere și crâmpeie din sufletele altora prin sugestiile de poeme preferate de la alți autori. O să descoperiți 5 oameni diferiți, cu idei diferite despre viață, toți cu firi artistice pronunțate, fiecare trecând de la simplu la complex prin ceea ce au oferit aici. Stiluri diferite, creații diverse, dar toți uniți de frumoasa pasiune pentru cuvânt...
Cert e că fiecare ascunde un univers în interior și mă bucur enorm că fac parte din viața mea, o fac mai bogată. Acum, cu ocazia asta frumoasă, cu toții am ales să împărtășim cu voi, cititorii, magia din universul nostru comun. Sper din tot sufletul să rezonați cu prospețimea lor, iar eu promit să continui și la anul ceea ce am început. Vă doresc lectură plăcută!
ada crangă
Cine sunt eu? Ada Crangă este numele meu, omul din spatele cuvintelor. Sunt o fire artistică, dar cu picioarele pe pământ. Îmi place să dorm, să visez și să îmi interpretez visele. Îmi place mâncarea bună și înghețata. Îmi place mirosul de carte nouă și iarbă proaspăt cosită. Sunt un simplu om și vreau să rămân așa.
poeme proprii
De ce mai scriu și citesc poezie?
E ca și cum m-ai întreba de ce am sentimente, nu aș știi să îți dau un răspuns concret. Pentru mine poezia e ceva ce ține de mistic, de magie, de suflet, acele ceva-uri intangibile. Clișeic sau nu, poezia m-a ajutat să trec prin niște perioade extrem de negre ale vieții mele, versurile lui Ion Minulescu fiindu-mi repere și azi, când s-au mai luminat încăperile sufletului meu. Poezia este pur și simplu, fără doar și poate, viață. Cine trăiește, dar trăiește cu adevărat nu pretinde că o face, nu are cum să nu aprecieze și să iubească poezia, chiar dacă poate nu o înțelege. Poezia se aseamănă din multe privințe cu femeia, pentru că femeia se zice că trebuie iubită, nu înțeleasă. Pentru că cele mai importante evenimente din istoria omenirii se pot asemăna cu versurile unei poezii bine scrise și simțite, pline de Duh Sfânt, adică însuflețite. Nu cunosc niciun om mare pe care să îl admir care să nu adore poezia. Așadar, nu am cum să nu iubesc să citesc, recit și să scriu poezie, pentru că altfel simt că mi-aș autoflagela ființa și spiritul și aș fi ciungă, fix așa mă simt fără ea, incompletă.
poezii alese
Totul simplu de Ana Blandiana
O, dac-aş fi o lumânare numai, Să mă consum treptat De la un capăt spre altul, Simplu, ca-n aritmeticile Copiilor... Capul întâi - ce fericire! - Mi-ar dispărea, Lumea ar spune: "Ce fără cap este fata aceasta!", Eu aş fi uitat totul Şi nimic n-aş mai căuta să-nţeleg. Inima apoi mi s-ar topi, Şi n-aş mai iubi, Şi n-aş mai urî, Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge, Şi lumea ar spune: "Ce fără inimă este fata aceasta!" Şi aşa mai departe. Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă, Şi nici o patimă, Şi sângele meu purtător de corăbii S-ar spulbera, Şi mi-ar rămâne numai genunchii uscaţi, Tremurători cu demnitate sau îngenuncheaţi, Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva. În ultima linişte, Balta de ceară S-ar răci, pedepsită anume Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care Lumina ei le-a adus în lume...
Ce bine că eşti de Nichita Stănescu
E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând. Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Pe Ada o puteți găsi aici:
stoica ștefan
Sunt un individ ce răspunde la numele de Ștefan Stoica. Și cam atât, sub umbrela asta intră cam tot ceea ce fac. Nu înșir liste de studii sau altceva ce ar cuprinde un CV, pentru că sunt de părere că în afara vieții profesionale, nu acestea ne definesc cu adevărat, ci pasiunile noastre. Printre acestea, în cazul meu, se află și pasiunea pentru exprimarea în scris. N-am avut niciodată pretenția că aș fi sau aș putea fi scriitor. Sunt doar un alt milenial, un copil al anilor ‘90 care nu a avut parte de vreo oră de educație a emoțiilor în școală, așa că forma lui de terapie a devenit să dea „glas” trăirilor interioare prin scris. Dragostea pentru literatură mi-a dezvoltat creativitatea și imaginația până în punctul în care reușesc să nu pun gândurile negru pe alb, ci să am o abordare mai criptică, să mă joc cu sensurile și să forțez normele. Asta mă ajută să „camuflez” mai bine de sensul comun emoții sau stări, să le știu că sunt acolo, chiar dacă par altceva la prima vedere. Aș putea rezuma totul spunând că sunt copilul meu interior, manifestat pregnant în majoritatea aspectelor vieții mele, care și-a găsit „locul de joacă” printre litere și aleargă de la un capăt la celălalt al propriilor trăiri interioare, folosindu-le adesea pentru a-și construi „jucării” din ele. Cred că așa apar, de fapt, textele mele.
poezii proprii
Din punctul meu de vedere, deși iubesc toate formele de artă scrisă, poezia mi se pare că are cel mai ludic caracter dintre toate. E ca o evadare, ca un dans la un carnaval, la un bal mascat unde emoțiile acelea timide sau poate chiar suferinde de o formă de agorafobie, se costumează în ce cuvinte vor ele, se maschează în ce fenomene sau acțiuni vor ele, prind curaj, ies din zona sigură a subconștientului și dansează libere. Pentru mine, oricât de sinceră poate fi proza, mi se pare că poezia poate săpa mult mai adânc în suflet, atât în al scriitorului, cât și în al cititorului, devenind cumva ca o melodie în surdină, care ajunge să ne apropie și să realizăm că deși suntem diferiți, suntem mai asemănători decât credeam. În plus, consider că într-o lume a ecranelor și a electronicului, a pixelilor și a uniformizării, poezia este acel pahar de apă dintr-o zi toridă, dar pentru suflet. Este una din ultimele redute ale emoțiilor necopleșite de concret. Îmi place să scriu poezie pentru că doar ea îmi dă ocazia să mă „joc de-a magicianul”: să transform o emoție într-o frunză și să îi descriu căderea, iar eu să mă transform în pomul în care ea a înmugurit și din care a căzut. Poezia este tărâmul magic unde pot face asta.
poezii alese
În fiecare zi de Romulus Vulpescu
În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire și de mare, Și nu băgăm de seamă că, în loc, Rămâne un deșert de disperare.
Ne amăgește lenea unui vis Pe care-l anulăm cu-o șovăire; Ne reculegem într-un cerc închis Ce nu permite ochilor s-admire;
Ne răsucim pe-un așternut posac, Însingurați în doi, din lașitate, Mințindu-ne cu guri care prefac În zgură sărutările uzate;
Ne pomenim prea goi într-un târziu, Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă: Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu, Ca să mai știm că dragostea există.
În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire și de mare, Și nu băgăm de seamă că, în loc, Rămâne un deșert de disperare.
Călimara de George Topîrceanu
Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint, Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare. Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis, Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis, Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe. În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini, Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă, Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte, O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte - Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie. În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete, Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete; Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie; O epigramă inedită; figura unui tip ridicol, Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol, Asupra unei chestii care va fi de actualitate, Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, - Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9, Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă.. În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul, Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul; O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară.
Pe ștefan îl puteți găsi aici:
Adelina tăbăcaru
Mă bucur să te am alături de mine, drag cititor! Poate te întrebi cine sunt. Păi, să spunem doar că sunt un hoinar prin viață, prin sclipiri de noapte și șoapte de chitară. Sunt o tânără ce își caută efervescent drumul printre clipe, dar pășește cu atenție prin suflete.
~ Dă-ți timp și iubește-te! ~
Poezii propii
Întuneric luminat
Am fost întuneric, Ai fost lumină. Într-o lume atât de haină, Am existat în nefiresc. Am fost noapte, Ai fost zi. Într-o lume atât de nebună Noi am putut fi.
(03.01.2019)
În epoca vitezei, ce șansă îi mai dăm lecturii? Deși a pierdut considerabil teren, mi se pare că oamenii încep să se întoarcă la origini, deci la cărți. Deși mi-am descoperit dragostea pentru lectură târziu, flacăra ei a rămas aprinsă până în aglomeratul prezent. Simplitatea, bogăția și onestitatea sunt cuvintele cheie care mă țin aproape de liric. O poezie este bună doar atunci când te face să revii asupra ei. Poezia este un soi de privilegiu al sufletului. Nu totul este poezie, cum nici toți sunt pentru poezie. Cu toate acestea, versurile cu care o astfel de creație ne încântă sunt, într-adevăr, totul. Poezia este o extensie a sufletului, ce leagă emoția de esența umană. Nu ai cum să nu o iubești! Este sinceră și curată precum o melodie. Nu citesc pentru a trăi, dar trăiesc pentru a citi! Mă face să mă opresc o secundă pentru a contempla. Mă face să mă întreb. Mă face să mă întorc. Mă face să merg mai departe. Mă face liniștită, împăcată. Mă face fericită! Mă face adevărată!
poezii alese
Pământul deocamdată de Adrian Păunescu
Timpul vieții ni-i scurt Hai să-l facem curat Trăiesc unii din furt, Alții doar din ce-au dat, Sunt săraci și bogați, Lovesc lașii pe bravi : Voi, ce-n lună zburați Pân’ la cer va urcați Pe spinări de noi sclavi.
Pe pământ avem de toate Și mai bune și mai rele, Bune, rele, Și-nchisori și libertate Și-a putea și nu se poate Și noroi și stele.
Voi ce-n lună zburați Cu-ale noastre izbânzi Nu uitați c-aveți frați Pe planeta flămânzi. Pâinea lor o mâncați Printre stele zburând, Voi degeaba zburați Când cei subdezvoltați Se târăsc pe pământ.
Pe pământ...
Lumea-i plină de răni Și de doctori docenți Și de măști și de vămi Și de mari inocenți: Fiindcă nașteți copii Apărați-i luptând, Doborați monștrii vii Ce de-un veac de vecii Dolii pun pe pământ.
Pe pământ...
Între cei care trag Și acei ce sunt trași Nu e loc de vreun steag, E o groapa de pași. Între ei sunt sudați Cu un strâmb ideal, Cum sunt bine legați Condamnatul de lat Și biciușca de cal.
Pe pământ...
Fii ai muncii aveți Nădușala pe piept Cum stă nurca de preț Pe-al madamelor piept. Unii iau, ații fac, Unii dorm, alții sunt, Între înger și drac Trage omul sărac, Înhămat la pământ.
Pe pământ avem de toate Și mai bune și mai rele, Bune, rele, Și-nchisori și libertate Și-a putea și nu se poate Și ruina și cetate Genii mari și frunți tembele, Vânt ce stă si vânt ce bate Și martiri dar și lichele, Nedreptate și dreptate Și-a putea și nu se poate Și noroi și stele.
ecaterina butnariuc
Descoperind poezia întortocheată și copleșitoare a optzeciștilor în liceu, și-a dat seama că pasiunea ei pentru poezie nu trebuie să se limiteze doar la consum, ci implică și va implica pentru mult timp și creație. Inițial scria versuri pentru melodiile trupei din care făcea parte, împreună cu niște colegi de promoție. Cu timpul, versurile n-au mai avut nevoie de melodie, au prins propria viață și se prezintă bine-mersi și singure.
În prezent, Ecaterina este studentă la Facultatea de Litere din Brașov și plănuiește să facă furori în scena literară românească, dar și de peste Prut, aceasta fiind originară din Chișinău, Republica Moldova.
Poezii proprii
Consider că într-o lume a cărei capacitate de concentrare pare a fi din ce în ce mai redusă, poezia este mijlocul perfect pentru a reintroduce publicul general în literatură și artă, de altfel. Fiind intensă și bulversantă, poezia contemporană, clar nu e pe gustul tuturor. Partea bună e că poezia vine în diferite “ambalaje”, garantat fiind faptul că există ceva pentru fiecare - de la cânturile grecești ale Iliadei, la marii clasici, până la sesiunile contemporane de spoken-word. Asta îmi place atât de mult la poezie, fluiditatea ei și modurile în care s-a dezvoltat și a devenit copilul multifațetat și interdisciplinar al artei, fapt pentru care va fi mereu actuală.
POEZII ALESE
Seaside Improvisation de Richard Siken
I take off my hands and I give them to you but you don't want them, so I take them back and put them on the wrong way, the wrong wrists. The yard is dark, the tomatoes are next to the whitewashed wall, the book on the table is about Spain, the windows are painted shut.
Tonight you're thinking of cities under crowns of snow and I stare at you like I'm looking through a window, counting birds.
You wanted happiness, I can't blame you for that, and maybe a mouth sounds idiotic when it blathers on about joy but tell me you love this, tell me you're not miserable. You do the math, you expect the trouble. The seaside town. The electric fence. Draw a circle with a piece of chalk. Imagine standing in a constant cone of light. Imagine surrender. Imagine being useless. A stone on the path means the tea's not ready, a stone in the hand means somebody's angry, the stone inside you still hasn't hit bottom.
Groapă în aerul altei gropi de Ion Mureșan
Mai precis: o groapă în aerul altei gropi. Mâna lui e o cârtiță care își face loc printre cârtițele înghesuite deasupra hârtiei, mâna lui e un vierme care își face loc între viermii înghesuiți deasupra hârtiei. Mai precis: o groapă în aerul altei gropi.
Visul meu era în capul meu o groapă uscată. Eu în groapă l-am visat: înnoda și deznoda funii și sârme. Albă râia melancoliei, alb pojarul tristeții se vor așterne peste noi.
Peste el întrucât înnoadă și deznoadă funii și sârme și întrucât sângele îi strânge oasele ca o capcană de aramă.
Peste mine întrucât înnod și deznod funii și sârme și întrucât sângele îmi strânge oasele ca o capcană de aramă.
Pe Ecaterina o puteți găsi aici:
Oana Roșu
Numele meu de artist este Stephanie Red, deși nu-i departe de cel real: Roșu Oana Stephanie. Cine sunt? Ei bine, încă sunt în procesul de a afla și cred de altfel că noi toți ne aflăm într-un proces continuu de autodescoperire. Pot spune per total că sunt o artistă, pentru că acesta este modul meu de a percepe viața: pentru mine totul este o artă mai mult sau mai puțin în adevăratul sens al cuvântului. Până acum aș putea spune că stăpânesc arta scrisului, a fotografiei și a pictatului. Sau, mai bine zis, ele mă stăpânesc pe mine.
Poezii proprii
Care e motivația mea de a scrie? Nu cred că a fost vreodată vorba de motivație, ci mai degrabă o necesitate. E ceva ce face parte din mine, chiar dacă au existat și probabil vor mai fi blocaje și îndoieli, știu că indiferent ce s-ar întâmpla le voi depăși. De ce? Nu cred că pot fi eu cu adevărat fără a scrie.
Poezii Alese
Chihlimbar de Ana Blandiana
Uitând de lume și uitând de mine, Simt cum singurătatea mă umple ca o miere Curgând în vasul ce i se cuvine Pentru c-o soarbe și o cere. Sacri sunt fagurii din care curge Aurul ei pe viața-mi de apoi, Când limpedea-ți pedeapsă, Demiurge, Mă înfășoară-n dulcele noroi. Dar voluptate-i chinul, nu calvar Şi îmi aduc de mine-aminte Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar, În cripta luminoasă de cuvinte.
Bocet de adult de Emil Brumaru
Mă culc noaptea-n pături grele, Mă scol ziua tot sub ele, Vai de cafelele mele!
Că am devenit lucid De zăresc omul prin zid Și-n ceasul de masă vid.
Și am început s-aud Fluturii mari cum asud De spaimă-n aerul crud.
Și-n nară-mi vine-un miros De suflet întors pe dos În mujdei și cu mult sos.
În schimb piatra-i fără must, Roua-i zaț, crinul prea-ngust Și ce gust are alt gust.
Iar când trec la pipăit Simt o lamă de cuțit De-aici pân`la infinit...
Pe Oana o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Provocarea de anul acesta, pentru Ziua Internațională a Poeziei, am ales să le-o lansez atât prietenilor amatori ai scrisului, cât și unor autori cunoscuți, deja publicați. Acesta este primul articol din cadrul seriei de două, dedicate acestei frumoase ocazii de a ne mai aduce aminte de o artă ce nu se vrea a fi uitată.
Încep cu autorii, pentru că, până și răspunzându-mi la întrebarea „Ce îi mai motivează să scrie și să citească poezie?”, unii au creat poezii speciale, alții au ales să lege poemele, astfel să curgă unele din altele și să formeze un torent.
Auzim adesea, exact așa cum auzim că tinerii nu mai citesc, că nu se mai citește poezie. Și cred că e parțial adevărat. Dar stau și mă întreb de ce. De ce am lăsat deoparte acest frumos joc de-a împleti cuvintele astfel încât să obținem un sens nou al lor, sau, mai bine, să simțim emoție?
Am mai spus-o și în articolul de anul trecut (îl găsiți aici), și o mai spun și acum, până să împlinesc 18 ani eu nu aveam nici o treabă cu poezia, pot spune că o uram și asta se datora exclusiv școlii. Ideea aceasta că diseci o scriere artistică, doar pentru a afla "ce a vrut să spună autorul" mă bântuia și încă mi se pare odioasă. Poezia este făcută pentru a fi simțită, nu pentru a fi trecută prin nu știu ce filtre și analize. Dar, exact cum se spune și în Micul Prinț, noi suntem ființe ale cifrelor, raționale, și, probabil, de aceea vrem să compartimentăm totul atât de bine. Nu care cumva să scape vreo emoție, pe care să nu știm cum să o gestionăm, afară. Nu care cumva să ne cadă vreo lacrimă în timp ce lecturăm un text în care ne regăsim. Totul trebuie să fie clar, concis, argumentat, tranșant, rapid, să nu ne ocupe prea mult inima și gândurile, că altfel apar durerile. Și ce ne facem noi cu ele?
Sunt recunoscătoare că la majorat am primit cărțile lui Igor Guzun și am descoperit o altă față a poeziei, mai umană, mai aprope de inima mea și am realizat abia anul acesta că apropierea mea față de poezie i se datorează dumnealui în totalitate. Au mai urmat și alți poeți contemporani ca Sergiu Beznițchi, Ana Blandiana sau Mircea Cărtărescu (cu a lui „Motocicletă parcată sub stele”), care m-au făcut să prind drag de poezie prin modul în care împletesc cuvintele, dar și prin sinceritatea lor.
Nu mai știm să trăim frumosul, admirația, uimirea, curiozitatea... Trecem ușor cu vederea că inima și sufletul sunt puse pe foaie. Și atunci, revine întrebarea: se mai citește domnule poezie? Se mai scrie ea? Cine o mai face?
Cred că am mare noroc să fiu înconjurată de oameni pe care poezia încă îi mai atrage, oameni care încă o scriu, o citesc și o trăiesc. Oameni care trec sentimentele prin filtrul poeziei și apoi le dau glas pe foaie.
Am ales patru dintre aceștia, toți originari din Republica Moldova, pentru că acolo, aparent, poezia încă nu s-a uitat. Construcția articolului a avut la bază texte proprii, texte ale altor autori pe care aceștia îi apreciază, dar și motivația pentru care încă mai scriu și citesc poezie. Sper să vă bucurați și voi de ei, de scrierile și alegerile lor, așa cum m-am bucurat și eu că au răspuns provocării într-un mod atât de frumos și sincer.
Igor Guzun
scriitor jurnalist profesor universitar autor a peste 10 cărți de poeme
Poeme proprii
Vom interzice unui râu să curgă *
Renunță, domnișoara mea, la toate Și hai într-o excursie în Carpați Să ne iubim patriarhal și poate Să fim acolo mai adevărați.
Vom interzice unui râu să curgă Și astfel insulta-vom niște zei, Va încolți în ochii mei amurgul Ca să apună răsăritu-n ochii tăi.
Vom răscoli veciile din munte Ce oscilează între ninsoare și noroi. Printre iubirile cărunte Găsi-vom și iubirea dintre noi.
Doar în Carpații pururi triști Vom reuși să ne iubim cu adevărat, Însă plecăm încolo ca turiști, Doar în excursii. Și-i păcat.
* Am ales acest poem pentru că l-am recuperat peste vreo treizeci de ani, că aproape că îl pierdusem. E poemul alături de care am impresionat-o pe o fată, iar fata aceea este de atunci încoace soția mea.
Fata asta **
Fata asta ți-a luat mințile, somnul și ochii Atunci când a îmbrăcat una dintre cele mai dezbrăcate rochii.
Împotriva durerii după despărțirea recentă, ca un plasture, A fost pentru tine fata asta îmbrăcată cu un singur nasture.
Și de atunci ai purtat-o pe palme toată viața și un pic Pe fata asta care te are pe inelar, la degetul mic.
Și ați trăit atâtea și atâtea – bucuriile, încercările, pensia – Împreună cu fata aceea care ți-a atras atenția.
Acolo sunt esențele, parfumurile și dragostea toată În dulapul în care alții ascund schelete, dar voi – rochia cea mai dezbrăcată.
** Am ales acest poem pentru că este continuarea poveștii.
Dragostea este atunci când... *** Dragostea este atunci când accepți necondiționat ca cel de alături de sub plapumă să pună tălpile lui mereu reci pe picioarele tale întotdeauna calde.
Și atunci când îl recunoști după pași pe cel care intră noaptea în baie tot dragoste este.
Dragostea este atunci când nu se schimbă nimic nici după ce se nasc copiii, nici după ce copiii pleacă de-acasă.
Dragostea este tot ce-ți mai rămâne după ce se termină sexul.
Dragostea este atunci când înțelegi după respirația omului de alături dacă i-i bine sau îi este rău. Dragostea este atunci când poți să taci alături de cel drag, fără a te simți stânjenit.
Și atunci când știi să schimbi replica mânioasă „Tu taci!” pe o mângâiere: to touch tot dragoste este. Dragostea este atunci când înțelegi că odată cu trecerea timpului neajunsurile celui de alături n-o să devină nici mai mici, nici mai puține, și totuși le accepți.
Atunci când te înțeapă în inimă, când te frige la linguriță, când îți transpiră palmele ori îți ard călcâiele și toate acestea nu sunt simptome de boli endocrine, ci sunt semne că ești îndrăgostit.
Emoție. Nostalgie. Excitație. Euforie. Plăcere. Atunci când nu prea știi să le spui pe nume la toate acestea, zici simplu că ți se face „pielea de găină”. Asta înseamnă dragostea.
Și atunci când doi oameni merg pe stradă de mână, iar aceste zile se dovedesc a fi ultimele din viața unuia dintre ei, asta tot dragoste este.
*** Am ales acest poem cu „Dragostea este atunci când…” pentru că este, îmi pare, despre fiecare dintre noi.
poeme alese
* Acest poem scris și cântat de Ion Aldea Teodorovici – pe cât de simplu, pe atât de adânc – este una dintre bucuriile mele cele mai recente, că nu mă mai satur să-l ascult. Ia ascultați, ce frumusețe: „Printre marii fericiți mă număr, / Mierla dragostei mi-a stat pe umăr”. E aproape aceeași sonoritate ca în „La zidirea soarelui se știe / Cerul a muncit o veșnicie” de Grigore Vieru.
** Este poate unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste scrise vreodată. Îmi este drag atât de mult că l-am tradus în română.
Pe Igor Guzun îl puteți găsi aici:
Andreea Russo
Andreea Russo a debutat în lumea literară la sfârșitul anului 2015 cu cartea: 'Amintiri din viitor', o utopie despre destin, trecut și viitor. Volumul I al trilogiei a fost premiat la Salonul Internațional de Carte pentru Copii și Tineret din Chișinău, la ediția a XX-a.
Andreea comunică pe rețelele de socializare cu cititorii săi pentru a afla părerile și așteptările lor. Lucrează cu pasiune asupra visului ei de a deveni într-o zi laureată a Premiului Nobel pentru Literatură. Este pasionată de cifre, psihologie și filosofie, iar înclinația sa din copilărie, aceea de a scrie poezii, a evoluat în dorința de a scrie o carte, ceea ce s-a și materializat, chiar în mai multe romane.
Poezia este limba sufletului. O limbă ce nu are traducere, însă pe care o simțim. Îmi place să o scriu, să o citesc și pur și simplu să o ascult. Nu contează cine o scrie sau cine o recită, ci cine o acceptă și o înțelege. Cred că poezia e asemenea unei îmbrățișări pe care doar sufletul o simte.
poeme proprii
poeme alese
Nu am, moarte, cu tine nimic de Grigore Vieru
Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc Cum te blestema unii, vreau să zic, La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi De-ai avea mamă şi-ar muri, Ce-ai face tu şi cum ar fi De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frica, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii.
Poezia e altceva? de Mircea Ivănescu
nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini – să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine. să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare, serie de imagini – aşa scrie. poezia trebuie să fie vorbire interioară. adică tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele, ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine – şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?
Pe Andreea Russo o puteți găsi aici:
sergiu beznițchi
poet, om de radio și TV, autor a 4 cărți, face parte din generația de aur a jurnalismului din Republica Moldova, dar și din tagma moderatorilor de succes
CITESC ȘI SCRIU.
Scriu. Pentru că simt. Scriu. Pentru că e nebunește de captivant să vezi literele ghiontindu-se, amestecându-se în căutarea sensului. Scriu. Pentru a-mi găsi propria definiție a libertății. Scriu. Pentru a-mi citi muzica.
Citesc. Pentru că nu-mi ajunge. Citesc. Pentru a intra în universurile poeților. Citesc. Ca să-mi tac necuvintele. Citesc. Pentru a-mi scrie poveștile.
POEME ALESE
CITESC. Două poezii, care marchează limitele, alfa și omega, începutul și sfârșitul. Și-mi plac. Îmi plac tare.
poeme proprii
SCRIU. Două poeme ce vin din lumile mele. Și strigă.
MIE ÎNSUMI (epistolă-strigăt dintr-un secol în altul)
Planeta a înnebunit!
Unda de șoc de la-nceput Te va fi pregătit Să mă asculți cuminte Până la sfârșit.
Salut! Noi ne-am mai întâlnit, Dar... altcândva. În altă lume, 'n alte vremi, Altundeva.
Din inocența ta n-a mai rămas nimic, Mă ierți! Ea a intrat în degradare iremediabil. Deși..., așteaptă-un pic, Chiar dacă porumbeii nu se mai întorc, Îți zic - Acest moment rămâne discutabil.
Ce-avem noi în comun? Nimic... Probabil, sunt tot eu, Întâmplător. Chiar dacă îndrăznesc să-ți spun Că-mi este dor, Un pic.
E carnaval cu măști aici. Și toate sunt făcute să se strice. Acei ce vor în slăvi să te ridice, În cinci minute, înghimpați de frici, Te vor băga-n mormânt, Și, cum s-ar zice, Nici n-or clipi din ochii lași și mici.
Vei întâlni experți, Ei le vor ști pe toate. Vei da de intelectuali analfabeți. Și mii de educați Fără moralitate, Te vor purta Prin nedreptăți, Jurând că au dreptate, Spre minunate noi societăți.
Permite-mi să îți dau un sfat, E necerut, Dar bun, Esențial. E unul ce-ar putea să te salveze De îndobitocire: "Decât să fii un fericit condiționat social, Mai bine cere-ți dreptul La nefericire!"
Să experimentezi! Așa cum faci acum - Când cânți - pictezi. Să nu te potolești! „A fi” e mult mai mare Decât „ești”.
Din oameni poți să faci orice, Să știi. Poți face păpădii, Să-i sufli Și ei să nu mai fie. Unii mai tari, Când vor avea păreri, Și bate-vor alarme, Vor fi carantinați, „Legal” și fără arme.
La #doușșapte ai să vrei să ieși, Malthusienilor le-ai face vrerea. Fentează-i și respiră-adânc, Mergi împotrivă! Nu le dărui plăcerea! Dorește-i morții moarte, Și reflectând un pic, Mergi mai departe!
Topoarele cioplesc tristețile din mine, În jocul ritmurilor simt că-s fericit. Moment în timp, Sublim, Din nebunie vine. Sunt un poet De secol ipocrit.
Întreabă, cere, îndrăznește, bate Naturile ascunse dă-le-n căutări. Treci dincolo de zid, (realități fardate), Decât răspunsuri false, mai bine întrebări.
După plecarea ta, să nu te-ngrijorezi, Lumea din nou va învăța să cânte. Și va greși, Și va uita, Și-n lupte inutile o să se avânte.
Și iar, trăgând de ațe, Nerozi de speță-naltă, Dori-vor să-nspăimânte Destine laolaltă. Și vor rânji malefic, Și bate-vor din palme, Iar plebea, în surdină, Va recita sudalme.
Dă-mi voie să închei, Să te îmbrățișez frățește. Și să-ți mai spun ceva, Ce mi-a șoptit Parain, Profund prietenește: „Când un viclean calomniază și-amăgește, Cartușul revolverului muțește”.
Să știi că te iubesc. Și până în structurile moleculare Te susțin. Și îți doresc drum bun! Amin.
NU-ȚI CERTA PĂRINȚII
Nu-ți certa părinții pentru că nu știu prin email să trimită-o scrisoare, Că nici ei nu te certau, când încercau să te pună pe picioare.
Nu striga la ei atunci când nu se prind cum se instalează o aplicație, Că nici ei nu strigau. În schimb, la orice întrebare aveau o explicație.
Nu o dojeni pe mama, dacă nu se pricepe la scroll down și dublu click, Pentru că și ei te răbdau și-ți știau neștiințele, atunci când erai mic.
Nu te enerva pe tata, dacă vezi că nu găsește unde-i Google Chrome, Pentru că ei au știut să navigheze prin greutăți, ca să te vadă OM.
Și nu te supăra pe ei, dacă nu-ți pun un like sau o inimioară, Iubește-i, în schimb, pentru inima lor plină de dragoste cu care te-nconjoară.
VOI CONTINUA SĂ SCRIU. VOI CONTINUA SĂ CITESC.
Pe Sergiu Beznițchi îl puteți găsi aici:
lena chilari
S-a născut în 1995 în satul Pepeni, raionul Sîngerei, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere din Cluj. A publicat în revistele Steaua, Echinox şi pe platformele literare „O mie de semne”, „Fabrica de poezie”, „Noise Poetry”, „Jurnalul de sâmbătă”.
La editura Tracus Arte a apărut în 2020 primul său volum de poezii, intitulat O Cană De Noviciok La Bătrânețe.
poeme proprii
poeme alese
într-un bar de la marginea lumii, doi bătrâni și un pahar de tequila de Ioana Vintilă
am un elefant de jucărie e de pluș și are ochii dintr-un material slinos ți-l dau dacă-mi dai o mingiuță din aia de la automat cum găseam când eram mică cu 50 bani nu am atunci nu-ți dau elefantul meu bine nu nu e bine de ce nu e bine i se scurg ochii nu vezi pune mâna şi astupă-i repede prea târziu au văzut deja ce-i aici
Cămila de Anda Vahnovan
pe când aveam 10 ani, ne mutaserăm în primul nostru apartament lângă Porțile Orașului. dincolo era doar lacul in formă de opt Восьмёрка și зоопарк-ul, un loc devenit familiar din lipsă de ocupație şi mai ales de prieteni - intrarea nu o plăteam.
găsisem o gaură în gard şi un suflet la fel de singuratic - o cămilǎ slabă, cocoașele fleşcăite, alungată mereu de celelalte cămile durdulii, lăsată flămândă ,,cât de crude sunt animalele", mă gândeam. îi culegeam zilnic câte un braț de iarbă, mai aduceam și pâine uscată când puteam, iar cămila mă simțea de la distanță și alerga fericită spre gard.
într-o zi, gaura din gard a fost reparată eu, între timp, îmi făcusem câțiva prieteni.
începuse anul şcolar, am uitat-o. ea, probabil, m-a tot aşteptat până a înțeles
cum e cu oamenii
Pe Lena Chilari o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Mă fascinează oamenii care vorbesc cu modestie și asumare despre cine și ce sunt, despre ceea ce știu și pot să facă. Oamenii care privesc obiectiv viața, care o trăiesc intens și mai apoi o transpun în cuvinte. Există mii de idei de povești în lumea asta, numai că trebuie să știi să le „prinzi” și apoi să le dai o formă ca să vindece, să bucure, să întristeze, pe scurt, să emoționeze.
În luna martie, mi-am propus să vă aduc pentru interviul-poveste, o femeie pe care eu o admir, de la care am învățat atât de multe despre lumea cinematografiei și despre ce înseamnă de fapt să scrii. Iulia Rugină, așa cum am cunoscut-o eu, e puternică și neînfricată, un profesor adevărat, un om al cuvintelor și imaginilor, serios și haios în același timp, femeia care știe să pună des întrebarea „What if?” și să și răspundă. Am fost studenta ei, acum un an, la un curs de scenaristică organizat de Chișinău Academy of Media Arts. Cursul acesta a venit la momentul potrivit în viața mea, m-a ajutat să dau glas unei povești foarte speciale pentru mine și mi-a schimbat definitiv viziunea despre film și cinematografie. Am avut cei mai minunați colegi, dar și cea mai minunată profă, care a știut să scoată de la și din noi tot ce e mai bun, încurajându-ne și fiind mereu acolo atunci când poveștile ni se complicau.
Bineînțeles că nu pot să nu menționez toate cele 6 nominalizări primite la Gopo cu 4 filme, premiul TIFF pentru Cel mai bun film românesc în 2014 cu „Să mori din dragoste rănită”, dar și că a fost mai bine de 10 ani lector universitar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” București în cadrul departamentului de Scenaristică - Filmologie.
Acum, la aproape un an de când a avut loc încheierea cursului, la Chișinău, în luna femeii, am simțit că e momentul să o invit aici să vă vorbească despre ea, despre munca ei, despre viziunea unică pe care o are asupra vieții și a procesului creativ. Pentru mine e o artistă și sper că și voi o veți vedea într-o lumină frumoasă pe cea care, în ultimii ani a dat cinematogafiei românești altfel de produse vizuale - Playback (2022), Ruxx (2022), Love Building (2013), Breaking News (2016), Să mori de dragoste rănită (2014), dar și multe altele.
Care sunt cuvintele care reușesc să de te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?
Habar. Nu. Am. Ce. O. Să. Se. Întâmple. Mai. Departe. Dar. E. Mișto.
Sursa: arhiva foto a invitatei
Au trecut mai bine de 20 de ani de când faci filme, fie ele de scurt sau lung metraj, ce înseamnă filmul pentru tine și cum ți-ai dat seama că ăsta este drumul tău?
Au trecut aproape 30 de când am ajuns pentru prima oară pe un platou de filmare și de când mi-am dat seama că, practic, când o să mă fac mare aș vrea sa fiu cineast. Nu regizor și nimic specific, atunci mi-era destul de greu să înțeleg cine cu ce se ocupă exact în toată echipa aia mare de oameni. Dar m-am gândit atunci că trebuie să fie minunat să faci asta as a job. Și este și n-a fost niciun moment următor în care să mă întorc pe un platou și să nu simt iar și iar aceeași bucurie. Cumva am ales o meserie, nu neapărat filmul. Nu știam atunci (și nici acum nu știu sigur) dacă am ceva de spus prin film. Am cochetat mai degrabă cu scrisul toată viața mea, scriu de când sunt mică în diverse forme. Cred că ele două s-au îmbinat până la urmă – am ajuns să spun povești în care cred și să le pun în imagine, în film, ca regizor, pe platourile de filmare pe care am vrut să fiu de la 14 ani.
„Ce funcționează e să vorbesc despre lucruri care mă dor sau m-au durut, care sunt importante pentru mine, care da, uneori sunt chinuitoare, sunt niște demoni de înfruntat de care de multe ori am cam fugit.”
Ești absolventă de UNATC și ai fost lector universitar în cadrul aceleiași instituții. Cum sunt cele două perspective și de ce ia-i încuraja pe tineri să vină la regie, actorie sau scenaristică?
Pentru mine o facultate de film are rolul de a pune la un loc niște energii creative venite din mai multe părți și care funcționează în ambele sensuri – între studenți, între profesori și între studenți și profesori. Cred că e un spațiu de explorare a unor idei, sensibilități, direcții și e o explorare la comun, cu alți oameni cu care rezonezi. Introspecția e foarte sănătoasă, cred, în meseriile noastre, însă de multe ori tocmai contactul cu alții ca tine te ridică și îți deschide noi perspective. Pentru mine, ca student, asta a contat cel mai mult – legăturile care s-au creat în școală între mine și colegii mei, dintre care mulți mi-au rămas prieteni apropiați până acum, și între mine și unii dintre profesorii mei.
Ca asistent universitar și apoi ca lector, cât timp am făcut parte din catedra de Scenaristică/Filmologie, am încercat să vin către studenții mei cu două direcții – cea pedagogică, care ține de craft, de regulile unei meserii, de felul în care funcționează o industrie sau o lume cinematografică profesionistă, în care, până la urmă, studenții se pregătesc să intre dacă vor să continue să facă meseria asta – și cea umană, care merge către explorare, către descoperire și mai ales auto-descoperire, care, uneori, o contrazice pe prima, sau cel puțin regulile din ea. Cred că o universitate de film funcționează bine dacă reușește să îmbine ambele direcții. Mie, ca studentă, mi-a lipsit prima. Am învățat pe cont propriu, după facultate, ce înseamnă, de fapt, să lucrezi ca regizor. Asta mi se pare o problemă, când singurul lucru cu care ieși din școală e că ești un mare autor la 24 de ani și, trăgând linie, nu prea știi să faci nimic altceva. Cred că trebuie îmbinate, și amândouă, au același scop, până la urmă – să te ajute să spui poveștile tale, să dai lumii ceva autentic din tine, dar să faci asta cu instrumentele potrivite, inventate de alții sau chiar inventate de tine, uneori.
Foto credit: Adi Marineci (2013)
Știu că pentru tine rolul de profesor este unul foarte important și știu că ești o profesoară dedicată datorită cursului de scenaristică de la CAMA Moldova, în cadrul căruia am avut ocazia să te întâlnesc, dar povestește-mi despre profesorii tăi, despre oamenii care ți-au devenit modele și surse de inspirație. Cât de important crezi că este un mentor în viața unui om și cum te-au influențat pe tine oamenii pe care-i admiri?
Nu au fost mulți oameni care să mă fi rotit în traiectoria mea așa cum a făcut-o Sorin Botoșeneanu. Mi-a fost prof de fotografie în facultate și un pedagog desăvârșit, atât de complet încât nu știu să existe nimeni care măcar să i se apropie. Mi-a fost model în pedagogie, am încercat la rândul meu să ofer studenților și cursanților ce am primit eu de la el, ca profesor și ca om apropiat în timpul facultății – căldură, încredere, înțelegere, încurajare. El a fost omul care m-a convins să mă întorc în facultatea pe care tocmai ce mă bucuram că am terminat-o, datorită lui am mers mai departe cu un master, care a dus apoi la un doctorat, el e omul la a cărui invitație m-am întors în facultate ca asistentă și am rămas acolo aproape 10 ani. Îi datorez multe lui Boto și știu sigur cât de mulți alți oameni spun același lucru despre el.
Ca scenarist cred că trăiești destul de mult în poveștile pe care le scrii și apoi devin parte din tine odată ce ajung spre public. Cât de importantă este povestea în societatea actuală, ce te (mai) inspiră să scrii și care e povestea de care ești cea mai mândră pentru modul în care ai reușit să o „spui”?
Mi se pare uneori că e de fapt invers – poveștile pe care le spun sunt parte din mine și abia apoi ajung către public, dacă reușesc să le spun bine. Ele nu sunt niciodată poveștile mele așa cum s-au întâmplat, ci o versiune ficționalizată a unor secvențe, emoții, întâlniri din realitate. Sunt parte din mine, dar nu constituie vreo realitate paralelă în care să trăiesc. Emoțional cred că plonjez, într-adevăr, în realitatea personajelor mele, care sunt fictive, dar le știu, le înțeleg, le recunosc și deci pot trăi o dată cu ele. La fel cum pot eu, îmi doresc să poată și publicul, iar asta ține de felul în care reușesc să le dau mai departe. De povești eu cred că avem nevoie întotdeauna, ele nu vor dispărea, sunt în jurul nostru miliarde în fiecare secundă, alegem să vedem ce alegem să vedem fiecare. Forma în care se spun ele se modifică probabil în timp, dar asta e și firesc și cred că și foarte sănătos.
Povestea pe care am spus-o în filmul meu de licență, Vineri în jur de 11, mi se pare foarte puternică. Am scris scenariul împreună cu Oana Răsuceanu și Carmen Mezincescu în anul IV de facultate, după un incident real din care am extras pe urmă, și în scris și pe ecran, multe ramificații care erau acolo în minte și în suflet dintotdeauna și încă sunt. Un alt film la care țin foarte mult e Captivi de Crăciun, care e un mediu metraj. A fost un proces foarte lung și foarte chinuitor emoțional facerea acestui film, dar, din nou, ce s-a întâmplat cu facerea lui m-a făcut să înțeleg despre ce era de fapt povestea. Pașii ăștia înainte și înapoi între realitate și ficțiune pe mine mă ajută foarte mult pentru că mă fac să încerc măcar să fiu autentică. Să fie acolo adevărul ăla pe care să îl văd și să nu mă păcălesc că îl văd. De fiecare dată când m-am păcălit pe mine cu asta, a ieșit un film slab.
Sursa: arhiva foto a invitatei
Povestește-mi, te rog, cum vezi procesul scrisului. E o formă de terapie, ce îți aduce, ai ritualuri atunci când scrii, simți că faci sacrificii pentru asta, dar și cât de important este exercițiul în acest proces?
Eu scriu povești și poezii și orice din clasa a II-a, când am inventat o revistă în care eu scriam (de mână) toate articolele și făceam toate desenele și apoi o trăgeam la xerox și o dădeam colegilor. Am scris foarte mulți ani în jurnale pe care nu le-a citit niciodată nimeni. Am scris și pentru alții și am scris și pentru mine și diferă procesul, evident, dar întotdeauna a fost cu bucurie, îmi place tare mult să fac asta, în orice formă, în general, dar acum vorbim mai mult de scenarii. Nu cred că e o formă de terapie, pe mine nu m-a ajutat scrisul să-mi rezolv nimic, m-au ajutat viața și timpul. În plus, dacă scriu chiar din mijlocul unei suferințe sau răni sau confuzii, e posibil să nu pot să duc până la capăt. Era în filmul lui Sarah Polley, Stories We Tell, o frază tare frumoasă, pe care o las aici așa cum e în film:
„When you're in the middle of a story, it isn't a story at all but rather a confusion, a dark roaring, a blindness, a wreckage of shattered glass and splintered wood, like a house in a whirlwind or else a boat crushed by the icebergs or swept over the rapids, and all aboard are powerless to stop it. It's only afterwards that it becomes anything like a story at all, when you're telling it to yourself or someone else.”
Deci nu, în cazul meu nu funcționează scrisul terapeutic. Ce funcționează e să vorbesc despre lucruri care mă dor sau m-au durut, care sunt importante pentru mine, care da, uneori sunt chinuitoare, sunt niște demoni de înfruntat de care de multe ori am cam fugit. Au fost momente când n-am mai fugit și abia atunci mi se pare că a fost bine ce am scris. Și sper să continui așa. Chiar dacă îmi place enorm să scriu, asta nu înseamnă că îmi e tot timpul confortabil, din contră, parcă doar când nu îmi e, mă apropii mai tare de ceva important. N-am ritualuri, dar scriu în general seara și noaptea. Fumez mult când scriu. Nu pot scrie oriunde. Când m-am mutat, acum un an și ceva, de unde stătusem și unde scrisesem mult, n-am mai reușit mult timp să fac nimic. Și da, încerc să scriu constant odată ce m-am apucat de un scenariu, de exemplu. Apoi cer feedback oamenilor despre care știu că mă pot ajuta, apoi îl abandonez, apoi îl recitesc cu alți ochi. Apoi rescriu și tot așa.
La un moment dat, într-unul din interviurile pe care le-am citit, spuneai că îți dorești un proces mai amplu de educare a publicului înspre ceea ce înseamnă de fapt cinema-ul și cinematografia. De ce e necesar un astfel de proces și care sunt acele lucruri din spatele acestui domeniu, cu care tu te confrunți mereu, dar publicul larg nu are de unde să le știe?
Cuvântul ăsta a sunat întotdeauna mai rău decât ce vrea el să zică, în contextul ăsta. Când zici „educarea publicului” te plasezi deja într-o poziție superioară față de el, publicul de cinema, care, vezi doamne, el e needucat și vii tu și îl educi pentru că ești foarte deștept. Nu e deloc vorba despre asta, e mai degrabă o nevoie de deschidere către tipuri de cinema la care publicul de la noi nu a avut acces multă vreme. Nu mi se pare întâmplător că publicul de cinema din Cluj-Napoca e mult mai receptiv la forme diverse de a face film, sălile de cinema sunt pline și oamenii deschiși către dialog. Cluj-Napoca găzduiește de mai bine de 20 de ani un festival de film, TIFF-ul, care a crescut enorm și care, prin filmele proiectate, programele de educație cinematografică și expunerea publicului la cinema de toate felurile a sfârșit prin a-l educa. La tipul ăsta de educație mă refer.
Sunt filme pe care nu ai cum să le înțelegi dacă nu ai o bază, dacă reperele tale sunt foarte limitate, pentru că nu ai văzut decât un singur tip de film, ratezi niște experiențe și ratezi o evoluție emoțională doar pentru că nu o poți descifra. Mă includ și pe mine aici, sunt extrem de mulți cineaști cu care nu rezonez pentru că nu îi înțeleg suficient. Și sunt extrem de mulți cineaști pe care nu îi cunosc, punct. Cred că e necesar un proces treptat, programe de educație cinematografică pentru oameni tineri (există deja unele, cred că e nevoie de mai multe), încurajarea distribuției de filme de festival, pe lângă filmele de public și făcute strict pentru entertainment, mai multe evenimente cinematografice, expunere la cinema în toate formele, până la urmă.
Ce vine la pachet cu lipsa asta de fundație este o lejeritate în a te raporta la produsul final, oricum ar fi el, oriunde l-ai vedea, o lipsă de respect față de film și o raportare total superficială la cinema. Senzația că puteai și tu să faci asta. Că oricine poate să facă film. Da, tehnic poate, așa e. Dar democratizarea asta a cinemaului, care a început cu accesul la tehnologia necesară sau la bani, nu are cum să te facă cineast peste noapte, decât dacă erai deja. Dacă e ceva ce, pur și simplu, mă scoate din minți total, sunt oamenii care vorbesc în timpul unui film. Aici e una dintre diferențele majore în a identifica nivelul de educație a publicului. Lipsa de respect față de produsul final, senzația că „Ce mare lucru au făcut ăia acolo?”, că „Puteam și eu”, lipsa de argumente în a desființa sau, din contră, din a ridica în slăvi, un film. Și acum vorbim despre film, dar cred că în general expunerea la produse culturale face doar bine, individual, așa cum asimilează fiecare în raport cu propria existență, dar și general, la nivel de societate și discurs public.
Sursa: arhiva foto a invitatei
Care sunt acele filme, fie de la noi, fie din afară, care ție îți plac mult și pe care crezi că oricine ar trebui să le vadă și de ce?
Este întotdeauna dificilă întrebarea asta pentru că acest oricine nu există, de fapt, și se leagă foarte mult de întrebarea anterioară, de educarea despre care vorbeam și straturile diferite de percepție pe care le poate avea un spectator față de alt spectator, în funcție de filmele la care a fost expus anterior. Aș recomanda mai degrabă autori, cel puțin 3 filme ale aceluiași regizor.
Și, pentru că, probabil ca urmare a activității mele didactice în scenaristică, m-am virat către filme narative, aș recomanda ceea ce am studiat, de exemplu, cu unii dintre studenții mei – Lars von Trier (Breaking the Waves, Dogville, Melacholia), Yorgos Lanthimos (Dogtooth, The Lobster, Killing of a Sacred Deer) și Wes Anderson (Life Aquatic with Steve Zissou, Darjeeling Limited, Moonrise Kingdom). Dar aș încuraja, în funcție de preferințe, și vizionarea filmelor lui David Lynch, Xavier Dolan, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Asghar Farhadi și mulți alții, care nu-mi trec acum prin cap. Până la urmă e un proces pe care îl faci și singur. Eu încurajez mai degrabă contactul cu cinemaul contemporan, prin filmele prezentate la festivaluri importante, care, ajung prin TIFF, prin Les Films de Cannes, Festivalul Filmului European etc. și aici. Aș încuraja de asemenea citirea cronicilor despre filme, apoi identificarea zonei de cinema care te atrage ca spectator, apoi căutarea în urmă, în istoria filmului, lucrurile cu care rezonezi și pentru care ești pregătit emoțional și intelectual în momentul respectiv. Mi se pare periculoasă uneori vizionarea unui film recomandat de cineva, dar pe care nu ești pregătit să îl înțelegi. Iar asta nu știi decât tu, ca spectator, nu cred că poate cineva să îți spună că trebuie să apreciezi un anumit film, autor sau tip de cinema.
„Pe mine nu m-a ajutat scrisul să-mi rezolv nimic, m-au ajutat viața și timpul.”
Cel mai recent proiect lansat, la care ai lucrat, este documentarul Playback, în 2022. Muzica ocupă un loc important în el, datorită temei, dar aș vrea să știu ce rol ocupă aceasta în viața ta. Ce piese fac parte din playlist-ul tău și ce amintiri te leagă de ele?
Ascult muzică mult, dar playlistul variază tot timpul pentru că fac obsesii pentru piese, le ascult până nu mai pot să le aud, apoi le las și le reascult după mulți ani. Zilele astea ascult obsesiv următoarele trei piese:
Zu Asche, Zu Staub – Moka Efti Orkestra cu Severija (care e din Babylon Berlin, la care mă uit în perioada asta – în plus, secvența construită pe ea e minunată);
Not In Vain – Asaf Avidan (pe care o știu de mult, dar am auzit-o live iarna asta, când a fost el în România și a fost cu goosebumps cap coadă);
Denia Dour – Yuma (pe care am descoperit-o acum două veri, dar nu mă leagă amintiri de asta, ci de cum mi-ar plăcea să fie în filmul pe care îl scriu acum :) ).
https://www.youtube.com/watch?v=uekZpkYf7-E
https://www.youtube.com/watch?v=kbt63tG0Dm0
https://www.youtube.com/watch?v=TweBNL3DI2c
Care sunt acele cărți care te-au impresionat de-a lungul timpului, pe care le consideri importante pentru formarea ta, profesională și personală?
Anna Karenina (Lev Tolstoi) doar pentru că am citit-o nu când ne puneau la școală să o citim, ci mult mai târziu, pe la vreo 30 de ani. Același lucru s-a întâmplat cu Crimă și pedeapsă (F.M. Dostoievski). Am făcut obsesii și pentru autori, așa cum fac cu muzica. În funcție de vârstă, m-am blocat mult timp în Kafka, Oscar Wilde, Kurt Vonnegut, David Lodge, Ian McEwan, Jose Saramago. De fapt cartea pe care foarte mult aș vrea să o recitesc acum, pentru că am citit-o la 20 și ceva de ani și m-a tulburat profund, este Evanghelia după Isus Cristos (Jose Saramago).
Prin prisma meseriei, călătoriile fac parte într-un fel din fișa postului. Care sunt acele destinații care îți plac mult, unde te-ai întoarce ori de câte ori ai avea ocazia?
În Berlin, Seattle, Mexico City, părți din Normandia, părți din Bretania și în general locurile cu mare, ocean și plaje pustii.
Sursa: arhiva foto a invitatei
Ești născută în București, iar în serialul RUXX (2021) unde ai fost regizor, pare că acesta are un rol în sine. Ce îți place cel mai mult la el și care e amintirea cea mai frumoasă pe care o ai cu orașul?
Ruxxnu e scris de mine, iar povestea cu Bucureștiul-personaj a venit acolo atât de la scenarista Vera Ion, cât și de la producătorii creativi, Johnathan Young și Ioanina Pavel. Dar ne-am potrivit aici pentru că mie îmi place mult acest oraș, cu toate contrastele și sălbăticia lui.
E un soi de creatură neîmblânzită Bucureștiul, dar unele locuri mi le-am îmblânzit singură și pe altele le evit din start. Îmi place bulevardul Elisabeta foarte mult, Delta Văcărești dimineața devreme primăvara, Piața Obor, casele din Cotroceni, restaurantul de la Cercul Militar, îmi plăcea La Motoare cât a fost, iar acum îmi place că sunt super multe cafenele cu cafea bună și oameni prietenoși în ele. N-am o singură amintire, am trăit aici aproape toată viața și am stat în foarte multe locuri. Mă mut des pentru că mă plictisesc repede și atunci fiecare nou cartier vine cu poveștile lui din perioada și de la vârsta la care eram când eram acolo. Am stat în Colentina, la Obor, la Dristor, la Unirii, la Operă, în Banu Manta, în Kogălniceanu, în Amzei. Îmi place să îmi amintesc câte ceva din toate și în fiecare există frumuseți. Asta cred că e Bucureștiul pentru mine, hidden gems.
Care sunt următoarele proiecte în care ești implicată, despre care poți vorbi, și când vor apărea ele?
Acum sunt în post-producție cu un scurt metraj pe care tocmai ce l-am filmat, care e scris de Oana Răsuceanu, produs de Strada Film și care se numește Trei. Și tot (încerc să) scriu la un scenariu de lung metraj, pe care m-am încăpățânat să-l duc la capăt singură și sper să pot. Pe Trei îl vom finaliza repede, de lung metraj e întotdeauna greu de spus, la cât de complicat mi-a fost tot timpul să obțin finanțare. Mai întreabă-mă în 2-3 ani. :)
Sursa: arhiva foto a invitatei
La final, pentru că interviul va fi postat pe blog în categoria interviurilor - poveste, și pentru că știu că tu ești o povestitoare talentată, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din ceva ce ai scris la un moment dat, de care ești mândră, dar care nu a avut ocazia să apară nicăieri, în nici un proiect, film, scurtmetraj sau serial.
Mulțumesc, dar nu găsesc nimic deștept, poate că nu există, sau poate că dacă n-au apărut încă, fie vor apărea și atunci le mai păstrez, fie erau niște prostii. :)
„De povești eu cred că avem nevoie întotdeauna, ele nu vor dispărea, sunt în jurul nostru miliarde în fiecare secundă, alegem să vedem ce alegem să vedem fiecare.”
Pe Iulia o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Educația e acel domeniu care ar trebui să reprezinte o prioritate în orice societate. E, de fapt, liantul care creează și sudează o societate. E cea pe care ar trebui să ne bazăm atunci când nu știm cum să reacționăm. Din păcate, în România (și nu doar), nu se întâmplă acest lucru, iar asta se răsfrânge asupra lucrurilor și oamenilor, deopotrivă.
Mai mult decât oricând, în ultima perioadă, au început să fie aduse în discuție, din ce în ce mai serios, problemele cu care se confruntă atât profesorii, cât și elevii sau părinții. Unele dintre ele sunt probleme vechi, altele mai noi, dar cele mai presante sunt legate de latura socio-emoțională. Ce ne mai face să fim oameni într-o societate din ce în ce mai dezumanizată, în care tinerii se uită mai degrabă spre alții, idealizându-i, decât spre sine, neîndrăznind să se descopere? Cred că și adulților le e din ce în ce mai greu să se adapteze la schimbare, să țină pasul și se simt deconectați de la sine, în timp ce devin tot mai receptivi la tehnologie, iar relațiile au de suferit și devin din ce în ce mai „robotizate”... E un adevăr trist, e greu ca tânăr să te găsești, e greu ca om să mai ai repere când unele lucruri devin atât de neclare, iar încrederea și respectul nu (mai) sunt principii după care să te poți ghida atunci când scoți capul în lume. Și cred că una din soluțiile la toate aceste probleme ar putea fi educația. Educația pentru bine, pentru frumos, acea educație care să te ajute să te cunoști pe tine, cea social-emoțional-artistică, care să-ți permită să te exprimi cât mai liber, însă fără să jignești pe cineva.
E din ce în ce mai greu să fim fericiți într-o lume în care mulți dintre noi suntem anxioși și depresivi și nici măcar nu știm, pentru că nu se vorbește despre asta la un nivel accesibil tuturor. Terapia este scumpă, nu toți cei care au cu adevărat nevoie și-o permit, deși un logoped mi-a spus, la un moment dat, că de terapie avem nevoie, de fapt, cu toții, exact cum avem nevoie să ne spălăm pe dinți, ambele sunt tipuri de igienă esențiale, care ne pot menține „curați” la un nivel elementar.
Acest interviu îl aveam de mult în plan, dar se pare că acum este momentul Mariei Zancu să strălucească, în cadrul acestei serii. A adus frânturi din propria poveste, legată de depresie, de depășirea unor limite pe care le credea de netrecut, despre ce înseamnă să fii învățătoare în sistemul românesc și apoi după 6 ani să renunți, să te reinventezi și să o iei de la 0, fără un job stabil și, de fapt, renunțând la toate rolurile și presiunile, să-și dea seama cine este ea și ce-și dorește cu adevărat să facă. Vorbește cu asumare în online despre sănătate mintală, relații, ce înseamnă să fii la catedră (sau nu) și o face la fel și aici.
Sper să învățați cât mai multe din istoria ei! Îmi doresc ca acest articol să ajungă la cât mai mulți tineri care se simt pierduți și au nevoie să le fie validate stările, nesiguranțele și problemele cu care se confruntă, pentru a putea trece cu bine peste ele. Un interviu-terapie, pe care vă invit să-l citiți în rândurile de mai jos.
Care sunt cuvintele care reușesc să te definească cel mai bine în acest punct al vieții tale?
În acest punct la vieții mele simt că mă definesc mai degrabă niște stări: agitație, pace și cunoaștere. Se cam bat cap în cap, și, uneori nu înțeleg nici eu cum am ajuns să mă identific cu ele, însă dacă stau acum să analizez mai bine, parcă încep să găsesc o ordine. Astfel, agitația apare din dorința mea de a face de toate și de a fi peste tot. Încă mă identific cu o ușoară formă de ADHD și mi-e greu să îmi așez totul pe foaie sau să respect un program exact. Apoi, când e prea multă agitație în jurul meu, caut pacea. Încep să meditez, să scriu, să stau cu mine, cu oamenii importanți și să fac puțină liniște în minte, să mai închid niște tabs. La final, din toată agitația și dorința de a crea pace cu toate variantele mele, vine cunoașterea. Am multe conștientizări, multe momente de „aha” și de „aaaa, acum înțeleg!”.
Ce a însemnat pentru tine să fii învățătoare? Ce ți-a adus lucrul cu copiii și ce ai învățat în 6 ani petrecuți în sistemul de învățământ?
A fi învățătoare pentru mine a fost o onoare. Mi-am onorat dorințele și am ascultat de mine, așa cum eram atunci, în versiunea aceea. Acea versiune de Maria de la 19 ani își dorea să fie aproape de copii, pentru a se descoperi pe ea. Am vindecat multe răni din școala primară și generală fiind învățătoare. A fost o perioadă foarte frumoasă și benefică pentru mine. Am învățat despre puterea mea interioară și mi-a oferit o încredere în mine pe care nu credeam că o voi putea accesa când aveam 19 ani. Am învățat să pun limite, să mă încred în munca mea, în alegerile mele. Am descoperit valorile de care am nevoie pentru a spune că îmi place ceea ce fac în viața mea. Perioada aceea a venit cu multă oboseală, burn-out-uri, depresie și anxietate, însă nimeni nu a spus că este ușor să te cunoști pe tine. Am avut nevoie de ele pentru a accesa informațiile pe care le știu acum. Fără acele momente, probabil aș fi fost încă în învățământ, neascultând de fapt de adevărata mea dorință și cea pentru care simt că am fost făcută: să ajut oamenii să se vindece.
Ca profesor cred că lectura a ocupat un rol central în dezvoltarea ta profesională. Dar aș vrea să te întreb, ce rol a ocupat din punct de vedere personal? Ai cărți care consideri că te-au format și te-au ajutat să devii cea care ești astăzi?
Am trecut prin multe etape în ceea ce privește lectura. În școală nu mi-a plăcut să citesc, mi se părea că toată lumea mă forțează și eram pedepsită dacă nu citeam minimum de pagini pe zi. Apoi, în liceu, am fost atrasă de tot ce înseamnă romance, însă poate un pic la modul exagerat. Respingeam orice nu era romance.
Când m-am făcut mai mare, pe la facultate, am început să citesc cărți de pedagogie modernă, precum „Să predăm ca în Finlanda” (de Timothy D. Walker), „Cum să predai matematică ” (de Nick Tiley-Nunn) și alte cărți care mă ajutau să mă integrez mai degrabă în rândul profesorilor nonconformiști, în mintea mea însemnând acei profesori care sunt împotriva tocitului, pedagogiei scrisă greoi și a termenilor complicați. Am căutat să mă perfecționez prin metode nonformale și cărți scrise pe înțelesul unui profesor - student obosit.
De câțiva ani citesc autobiografii și cărți de dezvoltare personală. Cartea care mi-a schimbat perspectiva asupra vieții este „Am murit și m-am descoperit pe mine însămi”, alături de „De neîmblânzit”. Aceste cărți m-au ajutat să văd altfel lumea în care trăiesc și să-mi liniștesc fricile astfel încât să pot lucra mai ușor la convingerile limitative care mi-au dictat toată viața.
Ce consideri tu că ar trebui să facă profesorii pentru a-i apropia pe copii de lectură, să-i ajute să devină cititori de plăcere?
Nu cred că ar trebui să facă, ci mai degrabă să aleagă conectarea cu ei. Copiii sunt oglinzi ale adulților și poți vedea foarte ușor ce se întâmplă în familie doar urmărindu-l pe copil câteva zile. În același timp, profesorii reprezintă în mintea copiilor o figură autoritară, fie că vrem sau nu să acceptăm, fiindcă acești copii depind de noi, adulții, pentru a înțelege ce se întâmplă în lumea în care trăiesc. Astfel, ei nu au încotro decât să te creadă pe cuvânt. Dacă îi oferi unui copil cadrul în care să se simtă liniștit să încerce să citească, el se va deschide ușor către lectură. Asta necesită timp, răbdare, consecvență și echilibru emoțional al profesorului pentru a trece peste situațiile de frustrare și nervozitate ale copiilor.
Când ți-ai dat seama că vrei să devii învățătoare, ce te-a motivat să faci alegerea aceasta de carieră? Ce le-ai spune tinerilor care își doresc să meargă pe această cale, dar încă nu știu la ce să se aștepte?
A fost o alegere pe care am luat-o gândindu-mă că vreau să ofer ceva lumii. Eram în semestrul al doilea de facultate și voiam să fac ceva ce îmi place. Cu mintea de acum pot spune că am manifestat foarte frumos postul pe care urma să stau următorii cinci ani. Îmi doream mult să reintru în învățământ și am fost la toate inspectoratele școlare din București pentru a descoperi dacă există posturi vacante (era ger de februarie) însă doar am fost trimisă dintr-o parte în alta. Când am ajuns acasă, mi-am spus că renunț imediat ce îi scriu unei învățătoare pe care o știam din online. Am întrebat-o dacă nu au nevoie de vreo învățătoare și fix atunci școala lor căuta pe cineva. Am venit și am rămas următorii cinci ani.
Cât despre ce le-aș spune tinerilor, cred că m-aș raporta strict la a avea încrede în intuiția lor. Învățământul are nevoie de ei la fel de mult pe cât își doresc. Recomandarea mea ar fi să învețe dinainte despre autoreglarea emoțională, astfel încât să poată gestiona mai bine eventualele conflicte la clasă.
Mi se pare foarte interesant faptul că acum ești learning facilitator și freelencer. De ce ai vrut să faci această schimbare, ce înseamnă pentru tine și ce beneficii îți aduce / ce avantaje are?
Este ceea ce mi-am dorit să fac de foarte mult timp. Am făcut voluntariat și mereu am fost fana învățării prin nonformal. Învăț foarte bine când experimentez, când încerc și când mă dedic pasiunii mele. Așa că a venit momentul să dau asta mai departe. Organizez ateliere de dezvoltare personală prin activități nonformale și mă simt îndrăgostită de munca mea. Beneficiile se văd: mi-am dorit să pot călători, să pot ajuta oamenii, să mă simt utilă societății fără să fiu limitată de un program și un loc de muncă fizic.
Îmi place tare mult că vorbești cu asumare pe rețelele de socializare despre sănătatea mentală și despre acceptarea de sine. Povestește-mi, te rog, despre procesul tău terapeutic. Ce ai descoperit despre tine și despre lume prin intermediul lui? Cât de importante crezi că sunt genul acesta de subiecte în 2024 și ce feedback primești de la cei care te urmăresc, pe tema aceasta?
Vorbesc despre acest proces de când mă știu. Mai mult, am descoperit în februarie că tot ce am făcut până acum a fost despre conștientizarea că suntem unici și că sănătatea noastră mintală este importantă. Inclusiv postările despre învățământ au avut ca temă principală cum să fii bine când ești la catedră. Am început să vorbesc deschis mai întâi din dorința de răzvrătire față de părinții care-mi spuneau să nu mai dau atât de mult din casă. Dorindu-mi să fiu contra lor, am început să postez tot ce fac cu viața mea și am ajuns până în punctul în care să-mi placă și să-mi doresc să ajut mai mulți oameni prin conștientizările mele. E important să știm că nu suntem singuri și că e uman să ai toate emoțiile, să trăiești frici și temeri și să-ți dorești să evoluezi. Poate m-am răzvrătit puțin și împotriva influencerilor care arătau că viața e perfectă, nu știu.
Sunt curioasă ce cuprinde playlist-ul tău, așa că, poți asocia 3 piese care îți plac mult cu 3 cărți pe care le-ai citit și care te-au impresionat?
Atunci când suntem tineri este esențial să avem modele sau oameni care să ne inspire și să ne facă să ne dorim să devenim mai buni în ceea ce facem și suntem. Tu ai avut astfel de oameni și dacă da, cum te-au ajutat să fii tu, cea de astăzi?
Adulții din viața mea mi-au fost modele. Ei m-au învățat despre lume și despre tot ce ar trebui să știu ca să supraviețuiesc. De la mama, la profesori, la oameni din online. Toți au pus bazele a cine sunt astăzi. În acest moment nu mai cred în modele, adult fiind, fiindcă pentru mine asta înseamnă să mă compar și să fiu mai puțin decât alții. Am oameni de la care învăț, oameni care-mi apar în cale pentru a mă ajuta, direct sau indirect, să cresc din toate punctele de vedere. Modelele mele din copilărie rămân adulții care m-au modelat și cărora le sunt recunoscătoare.
Știu că îți place foarte mult să călătorești. Cum ai început; în câte țări ai fost până acum și care sunt destinațiile (top 3) pe care consideri tu că oricine ar trebui să le vadă măcar o dată în viață (povestește-mi și de ce)?
Scriu asta în timp ce sunt în Albania, la cafeneaua hostelului, împreună cu Nina, cățelușa care are deja zece ani și nu înțelege o boabă din ce spun. Călătoritul mi l-am însușit de la mama, care ne lua mereu la plimbare în afara orașului o dată la câteva săptămâni. Am crescut călătorind toată vara și abia așteptam să mai plec pe undeva. La 16 ani am fost singură prin aproape toată România, cu trenul, în tabere organizate de MTS. Pentru mine a călători înseamnă a te cunoaște și a fi mai aproape de tine. Când ești într-un loc nou ți se activează toată fricile și poate tocmai asta îi sperie pe unii oameni să călătorească mai des. Călătoritul poate fi și ieftin, așa că nu acesta este motivul (excursia în Albania m-a costat 150 euro – o săptămână, cu transport, cazare, mâncare și activități). Am fost în peste 20 de țări până în acest moment iar dacă ar fi să recomand 3 țări, aș zice cu mâna pe inimă:
Spania: pentru siesta, palmieri, plaje sălbatice, Sangria, fructe de mare, măsline, portocale...iubesc Spania! E pe primul loc, clar!;
Turcia: ieftină, diferită de tot ce știai din Europa, mâncare incredibil de multă și bună, plaje superbe, cultură care te șochează, oameni calzi;
Norvegia, vara: 22 de ore de lumină, apusuri la mijlocul nopții, călătorii pe insule, fiorduri, oameni care te primesc cu brațele deschise, dansuri și petreceri stradale.
În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau ceva ce ai scris de curând și simți că te reprezintă.
”Ești în locul potrivit, la momentul potrivit. Știu că îți e greu să vezi asta acum, însă Maria de peste trei luni îți mulțumește pentru toată munca pe care ai făcut-o azi. Ea e mândră de tine, iar asta e tot ce contează!”
Pe Maria o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Într-o zi de 9 februarie 2018, m-am decis să încep să scriu. Să scriu și să nu mai păstrez pentru mine ceea ce scriu. Să pun „pe foaie” și să împărtășesc. Din ceea ce-mi place, ceea ce citesc, privesc, admir, văd, știu, ascult sau simt.
Nu am avut foarte multe așteptări. Nici nu am crezut că o să citească prea mulți oameni în afară de cei apropiați... Și, cu siguranță, nici nu mi-am imaginat că într-o zi voi primi mesaje de la oameni care o să-mi spună că ceea ce scriu le face ziua un pic mai bună sau le dă idei de cadouri pentru cei dragi sau îi inspiră să aleagă locații într-o călătorie. Nimic din toate astea nu era previzibil la început.
Ca orice lucru creat de om, și blogul ăsta a trecut printr-o suită de transformări, unele mai bune, altele mai puțin. Am schimbat design-ul, formatul, culorile, l-am monetizat, l-am schimbat iar, am avut adresă de wordpress.com apoi am trecut la .com, cu mai bine de 2 ani în urmă. Am schimbat categoriile, am compartimentat mai mult, am încercat să schimb și să cresc, de asemenea, și calitatea conținutului. Și asta în mod constant. Nu mi-am dorit să scriu despre ceva anume, ci mai degrabă, despre tot ce îmi place, mă emoționează sau mă pune pe gânduri. De aici vine și ideea de „alegeri” de la care am plecat, acum aproape 6 ani. Nu prea cred că e neapărat un conținut care să „se vândă”, dar știu că e sincer, iar în punctul vieții în care mă aflu acum, e tot ceea ce mă interesează pentru moment. Să inspire autenticitate. Și dacă asta e ceea ce ajunge la oameni, asta e suficient și relevant pentru mine.
Cea mai mândră sunt de categoria interviurilor - poveste care a venit ca o alternativă la a asculta oamenii, exact cum am început să o fac la Zece Muze în 2021. Când asociația a luat o pauză, mi-am spus că acum e momentul să mut ideea pe blogul personal și să văd ce poate ieși de aici. Dar pe care totuși nu am avut curajul să o pornesc propriu-zis decât atunci când mi s-a ivit oportunitatea de a-i lua interviu lui Adi Despot și nu aveam unde să-l public. Așa am făcut categoria, am refăcut aspectul site-ului și am pus la cale un concept. Descoperisem deja la Zece Muze cât de important este să asculți oamenii, să-i faci să se simtă văzuți, auziți și nu doar pe cei care deja sunt „cineva”, ci pe oricine. Pentru că fiecare dintre noi are ceva de spus. Astfel că am făcut o listă cu oamenii care mă fascinează, din domeniile creative și nu numai, și mi-am făcut curaj să-i abordez. Iar aceștia pe care am apucat să-i intervievez nu sunt decât câțiva pe care mi-am propus inițial să-i ascult. Sunt mult mai mulți, sper doar ca timpul și alte îndatoriri să-mi permită să îi cunosc și să-i public aici, ca să-i cunoașteți și voi.
La un moment dat, într-un interviu, am spus că partea asta de pe blog îmi aduce cea mai mare satisfacție. Și nu s-au schimbat prea mult lucrurile de atunci. Visul de a le lua interviuri oamenilor pe care-i admir, care a început de când eram mică și o urmăream pe Andreea Esca, îl trăiesc de fiecare dată când primesc mail-ul cu răspunsurile la întrebările interviurilor. Iubesc momentul acela în care îmi arunc ochii pe ceea ce au spus oamenii și, practic, sunt prima cititoare a gândurilor lor așternute pe foaie. Desigur, mai e momentul în care ei acceptă, cum a fost în cazul lui Adi Despot și te iau prin surprindere și îți spui „e mai mult decât speram”. Ce rămâne după euforia de moment? Sunt mândră că acel lucru l-am făcut bine, mai rămâne și satisfacția aceea că am mai adus o poveste „în lume” și e senzația aia de anticipare a faptului că, poate, o să (mai) „fac bine” pentru cineva.
Cred că aici a fost mereu vorba despre scop. Și scopul meu a fost să împărtășesc și sper că asta a adus bucurie atunci când primeați articolele, în inbox sau prin mesaj, de la mine. Articole la care se lucrează mult, chiar și pentru corecturi și corectitudine sunt alți 2 oameni (cărora le mulțumesc că-mi sunt editori!) și pe care le public doar atunci când sunt mulțumită de varianta finală. Altfel rămân în Ciorne și le tot perfecționez până sunt gata să scoată capul la lumină.
La fel cum acum sunt de sărbătorit cei 6 ani, la fel a fost și anul trecut borna de 10.000 de vizualizări, total general, pe care am trecut-o. Nu am sărbătorit-o cum se cuvine (era o zi de facultate), dar m-am simțit tare mândră în clipa în care am văzut statisticile. Mi-am adus aminte de clipa începutului și mi-am dat seama că e tare frumos să ai o activitate de suflet, pe care să o ții departe de rațiuni financiare și pe care să o faci pentru că îți aduce bucurie. E pur și simplu o sursă externă de fericire, care nu depinde de prea mulți factori, dar spre care te poți întoarce atunci când energia e pe 0 și vrei un boost instantaneu. Sper să văd și ziua în care să fac în continuare ce-mi place aici și să-mi și monetizez munca depusă pentru calitatea oferită.
Acum, ca să nu spuneți că ați intrat doar pentru a citi cum mă laud ( :) ) vreau să vă spun și o poveste.
Anul trecut, în septembrie, spre sfârșit, am fost pentru prima dată la Vama Veche. Nu aveam prea multe așteptări (cum nu prea mai am în general de la litoralul românesc), dar am fost surprinsă de locația unde am fost cazate și de proximitatea ei față de mare. Cred că cea mai apropiată locație de apă de până acum, la propriu. Ieșeai, făceai câțiva pași și erai pe mal. Vorbesc despre Artelier Vama Veche. Nu, nu e reclamă, dar poate te întrebi ce legătură are asta cu tot ce am scris până acum. Nu o să scriu despre servicii și masă (deși au fost impecabile), poate o voi face totuși într-un articol viitor, dacă mai revin la ei. Dar o să scriu despre ce am descoperit acolo, în locul care te făcea să te simți ca și cum ai fi fost pe malul Mediteranei sau undeva în Grecia. Acolo, pe malurile înguste, de unde puteai admira apa perfectă, într-o multitudine de tonuri de albastru și neîngrădită de nici un dig, sau te puteai bucura de vântul blând, care purta strigătul pescărușilor până departe, am înțeles că cel mai important în viața asta e să trăiești simplu, să fii autentic, dar și că nu-ți trebuie prea multe ca să fii fericit.
Nu știu de ce, dar acum sunt în punctul în care nu mă mai fascinează mulțimile de oameni, ci mai degrabă locurile goale, unde e liniște și pustiu. Asta-mi place acum. Nu gălăgia, aglomerația, strigătele sau înghesuiala. Poate pentru că celălalt hobby al meu e fotografia de concert și, uneori, presupune toate cele de mai sus. Cert e că acum am nevoie de tihnă și de timp petrecut departe de alții, pentru că asta mă ajută să mă apropii și să mă reconectez la mine, iar acele câteva zile petrecute în Vamă au avut exact puterea asta, de a mă ajuta să uit un pic de alții și să mă întorc la mine.
Știți că în unele filme sau povești i se recomandă unui personaj ca, atunci când se simte trist, furios, copleșit să se transpună cu mintea într-un loc frumos, liniștit, care îl face să se simtă în siguranță? Ei, exact asta a devenit, pentru mine, plaja aceea din dreptul Expiratului din Vamă. Paradoxal (sau poate că nu) mi-am găsit liniștea lângă cel mai agitat element al naturii, marea, dar oricum simfonia valurilor e oricând de preferat în detrimentul multitudinii de zgomote pe care le creează oamenii. Și ca să leg puțin povestea asta de istorisirea legată de blog, toată e practic o analogie (unde se creează niște paralele).
Cred sincer că nu ai nevoie de mult ca să fii fericit, problema e că nu ne uităm foarte mult spre esență. Am fost foarte fericită acolo, pe mal, admirând valurile și pescărușii și lăsând vântul să-mi mângâie părul. Sigur, nu e neapărat locul ideal Vama (e multă mizerie, totul arată foarte rău în extrasezon deoarece nimeni nu animă nimic și părea oricum un oraș părăsit din filme), dar pentru mine a fost de-a ajuns să-mi găsesc fericirea acolo. Au contribuit mai mulți factori la asta (cazarea, apropierea de mare, faptul că nu era mai nimeni și alte motive expuse mai sus), dar în esență acolo am simțit bucuria și fericirea cel mai autentic. Și nu, eu nu cred că scopul în viața asta este să fim fericiți (care cred că o fi scopul poate vă spun cu altă ocazie :) ), dar e important să știi că poți atinge starea asta din când în când, mai ales fiind tu cu tine.
Cam așa e și cu blogul. Se poate mai mult? Sigur că da. Se poate mai bine? Normal. Mai pot fi făcute îmbunătățiri? Cu siguranță. Pot să postez mai mult și să fiu mai prezentă? Da, dar nu e neapărat obligatoriu. Public când am ceva real de spus. Îmi fac treaba cu ce am acum, up and running? Mai mult decât suficient. Îmi place cum arată și ce se întâmplă aici? Un mare da. Iar pentru o perfecționistă ca mine e mare lucru să recunosc oricare dintre lucrurile de mai sus. Mi-am dat seama că nu trebuie să fie ceva „perfect” ca să te facă să te simți bine. Uneori e doar suficient să fie, alteori contează și în ce cantitate și măsură, iar alteori contează ce răni vrea să vindece. În general, dacă am fi mai concentrați pe interior am înțelege că viața nu e despre raportarea la exterior ca etalon, ci la noi înșine și (poate) am începe să fim mai fericiți.
Așa că, pentru moment, sper să vă bucurați și voi de blogul ăsta și de ce mai scriu pe-aici, în aceeași măsură în care o fac eu, și, îmi doresc ca, măcar din când în când, să fie locul vostru de refugiu, unde să descoperiți oameni, locuri, experiențe, cărți și filme interesante. Mulțumesc pentru că mă citiți, pentru feedback-ul vostru, pentru fiecare mesaj pe care-l primesc și pentru că mă ajutați constant să îmbunătățesc conținutul și ceea ce scriu și sper să-mi rămâneți alături și în continuare. Urmează lucruri frumoase.
*Notă: toate fotografiile folosite în articol sunt făcute în Vama Veche, în septembrie 2023.*
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Cred că 2023 a fost cel mai însemnat an din punct de vedere al cărților citite. Atât ca număr, dar și ca mesaj și ca varietate a genurilor. Au fost tare multe povești care m-au impresionat și multe lecturi care m-au învățat lucruri noi și foarte variate din mai multe domenii. Deși mi-a părut că anul a trecut pe repede-înainte și nu mereu am putut să citesc atât cât mi-aș fi dorit, iată că am reușit să finalizez anul cu 54 de cărți citite. A fost o surpriză și pentru mine și mă bucur că pot să împărtășesc câteva titluri care m-au impresionat plăcut anul acesta. La final de 2024 intenționez să schimb formatul acestor articole și să grupez cărțile, structurând astfel și articolul diferit, în funcție de categoriile sub care voi încadra și cărțile, foarte asemănător modului în care o face deja Cristina Chipurici în newsletterele și articolele ei, care mi-au servit drept inspirație pentru a duce cititul într-o zonă mai conștientă, mai prezentă, din care să pot scoate și mai multă informație, rămânând în același timp și o activitate care să-mi aducă plăcere.
Cel mai mare plus pe care mi l-a adus anul ăsta în materie de lectură a fost legat de poezie. Am început să gust din ce în ce mai multă și a început să-mi placă în mod deosebit. Eu am plecat din școală cu o mare „ură", dacă-i pot spune așa, cu o aversiune față de orice fel de poezie. Nimeni nu s-a străduit să mă facă să pătrund sensurile cuvintelor și mesajele poetice, așa că pur și simplu nu-mi plăcea. Și nici autorii pe care-i studiam nu prea mă încântau, pentru că poemele lor păreau la ani distanță de lumea noastră. Și am început anul cu o antologie de poeme ale unor autori contemporani din Republica Moldova, pe care mi-a făcut-o cadou o prietenă și având startul ăsta, am reușit să citesc alte 4 sau 5 volume de poezie pe tot parcursul anului, ceea ce e o creștere surprinzătoare, dat fiind faptul că înainte nici nu mă atingeam de ele. Mă consider norocoasă că am început să gust poezia datorită unor autori contemporani din Republica Moldova, precum Igor Guzun (despre care am mai povestit și în articole anterioare, găsiți aici), pe care-l consider poetul inimii mele și care-mi place pentru că scrie atât de simplu, dar cu atât de mare greutate sau precum Sergiu Beznițchidespre care o să vă povestesc mai multe în rândurile de mai jos.
Anul ăsta am fost și la câteva lansări de carte, dintre care 2 merită amintite în mod special: Ana Blandiana cu al său jurnal intitulat „Mai-mult-ca-trecutul” în care istorisește întâmplări din perioada 31 august 1988 - 12 decembrie 1989, dar și la Mircea Cărtărescu cu „Theodoros” din care a și citit câteva pagini în avanpremieră la Bookfest-ul de anul trecut de la Brașov. M-au impresionat plăcut ambii autori și mă bucur că i-am putut asculta vorbind despre munca lor, despre ceea ce îi (mai) motivează să scrie și despre ce înseamnă să creezi lumi.
Nu pot să dau startul decât cu o urare: să aveți un 2024 plin de lecturi cu sens, să citiți conștient, să vă asumați informația și să zburați pe cele mai înalte culmi ale imaginației alături de autorii voștri preferați!
Găsiți de cumpărat toate cărțile, despre care o să vă vorbesc în cuprinsul acestui articol, la final.
„Oameni ca păpădiile” de Sergiu Beznițchi, editura Bons Offices
Cel mai frumos moment cu care mi-am început anul 2023 a fost lansarea de carte a lui Sergiu Beznițchi, care a avut la cinematograful Muzeului Țăranului Român în februarie. De departe cea mai inedită prezentare de carte pe care am văzut-o până acum și în timp ce eram acolo chiar mă întrebam ce ar fi dacă cărțile de poeme ar avea făcute toate o astfel de prezentare. Oare tinerii ar citi mai multă poezie, ar fi mai entuziaști în privința asta, ar veni la mai multe lansări de carte?
Pe tot parcursul cărții, în răstimpul în care am citit poemele, am auzit vocea actorilor care le-au dat glas în scurtmetrajul de la lansare și a fost frumos să asociez versurile cu muzică și imagini. Așa se formează percepțiile, așa se învață, așa nu se uită, implicând toate simțurile: senzația paginilor, mirosul de carte nouă, vocile actorilor și jocul acestora. A fost magic și probabil că va fi momentul de care îmi voi aduce aminte cu drag din 2023 - anume lectura acestei cărți și cuvintele lui Sergiu, alături de primirea sa călduroasă, de gustul prjiturilor dulci de la Dulcinella și a vinului aromat de la Chateau Vartely.
Cu siguranță că nu veți putea avea aceeași stare, dacă nu ați fost acolo, dar măcar atunci când citiți poemele puteți închide ochii și să vă faceți propriul vostru film, o să experimentați mai intens versurile astfel.
„Matematic vorbind, Suntem suma oamenilor pe care i-am întâlnit. Din punctul de vedere al fizicii, Oamenii se atrag. Invariabil, avem nevoie de chimie. Oamenii au nevoie de oameni.
Iubiții au nevoie de iubite, Prietenii de prieteni, Discipolii de maeștri, Dușmanii de dușmani. Unii de alții, Oamenii au nevoie de oameni.
Ne împletim privirile, Ne împărțim tăcerile. Ne certăm, ne împăcăm, Ne supărăm, ne iubim, ne urâm. Pentru toate, Oamenii au nevoie de oameni.”
- Oamenii au nevoie de oameni
„Variațiuni pe o temă dată” de Ana Blandiana, editura Humanitas
Din nou, o amintire frumoasă, povestea acestei cărți. Luată dintr-o librărie de la Chișinău, drept suvenir a primei mele vizite în capitala Moldovei. Pur și simplu mi s-a lipit de mână și nu am avut ce face decât să o iau acasă.
Întâmplarea face că, atunci când am deschis-o în parc, în bătaia primelor raze de soare primăvăratice, am găsit niște versuri care m-au făcut să-mi dau seama că sunt în locul potrivit, la momentul potrivit și am ajuns acolo cu un motiv - să (re)stabilesc o legătură mai profundă cu rădăcinile mele. Versurile erau: „Și descoperim / Că întotdeauna sufletul ne-a legat / Mai mult decât sângele.”
Ana Blandiana este singura poetă pe care am adorat-o atunci când eram în școală și când dădeam peste textele ei în manuale era cea mai mare bucurie pentru mine. Nu pot spune asta despre prea mulți poeți studiați atunci. Mă captiva blândețea versurilor, imaginile vii pe care le picta, toată atmosfera pe care știa să o creeze. Genul de poeme, care, la fel ca în cazul celor ale lui Sergiu, trebuie savurate cu ochii închiși.
A fost foarte emoționant pentru mine să am ocazia să o ascult vorbind în 2023 la Bookfest Brașov, atunci când a venit să lanseze cea mai nouă carte a sa, adică un jurnal din perioada comunistă intitulat „Mai-mult-ca-trecutul”. Deși nu a vorbit pe teme prea poetice, s-a simțit că respiră și inspiră versuri, poeme, cuvinte și pe toate a știut să le așeze astfel încât să creeze sens și emoție. Asta apreciez, poate, cel mai tare, la scriitori precum dânsa și domnul Cărtărescu, că într-o lume în care toată lumea a uitat să practice cumpătarea în vorbire, ei cântăresc atât de atent fiecare cuvânt rostit, deoarece cunosc forța acestora.
Nu sunt prea multe de spus despre această carte, cum nici despre poezie în general nu poți spune prea multe (deși se practică în comentariile de la limba română), dar pot spune doar că știi că o poezie este bună dacă îți încălzește sufletul. Iar volumul acesta cu siguranță e plin de așa ceva.
„Mereu am visat să fiu singură Pentru că întotdeauna erau prea mulți oameni în jurul meu. Doar tu erai eu. Doar tu renunțai la plural, La multiplul din noi, Doar tu știai să construiești o singurătate în care puteam încăpea amândoi.”
„The Creative Act: A Way of Being” de Rick Rubin, editura Canongate
Una din cele mai captivante cărți citite anul acesta îi aparține cu siguranță lui Rick Rubin pentru că mi-a oferit o perspectivă profundă asupra creativității și procesului creativ. O pot numi cu ușurință un manifest creativ, pentru că explorează ideea creativității din mai multe unghiuri și o vede ca fiind mai mult decât un act; mai degrabă ca o modalitate de a fi în lume.
Rick Rubin este destul de cunoscut pentru inovațiile sale în producția muzicală. El a început să-și contureze calea în industrie încă din adolescență. Fondator al Def Jam Recordings și colaborator cu artiști precum Johnny Cash și Beastie Boys, Rubin este recunoscut pentru contribuțiile sale semnificative la evoluția muzicii moderne. În 2007 a fost numit de către MTV „cel mai important producător din ultimii 20 de ani”, iar Time`s l-a inclus în „Top 100 cei mai influenți oameni din lume”.
În „The Creative Act: A Way of Being”, Rubin mi se pare că oferă o perspectivă unică asupra procesului creativ, mai ales pentru că-l privește ca pe o componentă esențială a desăvârșirii umane. Mai presus de tot, îmi pare că îmbină excelent experiența sa vastă, cu înțelepciunea sa aparte despre creație. Îmi place mult că nu se referă doar la domeniul muzical, ci încearcă să se refere și să abordeze și alte domenii precum scrisul, cinematografia, pictura, fotografia, sculptura etc.
Cele mai importante subiecte abordate mi s-au părut a fi cele legate de transcederea limitărilor creative, acceptarea eșecului ca parte a evoluției și găsirea inspirației în locuri neașteptate. Toate aceste teme sunt abordate pe alocuri anecdotic, și, cel mai adesea, prin experiențe personale, astfel reușind să ofere o perspectivă mai vastă înspre lumea lui creativă. Cartea este structurată într-un mod care o face accesibilă pentru oricine, tonul pe care scrie Rubin fiind unul simplu și direct, iar în România este de găsit momentan doar în limba engleză.
Cred că e una din cele mai „valoroase” lecturi din anul ce tocmai a trecut pentru că m-a ajutat să-mi completez percepția și informațiile despre creativitate (un subiect care mă pasionează și mă fascinează, deopotrivă, foarte mult), oferindu-mi, în același timp, și inspirație pentru propriile proiecte creative.
Pentru cei care caută să înțeleagă „rădăcinile” procesului creativ, să le exploreze și să arunce o nouă lumină asupra lor, abordarea deschisă și entuziastă a lui Rubin este punctul de pornire. Tot ceea ce povestește el în carte cu siguranță că poate fi aplicat și altor domenii, cu ușurință chiar, dar cred că pe artiști, pe cei care aspiră să fie și pe cei din domenii conexe, cu siguranță îi ajută foarte mult să-și chestioneze drive-ul și motivația din această sferă și, cu siguranță, îi ajută să înțeleagă că procesul creativ nu e unul care se petrece aparte, ci este ascuns chiar în interiorul ființei, numai să știm cum să-l scoatem la iveală.
„If a piece of work, a fragment of consciousness, or an element of nature is somehow allowing us to access something bigger, that is its spiritual component made manifest. It awards us a glimpse of the unseen.”
„No matter what tools you use to create, the true instrument is you. And through you, the universe that surrounds us all comes into focus.”
„Lecții de chimie” de Bonnie Garmus, editura Nemira
Da, chimia nu este un subiect atrăgător pentru mulți oameni, din cauza modului în care aceasta este predată în școală, deși ea este o materie captivantă și foarte utilă în special în viața de zi cu zi, spre deosebire de alte discipline reale. Mie mi-a plăcut foarte mult chimia în clasele gimnaziale, datorită profesoarei pe care am avut-o, dar pentru că în liceu nu am mai avut aceeași profă, mi s-a rupt filmul. Însă n-am uitat niciodată cât de mult mă fascinau poveștile pe care ni le spunea prima profesoară la ore și am plecat cu dragostea asta pentru informații din acest domeniu. Oricum, dacă studiezi un pic mai aprofundat psihologia umană înțelegi că totul este legat de chimie, procesele care au loc în creierul nostru se datorează chimiei și este de -a dreptul fascinant să înțelegi că foarte puține lucruri sunt de fapt sub controlul nostru, deși noi avem discursuri pompoase despre liberul-arbitru.
Cred însă că romanul lui Bonnie Garmus are puterea de a face pe oricine să se îndrăgostească de chimie și de valențele ei practice, pentru că te ajută să înțelegi procese de altfel necunoscute și pentru asta are un merit deosebit. E foarte greu de rezumat această carte, pentru că atinge o varietate de subiecte și teme și e o poveste cu adevărat complexă. Așa cum au spus câteva publicații celebre, este șocant că e un debut și că autoarea nu a mai publicat nimic înainte, deși studiile pe care le-a făcut au fost în domeniul creative writing.
Complexitatea vieții lui Elizabeth Zott, o chimistă pasionată, care încearcă să-și facă loc în mediul științific și universitar predominant masculin din timpul anilor `60, este portretizată în „Lecții de chimie”. Prin personaje bine conturate și detalii realiste, autoarea reușește să transmită nu doar cunoștințe științifice, ci și emoții puternice. Garmus îmbină abil elemente de intrigă, pasiune științifică și dezvoltare personală, oferind o experiență literară memorabilă. E cu siguranță genul acela de carte pe care nu ai cum să o uiți prea ușor. Fascinantă și informativă, reușește să captiveze atât cititorii pasionați de chimie, cât și pe cei care caută o poveste care să motiveze și să edifice aspecte ale vieții de zi cu zi. Tonul glumeț, relaxat, dar care conduce la mesaje profunde e un element care individualizează puternic acest roman.
„Chimia înseamnă schimbare. Când vă îndoiți de voi însevă, amintiți-vă un lucru. Curajul este rădăcina schimbării - iar noi asta suntem programați din punct de vedere chimic, să ne schimbăm. Așa că mâine, când vă treziși faceți o promisiune. Gata cu ezitările. Nu mai acceptați părerile altora care spun ce puteți și ce nu puteți face în viață. Și nu mai lăsați pe nimeni să vă încadreze în categoriile inutile care se referă la sex, rasă, statut economic și religie.
Nu vă lăsați talentele să lâncezească, doamnelor. Creați-vă propriiul viitor. Când ajungeți azi acasă, întrebați-vă ce anume vreți să schimați. Și apoi treceți la treabă.”
„101 eseuri care îți vor schimba modul de a gândi” de Brianna Wiest, editura Nemira
Cred că lectura acestei cărți se poate rezuma cel mai bine prin sintagma „explorând culmile gândirii pozitive”. Fiecare eseu al Briannei Wiest prezent în această carte deschide o ușă către lumea complexă a dezvoltării personale și a conștientizării de sine. E o călătorie introspectivă foarte densă, plină de înțelepciune, care invită la explorare și deschide calea către schimbarea mentalității și a modului de a gândi.
Sigur că dezvoltarea personală este un subiect complex și foarte dezbătut în ziua de astăzi și apar tare mulți oameni care spun că sunt adevărați guru deși au citit doar câteva cărți și au făcut unul sau două cursuri de formare. Nu este însă cazul lui Wiest care este jurnalistă la bază și care a ales să împărtășească cu cine era dispus să o citească, câte ceva din munca ei creativă și din reflecțiile personale, bazate pe o lungă perioadă de meditație. În timp, ceea ce scria a început să fie distribuit din ce în ce mai mult, iar ea a început să fie îndrăgită pentru mesajele de speranță și empowerment, care invită la auto-reflecție. Atât de apreciată a devenit încât cărțile ei s-au vândut în peste un milion de exemplare în întreaga lume, fiind traduse în peste 40 de limbi. Mai multe despre ea puteți găsi aici: https://thoughtcatalog.com/brianna-wiest/.
Printre altele, în cadrul acestei cărți, autoarea abordează subiecte precum autenticitatea, compasiunea de sine și gestionarea eșecurilor. Cred că pot să spun cu ușurință că fiecare eseu poate fi catalogat drept o mică bijuterie, plină de gânduri introspective, care te face să-ți pui întrebări despre cine ești și despre modul în care gândești.
O temă centrală a cărții e conștientizarea și transformarea gândirii negative. Autoarea ne îndeamnă să ne oprim și să ne analizăm tiparele noastre mentale, aducându-ne în atenție gândurile autolimitative și constrângerile subtile care ne pot împiedica să ne atingem potențialul personal maxim. Cel mai mult mi-a plăcut că în tot acest proces de conștientizare, Wiest oferă instrumente și perspective noi de lucru cu sinele, iar lectura se transformă dintr-un proces pasiv într-unul care poate duce la schimbarea reală.
Diversitatea subiectelor abordate în carte este de asemenea admirabilă. Fie că vorbește despre iubire, frică, eșecuri sau reușite, fiecare eseu aduce o nouă perspectivă asupra vieții și ne îndeamnă să ne deschidem mințile către posibilități nelimitate.
Ca o concluzie, „101 eseuri care îți vor schimba modul de a gândi” cred că nu este doar o carte, ci mai degrabă o călătorie transformațională, pentru că eu una sigur am fost alta după ce am terminat-o de citit. Mi se pare fascinant modul în care Brianna Wiest reușește să îmbine atât de armonios umorul, empatia și înțelepciunea pentru a crea o lectură captivantă și inspirațională. Și, mai presus de toate, cred că este un ghid valoros pentru cei care încearcă să-și îmbunătățească perspectiva asupra vieții și să-și atingă adevăratul potențial.
„Trebuie să alegi dragostea. Sună ca un sfat enervant, dar nu poți renunța la oamenii care te luminează în interior, la lucrurile pe care îți place să le faci (chiar dacă nu funcționează perfect), la ceea ce îți dorești pentru tine. Trebuie să alegi iubirea, chiar dacă te sperie (de fapt, frica de a face ceva este proporțională cu dragostea ta pentru acel lucru.)”
„Nu gândurile noastre ne creează viața, ci modul cum ne folosim gândurile pentru a diseca sensul emoțiilor noastre și cum, pe baza afirmațiilor noastre, decidem ce este „bine” și „rău”, „corect” și „greșit”. Niciunul dintre aceste lucruri nu există în mod inerent. Simfonia care rezultă din orchestrarea lor este cea care ne creează percepția dacă trăim sau nu o viață bună.”
„Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon, editura Polirom
Carlos Ruiz Zafón ne învită într-un labirint de intrigi și mister prin acest romanul captivant. Această operă nu numai că explorează profunzimile acțiunii și a caracterelor, dar aduce în prim-plan și pasiunea comună a tuturor cititorilor - dragostea pentru cărți.
Biografia talentatului autor spaniol adaugă o dimensiune aparte înțelegerii acestei opere. Zafón, născut în Barcelona în 1964, și-a dedicat viața literaturii și cinematografiei. „Umbra vântului” este unul dintre cele mai proeminente romane ale sale și reprezintă o dragoste profundă pentru orașul său natal și pentru magia literaturii.
Acțiunea romanului începe în Barcelona anilor 1940, într-un oraș încă suferind după rănile lăsate de războiul civil spaniol. Daniel Sempere, protagonistul romanului, descoperă o carte rară în fantezistul Cimitir al Cărților Uitate, pe care-l descoperă cu ajutorul tatălui său și practic este prins fără să vrea într-un labirint de mistere, urmărind umbrele trecutului și descoperind legături surprinzătoare între cei pe care-i cunoaște și personajele dintr-o carte anume.
Personajele din „Umbra vântului” sunt desenate cu atenție și profunzime. Fiecare are povestea sa unică și aduce la suprafață aspecte diferite ale Barcelonei postbelice. De la Daniel Sempere la Fermín Romero de Torres, Zafón populează lumea sa cu caractere memorabile, ce au straturi complexe și care evoluează fantastic pe măsură ce povestea se desfășoară.
Un element distinctiv al romanului este Cimitirul Cărților Uitate, o bibliotecă secretă a cărților uitate și neglijate. Aceste cărți devin nu doar piese de literatură, ci și catalizatori ai evenimentelor din viața personajelor. Ele stau la baza conspirațiilor și a dezvăluirilor, conturând o rețea fascinantă de povești în povești.
„Umbra vântului” este, în esență, o celebrare a puterii literaturii de a forma destine și de a păstra vie flacăra curiozității umane. Carlos Ruiz Zafón îmbină cu măiestrie elemente de mister, dragoste și aventură pentru a crea o operă care poate rezona cu fiecare cititor. Mi se pare și mai însemnat aportul acestei cărți la fondul meu cultural, mai ales pentru că am cumpărat-o la ediția din 2023 de Bookfest de la Brașov, fiind încurajată să o achiziționez și de o cititoare care se afla la standul Polirom atunci când eu stăteam în dubii dacă să o iau sau nu. Nimic nu este, deci, întâmplător. Știam de mult această carte, dar se pare că în 2023 i-a venit rândul și ei să fie citită de mine :)
Ca o concluzie, pe măsură ce pășim în lumea lui Zafón conturată în paginile cărții, suntem invitați să reflectăm asupra puterii magice a cuvintelor și asupra impactului lor asupra vieții noastre. O călătorie literară plină de surprize și emoții, această carte este cu siguranță una dintre operele remarcabile ale secolului XXI.
„Când o bibliotecă dispare, când o librărie își închide porțile, când o carte se pierde în uitare, cei care cunoaștem acest loc, paznicii, avem grijă să ajungă aici. În locul acesta, cărțile de care nimeni nu-și mai amintește, cărțile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, așteptând să ajungă într-o bună zi în mâinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. În librărie noi le vindem și le cumpărăm, însă în realitate cărțile nu au stăpân. Fiecare carte pe care o vezi aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum nu ne mai au decât pe noi.”
„Despre somn” de Matthew Walker, editura Versant
Cu siguranță putem spune că somnul este cheia spre o viață sănătoasă, pentru că ne sunt cunoscute tuturor (cred) efectele privării de somn asupra corpului pe termen scurt, însă nu cred că știm cât de profund și îndelungat ne poate afecta lipsa de somn. Așa că anul ăsta am vrut să sondez mai în profunzime acest subiect și aspect, care are un impact enorm asupra performanțelor noastre de orice fel.
Matthew Walker, un expert în neuroștiințe și somnologie, ne îndrumă într-o călătorie captivantă prin lumea somnului în cartea sa, pe care cred că o pot numi provocatoare. Născut în 1973, autorul și cercetătorul britanic a devenit una dintre cele mai respectate voci în domeniul sănătății somnului. Walker, deținător al unui doctorat în neuroștiințe și psihologie experimentală, își aduce o contribuție valoroasă la înțelegerea profundă a somnului și a impactului său asupra sănătății. Având o carieră bogată în cercetare, Walker a lucrat la universități prestigioase, inclusiv la Harvard Medical School, unde a condus laboratorul de cercetare Sleep and Neuroimaging.
Mi se pare important de menționat că biografia sa adaugă o perspectivă personală la „Despre somn”. Cunoștințele sale academice, combinate cu experiența practică în domeniul cercetării somnului despre care povestește și în carte, îi permit să ofere o privire profundă și credibilă asupra importanței somnului, nu doar o abordare superficială, distantă și lipsită de substanță a acestui subiect.
Cartea lui Walker dezvăluie cu o claritate surprinzătoare consecințele devastatoare ale lipsei de somn asupra fiecărui aspect al vieții noastre. Într-un mod accesibil, autorul ne învață cum să înțelegem și să respectăm ciclurile noastre de somn pentru a ne îmbunătăți starea de sănătate generală. Printre subiectele abordate se numără și activitățile cotidiene care pot perturba ciclul somn-veghe, de la tehnologie la programe de lucru sau școlare neregulate. Matthew Walker oferă nu doar avertismente, ci și soluții practice pentru a îmbunătăți calitatea somnului și, implicit, calitatea vieții.
Citatul pe care-l veți descoperi mai jos, rămâne un ghid constant și inspirațional pe parcursul întregii cărți, ca un fel de motto.
După părerea mea, „Despre somn” nu este doar o carte pur științifică, ci și un manifest pentru o schimbare de paradigmă în abordarea noastră asupra somnului. Îndemnul autorului către o viață sănătoasă și echilibrată prin respectarea somnului adaugă greutate și relevanță la acest tratat complex despre importanța odihnei.
„Nicio fațetă a corpului uman nu este scutită de efectele nocive grave ale deficitului de somn. Suntem, așa cum veți vedea, dependenți de somn din punct de vedere social, organizațional, economic, fizic, comportamental, nutrițional, lingvistic, cognitiv și emoțional.”
„Când somnul există din abundență, mințile înfloresc. Când este deficitar, nu.”
„Promite-mi că vei fi fericită” de Carene Ponte, editura Univers
Cartea care m-a impresionat cel mai plăcut anul acesta și cu siguranță una dintre favorite. M-a conectat la foarte multe aspecte uitate despre mine și mi-a reamintit de dragostea mea pentru dans, dar și pentru limba franceză. De asemenea m-a ajutat să descopăr și unul dintre filmele care mi-au plăcut cel mai tare anul ăsta - Dirty Dancing - completându-mi lista cu filme vechi preferate. Urmează să vă povestesc despre filmele văzute în 2023 într-un articol ulterior, care sper să vină cât mai curând :)
Revenind, este surprinzător cum o carte atât de subțire poate fi atât de emoționantă, poate conține personaje de neuitat, atent conturate, și te poate face să treci printr-o gamă variată de stări. Peste toate astea, meritul lui Carene Ponte este că a reușit să realizeze o poveste atât de credibilă și de suficientă, pur și simplu. Și cred că este genul de carte care să te motiveze să sapi mai adânc, să cauți, să-ți pui întrebări. Da, nu ai nevoie de o carte de psihologie sau dezvoltare personală ca să faci asta, beletristica poate fi uneori de ajuns, pentru că funcționează foarte bine în acest caz principiul empatiei și te întrebi ce ai fi făcut dacă ai fost în locul personajului.
Molly și Marie sunt prietene de o viață, iar legătura care le-a apropiat s-a creat instantaneu, iar de-a lungul timpului au împărtășit și bucurii și tristeți. Parcă în ciuda timpului petrecut împreună, Marie primește un diagnostic crunt și pierde lupta cu boala mult prea repede. Înainte să o părăsească, Marie îi transmite lui Molly ultima sa dorință: să trăiască pentru amândouă, să-și găsească fericirea, să experimenteze iubirea profundă și să-și amintească mereu de visurile lor comune. Așa se face că, după moartea lui Marie, Molly începe să se întrebe ce s-a întâmplat cu fata care visa să devină balerină. Se întreabă tot mai des de ce face compromisuri pentru fericirea altora și de ce nu-și prioritizează propriile dorințe. Treptat, începe să înțeleagă că aceste alegeri aveau mereu prioritate din dorința de a nu răni pe nici unul dintre oamenii care-i erau dragi. Astfel, Molly începe să reflecteze tot mai serios la viața ei și la direcția pe care aceasta a luat-o. Din acel moment se poate întâmpla orice, dar Molly primește niște scrisori menite să o ajute să-și găsească calea. Acestea marchează, fără doar și poate, începutul unei călătorii de autocunoaștere în care își poate găsi răspunsuri și la cele mai grele întrebări, cea mai importantă dintre ele fiind: Simțea Molly cu adevărat toate acele lucruri sau proiecta dorințele prietenei sale asupra propriei vieți?
„Promite-mi că vei fi fericită" se deschide printr-un moment trist, dar se metamorfozează pe parcurs într-o poveste bogată în dragoste, umor și speranță. Paginile cărții m-au captivat peste poate, permițându-mi să-mi rătăcesc pașii prin lumea ei minunată, plină de căldură. E genul de carte numai bună pentru a fi dăruită, pentru că cei care o vor primi cu siguranță o vor îndrăgi.
„M-am întrebat adesea cum e să trăiești singură. Să te întorci acasă, știind că acolo nu e nimeni, să-ți faci de mâncare, să te așezi în fața televizorului, să te duci la culcare, totul doar de una singură. Și asta, seară de seară. Când mă gândeam la toate acestea, mi se părea înspăimântător. Eram convinsă că singurătatea devorează orice formă de fericire și siguranță. Că oamenii trebuie să stea deprimați pe o canapea, pândind cel mai mic zgomot și având la îndemână o ustensilă de bucătărie. Pentru orice eventualitate.”
„Trebuie să trăiești din plin, Molly. Trebuie să râzi, să iubești, să dansezi, să vibrezi, să cazi, dar să te ridici, să nu renunți niciodată, niciodată! Și dacă ești supărată pe mine, nu contează. A meritat tot efortul!”
„Inimă neagră ca noaptea” de Roberth Galbraith, editura Trei
Mereu am avut senzația că Rowling vine din altă lume și cred că acum m-a convins cu adevărat prin măiestria cu care a scris această poveste.
Probabil că pentru fanii genului polițist cel mai nesatisfăcător lucru e atunci când totul devine prea previzibil și poți întrevedea cum se va sfârși acțiunea și care a fost făptașul, nelăsând loc îndoielilor, întrebărilor, disconfortului creat de o intrigă puternică și de niște „obstacole” puse în calea cititorului spre a-l putea surprinde la final, generând și un moment de „aha!”.
Pe tot parcursul acestei cărți m-am întrebat cine ar putea fi mastermind-ul care orchestrează atacuri la persoană pe internet, care are timp să fie aproape non-stop într-un joc pe care l-a creat cu cel mai bun prieten și are și motivul și oportunitatea de a omorî creatoarea desenului animat căruia îi dedicase tot timpul și atenția sa.
Rowling, care este maestră în crearea lumilor complexe, s-a gândit la toate detaliile acestei povești și le-a așezat într-o carte monumentală, de peste 1000 de pagini, astfel încât totul devine credibil și posibil. Ai senzația că trăiești alături de personaje și ești prins în întorsături de situație care mai de care mai ciudate. Nu e ușor de digerat și clar nu e o lectură doar for fun.
În al șaselea volum al seriei Cormoran Strike, este fascinantă maniera de abordare a unor subiecte sensibile și de interes ca: modul în care gândesc și simt adolescenții, bolile cronice și stigmatul din jurul acestora, tirania părinților și violența acestora îndreptată spre copii și la ce poate duce aceasta, pericolele de pe internet și riscul de a „dispărea” cu totul într-o iluzie, persoanele cu orice fel de handicap, suferința din dragoste, femeile isterice și ce generează acestea, abordări politice diverse și controversate, teroriști, fasciști, extremele de dreapta și de stânga, dar mai ales neonaziștii, ce înseamnă să fii artist și la ce trebuie să fii dispus să renunți pentru a reuși și a avea succes într-un domeniu.
Da, știu, sunt multe teme, unele dintre ele extrem de controversate și intens dezbătute acum și deși pot părea copleșitoare, mie mi se pare absolut / imperios necesar să fie luate în serios, tratate cu atenție și supuse unui dialog (intern sau extern) fără prejudecăți.
Una peste alta, cred că, dintre toate, e cel mai bun, mai complex și mai detaliat roman al seriei, chiar dacă pe mine m-a dezamăgit deznodământul.
Nu trebuie să-mi împărtășiți părerea, sunt convinsă că o să vă placă, mai ales datorită situațiilor la limită, replicilor pline de savoare oferite de Strike, empatiei fără limite a lui Robin și a curajului și puterii ei de a merge înainte indiferent de riscuri. O lectură savuroasă care primește de la mine 10/10.
„Abilitismul cotidian este peste tot. Când ați petrecut ultima oară o zi întreagă fără să auziți sau să citiți idiot, cretin, dobitoc, prost, stupid, dement, nebun, penibil, tâmpit, fantezist, alienat, dezechilibrat, smintit, deformat, handicapat, tulburat, isteric, sociopat, drogat? Reprezentarea persoanelor cu dizabilitați în cultura populară este extrem de precară, indiferent dacă vorbim de cantitate sau de calitate. În rarele ocazii în care vedem o persoană cu dizabilități într-un film, aceasta este interpretată, de obicei, de un actor apt fizic. Mai mult, personajele cu dizabilități sunt definite, în general, de problemele lor fizice sau mintale în moduri superficiale sau stereotipe.”
„Vraja lumii” de Katherine May, editura Nemira
Katherine May este cunoscută pentru abordarea sa sensibilă asupra relației umane cu natura, iar în „Vraja lumii” dezvăluie propria călătorie prin anotimpuri interiorare și exterioare. Această carte pare să fie o continuare firească a temelor abordate în „Iernile sufletului”, lucrare care a consacrat-o la nivel internațional. May explorează o dată în plus trecerea prin perioade dificile, căutarea sensului și procesul de vindecare.
După cum îi spune și numele, cred că se poate intui că una dintre temele fundamentale ale cărții este relația omului cu natura. May împărtășește din observațiile și reflecțiile proprii aupra modului în care conexiunea cu mediul natural poate deveni o sursă de înțelepciune și vindecare. Tot periplul ei prin lumea naturală devine astfel o contemplare a importanței de a (re)găsi echilibrul în mijlocul naturii.
Cel mai fain mi se pare modul în care May reușește să îmbine elemente personale cu lecții universale. Își împărtășește propiile experiențe de viață, frământări și bucurii, iar făcând legătura cu afecțiunea de care suferă (autism), reușește să ofere un ghid intim pentru navigarea prin diversele provocări ale existenței umane.
Cu siguranță că „Vraja lumii” nu este doar o continuare a relatărilor începute în „Iernile sufeltului”, ci mai degrabă o operă autonomă, plină de înțelepciune și inspirație. Autoarea reușește să creeze o punte între om și natură, invocând magia fiecărui moment și încurajându-ne să căutăm lumină și în cele mai întunecate colțuri ale vieții noastre.
„M-am tot gândit cum să vorbesc cu un Dumnezeu ca al meu - această idee pe care am extras-o din eter, din propriile mele percepții nesigure. În viață, am ajuns la punctul în care simt nevoia de contact cu o conștiință mai înțeleaptă decât a mea, mai puțin frustrată și temătoare. Vreau să pot vorbi și să fiu sigură că mă ascultă cineva. Dar chiar și credința fluctuează. Uneori am impresia că eu cred. Alteori chiar și așa e prea mult pentru mine de asimilat. Mă simt aiurea când vine vorba de asta, nu știu cum să procedez. Încet și pe furiș s-a strecurat în mine această convingere că… ce anume? Că există ceva acolo, ceva vast și înțelept și frumos care impregnează tot ce e viu. Ceva prezent, alert, dincolo de mundan. O frecvență a conștiinței la capătul de jos al cadranului, în zona de electricitate statică. Un strat de experiență care așteaptă să fie dezvălui.”
Katherine May, Vraja Lumii
Vă mulțumesc că mă citiți și că sunteți alături de mine și în 2024! Să ne citim cu bine și anul acesta.
Toate cărțile prezentate le găsiți pe link-urile de mai jos, în ordinea apariției lor în acest articol:
Perioada sărbătorilor de iarnă eu o consider cea mai frumoasă și asta doar pentru faptul că aerul este încărcat de magie. Sigur, în ultimii ani parcă a devenit din ce în ce mai greu să o simțim pentru că suntem atât de împovărați de modul în care se întâmplă lucrurile în jurul nostru. Însă, cred cu tărie că măcar într-o perioadă din an avem nevoie să luăm o pauză de la griji și probleme și să ne dăm voie să fim fericiți exact cu atât cu cât avem. Dacă nu putem crea „cadrul perfect” de sărbători, putem măcar să încercăm să evadăm într-o carte bună, cu tematică, care ne va aduce cu siguranță zâmbete pe față și ne va consolida relația, mai ales dacă alegem să o citim în jurul bradului, alături de toți membrii familiei (da, alături chiar și de cățel :) ). Au fost multe povești care de-a lungul anilor mi-au marcat perioada sărbătorilor. Pe Charles Dickens cu a lui Poveste de Crăciun îl citesc și recitesc în fiecare an, încă de prin clasa a III-a sau a IV-a și vă spun cu mâna pe inimă că la cât de multe cărți am citit, carte mai minunată ca aceasta pentru mine nu există. E cea care redă cel mai fidel semnificația Crăciunului și care cred că are puterea de a ne face să realizăm că, deși în anumite situații cu siguranță am fost Scrooge, măcar de Crăciun avem ocazia să demonstrăm că putem fi mai buni.
Și pentru că nu vreau să încep să povestesc despre cartea asta încă din descrierea articolului, o să continui prin a spune că e important să avem, măcar cu prilejul a câteva ocazii pe an, răgazul de a ne gândi la noi, la ai noștri, la lucrurile cu adevărat importante pentru noi, să dăm un sens personal acestor sărbători și să le facem cât mai plăcute pentru noi și pentru cei la care ținem.
Pentru prima dată, anul ăsta am făcut comandă de câteva jocuri de societate, iar când mi-au ajuns acasă m-am bucurat ca un copil numai la gândul că în dimineața de Crăciun, după ce vom deschide cadourile, ne vom juca, ne vom distra și vom râde, uitând măcar pentru câteva ore de orice altceva. Cam așa se întâmplă și când citești în jurul bradului. Acum doi ani, mama m-a rugat să-i citesc într-una din serile de sărbătoare, din cartea pe care tocmai mi-o făcuse cadou - Omul de zăpadă de Michael Murpurgo. E-adevărat că am avut nevoie de două sesiuni de lectură ca să i-o citesc, dar la final amândouă am sfârșit înlăcrimate și emoționate din cauza cuvintelor mereu vesele ale omului de zăpadă. De ce evoc aceste imagini? Ca să înțelegeți că cititul împreună, în familie, vă poate apropia măcar în perioadele festive, dacă în restul anului fiecare este cu ale lui, cine știe pe unde. E un prilej să râdeți, să plângeți, să discutați ceea ce citiți, să faceți schimb de idei, să vă bucurați de clipe de relaxare explorând povești, zic eu, care nu își vor diminua niciodată din forța mesajului și din puterea de a vă face să simțiți magie de fiecare dată când veți deschide coperțile cărților.
Mi se pare și mai magic dacă, ca și părinți, ne facem timp să citim împreună cu ai noștri copii, în tandem, lângă brad, în timp ce sorbim dintr-o ciocolată caldă cu bezele. Crăciunul este despre momentele care ne rămân întipărite în minte drept instantanee care pot semăna foarte bine cu cărțile poștale primite de departe, de la prietenii dragi. Sunt genul de lucruri ce rămân cu noi pentru tot restul vieții (imagini, mirosuri, sunete), iar asta înseamnă că e de datoria noastră să le construim cât mai frumos.
Pentru mine Crăciunul e alcătuit din câteva instanee, care-mi apar în minte în fiecare an: mirosul de portocale și turtă dulce, frământatul cozonacului de bunica și ulterior de mama, împachetarea cadourilor pentru oamenii dragi, împodobirea bradului în Ajun, lecturile de lângă brad, ornamente deosebite, colindele românești și internaționale - pe care le-am adunat într-un playlist de sărbătoare, pe care-l împărtășesc și cu voi mai jos.
O să vă prezint cărțile care mi-au făcut mie Crăciunul mai frumos, încercând să scriu câteva rânduri despre fiecare, în care să cuprind vârsta recomandată, dar și ce mi-a plăcut la ele.
Poveste de Crăciunde Charles Dickens (ediția ilustrată) - ed. Litera
Probabil una din cărțile care are cea mai mare popularitate în rândul cărților cu povești despre Crăciun. Nu știu cum poate fi explicat acest lucru în afară de faptul că Charles Dickens este unul din cei mai buni „făuritori” de povești, acum devenite clasice.
„După o vreme, au trecut la jocuri, fiindcă e bine să mai fii copil din când în când, mai ales în seara de Crăciun, al cărui puternic întemeietor a fost el însuși un prunc!”
„M-am străduit, în această cărțulie stranie, să provoc Spiritul unei Idei, care să-i încurajeze pe cititorii mei să le placă de ei înșiși, sau unora de alții, sau de anotimp, sau de mine. Îmi doresc să le umple casele de bucurie și nimeni să n-o lase din mână. Prietenul și slujitorul lor credincios.” (cuvânt-înainte la prima ediție - decembrie 1843)
Lectura acestei cărți a devenit pentru mine un fel de ritual, dat fiind faptul că o recitesc în fiecare an de Crăciun și, chiar dacă poate nu o termin, pentru mine este suficient să știu că am răsfoit-o, că am intrat din nou în spiritul sărbătorilor cu ajutorul ei. Eu nu simt că vine Crăciunul cu adevărat dacă nu-mi arunc ochii pe această carte. Acum vreo câțiva ani am văzut și filmul, îl am pe DVD, dar nu se compară cu modul magistral în care este scrisă cartea. Nu mai zic, că în această superbă ediție ilustrată, imaginile care se regăsesc în paginile ei sunt absolut fascinante. Îmi place că pe măsură ce a trecut timpul, am început să văd și alte înțelesuri ale acestei povești și, în fiecare an, mai descopăr ceva nou, o dată cu fiecare lectură. Cred că ăsta e secretul unei cărți bune, pe de o parte, iar pe de alta, să-ți dea impresia că parcă o citești pentru prima dată, de fiecare dată.
Pentru această carte nu am o vârstă recomandată, pentru că e genul acela de poveste potrivită pentru copii (datorită repovestirilor), dar și pentru cei de 90. Cu siguranță că, în funcție de vârsta la care o citești, descoperi alte sensuri și alte înțelesuri, dar ăsta cred că este tot farmecul. Cred că are „acel ceva” povestea aceasta în ea, care să te determine să cugeți un pic mai mult la faptele mici și mari, la trecut, prezent și viitor și la ce înseamnă să dăruiești și să fii bun și poate nu doar de sărbători.
Omul de zăpadăde Michael Murpurgo - ed. Arthur
Când scriu aceste rânduri, la Brașov s-a așternut un strat pufos și călduros de zăpadă, iar copacii se apleacă sub greutatea păturii albe și deși e mult prea frig pentru a ieși la bulgăreală, iar zăpada nu e potrivită pentru a construi ceva, tot am zburat cu gândul la iernile din copilăria mea, când ieșeam din casa bunicilor în curtea învelită într-un strat alb consistent și le dădeam viață unor oameni de zăpadă de diferite mărimi, de care ne bucuram până când începea să se încălzească și se topea zăpada. Cred că magia copilăriei în asta constă, în a te bucura pur și simplu de ceea ce reușești să faci cu propriile mâini, alături de cei mai dragi oameni pentru tine. Uităm lucrurile astea pe măsură ce creștem și cred că povestea omului de zăpadă, inspirată de desenele lui Raymond Briggs, exact pentru asta a fost făcută - să ne reamintească de micile gesturi care ne făceau fericiți o dată și cum ne pot aduna simple activități, din nou, împreună. Aș fi zis inițial că această carte e potrivită doar pentru copii, dar ținând cont de ceea ce am scris la începutul articolului, cred că este la fel de potrivită pentru toate vârstele, fie că vor părinții să le-o citească copiilor, fie că vor copiii să facă asta pentru părinții lor.
„Omul de zăpadă începu să alerge – mai încet la început, pe urmă din ce în ce mai repede și mai repede. Alergau atât de repede, încât își luaseră zborul. Picioarele lui alergau prin aer! Zburau!”
Mărețele aventuri ale Porcului de Crăciun de J. K. Rowling - ed.Arthur
„Sentimentele se nasc înăuntrul nostru. Însuflețirea este ceea ce ne transformă din pluș, mărgele și umplutură, sau din metal, lemn și plastic, în … ceva mai mult. Unui Lucru îi poate lua ani de zile până ajunge să fie pe deplin Însuflețit; alteori, însă, asta se întâmplă instantaneu. Așa cum mi s-a întâmplat și mie, astăzi, în magazinul de jucării. Holly și bunicul tău discutau între ei ce porc să cumpere pentru tine, iar când m-au ales pe mine, am fost Însuflețit. Din momentul acela am început să însemn ceva. Însuflețirea are loc atunci când înțelegem cu adevărat pentru ce am fost creați.”
Cartea aceasta am citit-o pe nerăsuflate acum aproape doi ani, chiar atunci când a apărut. Pentru mine orice carte apare și are semnătura lui J.K. Rowling este o comoară, iar aceasta nu face excepție. Este ceva aparte, destul de inedit pentru Rowling și nu prea, dat fiind faptul că și aici există personaje absolut captivante și sunt create lumi noi, în care te poți pierde cu ușurință. Cred cu tărie că este o carte savuroasă, atât pentru copii, cât și pentru părinți sau care poate fi citită cu ușurință în tandem. Este destul de groasă, are o poveste complexă, dar extraordinar de frumoasă, care vă va face să vă țineți răsuflarea și să vă întrebați mereu ce se întâmplă mai departe, dar care vă va ajuta cu siguranță să creați momente memorabile în jurul bradului, alături de cei dragi. Cine ar fi putut scrie o poveste magică despre Crăciun, unde cele mai neînsemnate lucruri joacă rolul principal, dacă nu J.K.Rowling, cunoscută pentru imaginația debordantă și pentru construcția unor universuri magice. Nici de data aceasta nu e o excepție, iar lucrurile uitate în Tărâmul celor Pierduți prind viață.
Mărețele aventuri ale porcului de Crăciun „nu este o simplă carte de sărbători, ci este o poveste duioasă, unde cei mici pot învăța alături de cei mari despre prietenie, sacrificiu, curaj, speranță și bunătate alături de câteva personaje simpatice și cu multă personalitate. Mi-a plăcut ceea ce spunea scriitoarea britanică într-un interviu de promovare a cărții, și anume, faptul că cei mici pot înțelege mult mai mult decât am crede noi, ei pot fi mult mai empatici cu anumite personaje sau stări și de aceea nu trebuie să îi tratăm ca simplii cititori naivi. Nu am cum să nu fiu de acord cu această afirmație și chiar recomand acest volum cititorilor începând cu vârsta de 9-10 ani, limita fiind doar nivelul de blândețe din suflet. Ca oameni, ne atașăm foarte mult de obiecte, de cele mai multe ori de cele nepotrivite, însă Rowling ne mută atenția asupra acelora prețioase, ce au o valoare sentimentală construită în timp și care aduc un aport la creșterea noastră.” (sursa: https://ciobanuldeazi.home.blog/2021/12/22/maretele-aventuri-ale-porcului-de-craciun-de-j-k-rowling-lectura-magica-unde-lucrurile-uitate-in-taramul-celor-pierduti-prind-viata/)
Marea carte a Crăciunului(povești, colinde, rețete, jocuri și activități pentru întreaga familie) - ed. Litera mică
Una din cele mai dragi cărți din colecția mea de Crăciun. Cuprinzătoare, plină de activități și povestioare diverse, rețete, cântece și informații inedite, toate acestea fiind însoțite de ilustrații captivante. Este o carte pentru întreaga familie, fără restricții de vârstă, în care toți membrii familiei vor găsi ceva haios, bun de făcut, interesant sau care o să-i pună pe gânduri.
Crăciunul în cele mai frumoase povestiri de Charles Dickens, Mark Twain, Oscar Wilde, Arthur Conan Doyle - ed. Nemira
Această carte reunește o colecție de povești ce aparțin unor autori deveniți deja clasici, precum Charles Dickens, Arthur Conan Doyle, Oscar Wilde, Mark Twain & alții. În cuprinsul ei sunt incluse în total 10 povestiri, mai mult sau mai puțin cunoscute, care vizează magia sărbătorilor de Crăciun și o celebrează cu măiestrie, prin personaje memorabile. Acestea sunt:
„Spiridușii Crăciunului” de Charles Dickens
„Uriașul cel egoist” de Oscar Wilde
„Crăciunul în Poganuc” de Harriet Beecher Stowe
„Scrisoare de la Moș Crăciun” de Mark Twain
„Granatul albastru” de Sir Arthur Conan Doyle
„Darul magilor” de O. Henry
„Viscol și soare de Crăciun” de Elizabeth Gaskell
„Dar de Crăciun de la indianul Pete” de Herbert W. Collingwood
„Primul pom de Crăciun” de Henry Van Dyke
„Șapte drumeți sărmani” de Charles Dickens
Sunt foarte potrivite pentru sesiuni scurte de lectură, unele dintre ele având doar câteva pagini, însă toate transmit mesaje despre adevărata semnificație a Crăciunului, precum: iubire, magie, nașterea Domnului, întrajutorarea semenilor, altruism și sacrificiu de sine. Nu sunt toate potrivite pentru copii, deoarece unele mai au în componență și un limbaj greoi, dar, cu siguranță o să le placă tinerilor și adulților, pentru că le vor dărui câteva momente de liniște și răgaz.
Dintre toate poveștile din acest volum, preferata mea este „Darul magilor” și, fără să stric surpriza, pot doar să spun că o să se lase cu lacrimi la final.
„Magii erau înțelepții – de o înțelepciune absolut minunată – care au adus daruri Pruncului născut în iesle, după cum bine ştiți. Ei au fost cei care au creat datina darurilor de Crăciun. Fiind înțelepți, darurile lor erau negreşit înțelepte şi ele (probabil puteau fi schimbate dacă erau duplicate). Ceea ce v-am istorisit eu aici este povestea searbădă a doi copii nesăbuiți, lipsiți total de înțelepciune, care şi-au sacrificat reciproc cele mai de preț comori ale căminului lor. Dar, în încheiere, vă zic aici vouă, înțelepților zilei, că dintre toți acei ce fac daruri, aceşti doi copii au fost cei mai chibzuiți. Pretutindeni, cei mai înțelepți oameni din lume sunt cei asemenea lor. Pentru că magii – magii sunt ei.”
Un băiat numit Crăciun de Matt Haig (seria de povești de Crăciun) - ed. Nemi
Nu e un secret că unul din autorii mei favoriți este Matt Haig. În acest caz, e de la sine înțeles, sper eu, de ce e o bucurie și mai mare pentru mine că acesta a publicat mai multe volume ce au drept temă centrală Crăciunul. Cred că de Un băiat numit Crăciun ați mai auzit mai ales dacă aveți Netflix. Acum doi ani, când s-a lansat filmul a fost intens mediatizat pe această platformă de streaming, și da, este chiar ecranizarea cărții lui Haig. Nu știu dacă vor face și o continuare, cum este în cazul cărților, dar pot să vă spun că este un film bine realizat.
Acum, întorcându-ne din nou la carte, aceasta are în componență toate „ingredientele” despre care ai vrea să citești de sărbători: zăpadă, aventuri, magie, umor, reni, turtă dulce, elfi, spiriduși și un băiat pe nume Nikolas căruia nu-i e teamă să creadă în magie. Cel mai minunat aspect al acestei cărți rezidă din mesajul pe care-l transmite și care le oferă ocazia copiilor de toate vârstele, dar și adulților deopotrivă să reflecteze: adevărata magie a Crăciunului constă în magia dăruirii, fiind ceva de care ne putem bucura cu toții, bogați sau săraci, slabi sau grași, fete sau băieți. De fapt este, dacă vreți, despre universalitatea Crăciunului și despre omul care dă numele acestei sărbători.
Vă recomand să citiți cartea, să vedeți filmul și apoi să continuați cu celelalte cărți din serie. Iar dacă vă vor plăcea, Matt Haig, mai are o serie scrisă în același stil, dar cu alte personaje - Spiridușa adevărului și Spiridușa adevărului merge la școală.
Zile de Crăciun de Jeanette Winterson - ed. Humanitas
Mixul perfect pentru completarea atmosferei magice de Crăciun este oferit de cartea lui Jeanette Winterson, care conține 12 povestiri și 12 rețete pentru 24 de zile de sărbătoare, care pot fi parcurse până în Ajunul Crăciunului. Aspectul acestei cărți este unul foarte special, scrisul din interior fiind de un albastru deschis, nemaiîntâlnit până acum de mine, fiind însoțit și de suave și deosebite ilustrații. Rețetele propuse de autoare sunt englezești, având povestită și istoria din spate, iar dacă vreți să experimentați cu gusturi și bucate noi de sărbători, cartea aceasta vă oferă toate ingredientele necesare pentru a o face.
Crăciunul lui Poirotde Agatha Christie - ed. Litera
Niciodată nu strică un pic de intrigă polițistă, mai ales de sărbători, nu? Cred că nu e prima dată când spun că sunt fan Agatha Christie, iar această carte nu dezamăgește, mai ales în ediția frumos îngrijită de editura Litera. Într-un fel, acest roman vine un pic în contradicție cu atmosfera feerică de care am tot povestit până acum, de-a lungul articolului, dar fanii genului, cred că vor aprecia recomandarea.
„Simeon Lee, un tiran milionar organizează o bizară reuniune de familie cu ocazia Crăciunului. De ce bizară? Fiindcă din cauza tiraniei lui, familia sa a fost dezbinată în deferite părți ale lumii, iar acum toți sunt invitați acasă. Însă, nimeni nu va afla care a fost motivul pentru care au fost adunați în această casă. Chiar în ajun de Crăciun, Simion Lee este găsit într-o baltă de sânge în propriul birou, în spatele unei uși încuiate din interior. Crima este cu atât mai complicată, deoarece toți cei care se aflau în casă au un motiv întemeiat pentru a-l fi ucis, datorită caracterului și personalității bătrânului care a sădit doar ură de-a lungul anilor. Și bineînțeles că Hercule Poirot va fi și de data aceasta cel care va rezolva puzzle-ul într-un mod spectaculos. Si atunci când crezi că prea multe piese nu-și au locul, el le va potrivi în așa fel încât tabloul final să capete sens.” (https://booknation.ro/recenzie-craciunul-lui-poirot-de-agatha-christie-2/)
Sora de zăpadă de Maja Lunde - ed. Arthur
Iată că am ajuns și la ultima recomandare, fiind și una foarte frumoasă, chiar dacă nu pe deplin veselă, însă mi-am dorit să termin articolul într-o notă pozitivă.
Aceasta este ultima carte de Crăciun pe care am citit-o. Asta s-a întâmplat anul trecut, lângă brad, învelită cu o păturică pufoasă. Am citit-o cu voce tare pentru că aveam public: pe mama și pe cățelul meu. A început să devină o tradiție la noi acasă să citim măcar o carte de Crăciun, cu voce tare, împreună. Mi se par cele mai magice momente și cred că e un „microb” care se poate lua ușor, o dată ce începeți să-i simțiți gustul.
Sora de zăpadă am luat-o din Librisul de pe strada Mureșenilor care duce spre Piața Sfatului, anul trecut, chiar înainte de a mă duce de la Brașov acasă, drept cadou de pus sub brad mamei. Ce m-a atras la ea a fost în primul și-n primul rând coperta bogat ornamentată și mai apoi paginile extraordinar de frumos ilustrate. Cred că este una dintre cele mai frumoase cărți din colecția mea, atât ca poveste, cât și ca aspect.
„Spiritul Crăciunului este ca un sentiment moale, de pluș, care îți gâdilă degetele de la picioare și care îți face inima să bată puțintel mai repede, dar nu atât de repede încât să te deranjeze. Spiritul Crăciunului e genul acela de sentiment care te îmboldește să-ți deschizi larg brațele și să îmbrățișezi pe cineva. Spiritul Crăciunului te face să cânți, să râzi și să ai noduri în gât. Toate deodată. Dacă spiritul Crăciunului ar avea o culoare, ar fi un galben cald, așa cred. Deși culoarea tipică a Crăciunului e roșu. Fiindcă spiritul Crăciunului aprinde în mine o lumină, exact ca o făclie.”
„Maja Lunde este o cunoscută scriitoare din Norvegia, iar volumul Sora de zăpadă este considerat unul dintre cele mai mari succese editoriale din țara nordică din ultimii zeci de ani. Dat fiind acest fapt, pot doar să spun că am dat peste o poveste impresionantă, care deși poate fi considerată o carte pentru copii, poate fi iubită cu mare ușurință de orice adult cu inima deschisă. Volumul ne spune povestea lui Kristian, care deși este născut în Ajunul Crăciunului, anul acesta nu se gândește cu prea multă speranță la aniversarea lui sau la ziua de 25 decembrie. Acest lucru este datorat faptului că Iunia, sora sa mai mare, a pierdut lupta cu viața cu doar câteva luni în urmă, așa că rănile familiei sunt încă mult prea adânci și mult prea dureroase pentru a fi umplute cu spiritul radios al Crăciunului. Kristian își petrece timpul la școală și la bazinul de înot, unde în ultima vreme merge aproape zilnic, devenind cu mult mai bun decât prietenul său, John. Însă, totul se schimbă atunci când Kristian observă năsucul turtit de geamul bazinului al unei tinere pistruiate. Hedvig va deveni în scurt timp prietena lui cea mai bună și cea care îi va aduce un strop de bucurie în viața mohorâtă. Prietenia dintre cei doi va scoate la suprafață tot ceea ce e mai important în viață, de la cacao cu lapte la patinat până la familie și prieteni.” (https://ciobanuldeazi.home.blog/2021/12/10/sora-de-zapada-de-maja-lunde-cu-ilustrattii-de-lisa-aisato-lectura-colorata-si-expresiva-spre-miezul-calduros-al-spiritului-craciunului/)
Vă mulțumesc, ca de fiecare dată, că m-ați citit până la final și că îmi susțineți munca, chiar dacă nu a fost atât de consistentă pe cât aș fi vrut în a doua jumătate a acestui an. Vă doresc lectură plăcută, liniște, momente fericite alături de familie și sărbători în care timpul să pară că a încetinit!
Toate cărțile prezentate în articol, le găsiți în ordinea menționării, pe link-urile de mai jos:
Chiar cred că dintr-o mare de oameni îi putem găsi pe cei care sunt la fel ca noi, care rezonează cu ceea ce suntem, și care ne împărtășesc aceeași viziune și energie.
Chiar înainte de a publica acest articol am văzut postarea unei fotografe pe care o urmăresc, Felicia Simion, care se întâlnise cu o prietenă pe care o chema tot Ioana și a scris așa: „Întâlnind-o pe Ioana, m-am întâlnit pe mine. Iar ăsta, cred eu, este cu adevărat sensul lui a fi împreună.” Și pentru că s-a potrivit și invitatei mele pentru interviul - poveste din luna iulie, am zis să preiau și eu aceste rânduri, care descriu pe deplin conexiunea pe care am avut-o cu Ioana încă din primele momente în care ne-am întâlnit și am început să povestim despre sensul cuvintelor, Nora Iuga, limba și literatura rusă, concerte și Bucureștiul pe care-l îndrăgim atât de mult amândouă.
O ființă delicată, solară, plină de bucurie și de vorbe înțelepte, Ioana Hodor m-a fermecat pe deplin. Așa că am simțit că trebuie să transpun sentimentul ăsta așa cum știu eu să o fac mai bine, adică prin fotografii. Am făcut un moodboard și am convenit că avem nevoie de perle și de o cămașă simplă albă. Apoi, am spus că cel mai perfect cadru pentru a surprinde esența ei este pe un câmp, la apus de soare.
Ceea ce a ieșit la shooting-ul nostru foto poate fi admirat în cele câteva cadre inserate pe parcursul articolului, iar restul pe Instagramul și Facebook-ul fiecăreia. Noi am fost impresionate de rezultat, așa că am spus că trebuie să fie prezente câteva fotografii și aici, în articolul în care Ioana vorbește atât de frumos despre ceea ce este și ceea ce-i place.
Care sunt acele cuvinte care reușesc să te descrie pe deplin?
Dacă ar trebui să aleg cuvintele potrivite, cred că ele ar fi curiozitate și nostalgie – curiozitatea de a afla lucruri noi, de a pătrunde în universul interior al cărților, lucrurilor și al oamenilor, și nostalgia după toate lucrurile netrăite încă, după cele care nu se vor mai întoarce, după cele pe care le port cu mine într-o expectativă a unui viitor necunoscut.
Foto: parte din shooting-ul realizat împreună pe 19 iulie 2023
Povestește-mi puțin despre decizia ta de a te specializa în 2 domenii cu greutate: Litere și Drept. Ce a însemnat asta pentru tine și ce recomandări ai pentru tinerii care își doresc să meargă spre unul din aceste domenii sau, de ce nu, chiar spre amândouă?
Planul meu inițial era să fac ceea ce trebuie și abia mai apoi ceea ce-mi place. Cu toate că atât Facultatea de Drept, cât și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene m-au format în multe feluri, trecându-mă prin ceea ce numesc frecvent o armată emoțională, am conștientizat în timpul pregătirii mele juridice că sunt mai interesată de partea de doctrine, de filosofie a dreptului și de studiile care mergeau mai mult pe interpretarea legii și nu atât de mult pe aplicarea ei. Lucrul acesta m-a îndemnat să am o privire mai sinceră spre interiorul meu și să-mi dau seama că pasiunea pentru literatură și pentru cercetare n-a dispărut niciodată, ci, dimpotrivă, s-a accentuat pe măsură ce „limbajul de lemn” al domeniului juridic mi s-a impregnat în vocabular și în modul de gândire. În realitate, am rămas întotdeauna fidelă literaturii - chiar și atunci când învățam pentru examenele de drept civil sau penal, alternam un capitol din materia de învățat cu un capitol din Procesul lui Kafka sau orice altă carte mai citeam pe atunci ca să îmi limpezesc gândurile sau să mă asigur că nu mă desprind cu totul de lumea care însemna atât de mult pentru mine.
Ca sfaturi pentru tinerii care ar vrea să urmeze unul din aceste domenii, lucrurile stau diferit pentru fiecare dintre cele două. Atunci când vorbim de Drept e nevoie de multă disciplină, organizare, determinare, reziliență și putere de a lua lucrurile așa cum sunt. Mulți nu-ți spun despre frustrarea de a nu înțelege de la bun început termenii abstracți ai limbajului, despre dificultatea materiilor sau cantitatea și gradul de detaliere al informațiilor pe care le ai de învățat, așa că domeniul juridic trebuie tratat cu maximă seriozitate și rigurozitate dacă cei interesați doresc să rămână cu ceva în urma facultății. În privința Literelor, eu am terminat profilul de Literatură Universală și Comparată cu specializarea pe Limbă și Literatură Rusă și pot spune că, fără preambulul juridic pe care l-am avut în parcursul meu, nu cred că aș fi putut trata acest domeniu cu implicarea și dedicația pe care le-am investit aici fără să fi avut o minte bine structurată, care a avut mereu în vedere câțiva piloni de plasat mereu într-un discurs, astfel încât analiza pe text să nu fie un eseu patetic și prozaic, ci mai degrabă o argumentare care câștigă prin ingeniozitatea asocierilor și claritatea limbajului. În general, indiferent ce domeniu vrei să urmezi, din perspectiva mea cel mai important lucru e să faci ceea ce-ți place cu adevărat – altfel te vei chinui să demonstrezi constant, ție și celorlalți, că ești bun la niște lucruri care, de fapt, te consumă enorm pe interior.
Foto: parte din shooting-ul realizat împreună pe 19 iulie 2023
Ești din Brașov, dar te-ai mutat în București pentru studii acum mulți ani. Care sunt locurile tale preferate din capitală? Poți să împărtășești o amintire dragă ție din acest oraș?
Relația mea cu Bucureștiul e una de dragoste la prima vedere. Așa pestriț și kitsch cum e el, cu stratificarea lui socială și urbană, cu neajunsurile lui și cu lipsa de spații verzi suficiente astfel încât să poți numi aerul măcar aproape respirabil, Bucureștiul are un farmec pentru mine pe care niciunul din orașele vizitate, cel puțin în țară, nu le are. Din păcate, multe dintre locurile mele preferate au dispărut între timp de pe harta Bucureștiului, dar au rămas în harta mea interioară ca fiind unele dintre cele mai faine localuri în care mi-am format amintiri. Dintre ele o să menționez doar îndrăgitul Dianei 4 (unde se află acum Animaletto House), primul local în care am fost în prima mea noapte în București și care a rămas, până la închidere, locul meu de întâlnire cu prietenii, de împărțit căni de vin fiert, limonade, petreceri, dureri și râsete. Era septembrie 2014 și avea loc Noaptea Albă a Filmului Românesc, care se petrecea simultan în mai multe locații. Am fost cu cea mai bună prietenă a mea și am urmărit Lindenfeldîntr-o casă interbelică, cu pereții scorojiți, cu oameni extrem de interesați de subiect. Era aproape de casă, de unde stau și acum, dar ne-a luat o veșnicie să o găsim pentru că ne-am pierdut pe străduțe. Asta rămâne una dintre cele mai dragi amintiri ale mele, pentru că ea e declanșat pofta de explorare și dragostea pentru poveștile caselor din cartierele vechi, precum și din propriul cartier, interesul pentru poveștile spuse de cei de la ARCEN și, mai presus de toate, dragostea pentru frumos, pentru nevăzut, pentru detaliile arhitecturale în ruină care spun povești nebănuite.
Cât despre alte locuri care au supraviețuit timpului, recomand oricând cu drag, în funcție de anotimpuri: parcul Carol, vara târziu, unde poți sta întins pe iarbă și privi stelele după un concert în Expirat sau o petrecere la Platforma Wolff; cartierul Cotroceni, toamna, cu Grădina Botanică și festivalurile pline de bunătăți și yard sale-uri; MNAC și Camera din Față, iarna, dacă vrei să te simți cosy și altundeva în același timp, iar pentru primăvară, pentru schimbarea vremii și pentru plimbările nesfârșite de la începutul lui mai, când dă căldura, recomand parcul Icoanei, parcul Ioanid, Club Control, Artichoke și Fix Me A Drink. Ar mai fi muuuulte, multe de spus, dar am să las oamenii să-și creeze singuri harta interioară din multiplele bucățele de frumos pe care le oferă Bucureștiul.
„Pentru mine fotografia e un mod de a scrie cu lumină, de a spune o poveste altfel, de a exprima mai profund și mai direct anumite emoții pe care cuvintele nu le cuprind...”
Care sunt acele cărți pe care le consideri formatoarele tale?
Pentru un om care citește asta este o întrebare grea, pentru că fiecare carte contribuie într-o anumită măsură la formarea ta continuă. Dacă ar fi să mă gândesc la care au fost cărțile care m-au urmărit până acum și cărora le port o dragoste continuă, nediferențiată, aș numi câteva, fără să fac un clasament anume (pentru că nu e corect nici față de ele, nici față de mine – toate îmi sunt egal de importante): Steppenwolfși Siddharthade Hermann Hesse; Bluetsde Maggie Nelson; The Unbereable Lightness of Beingde Milan Kundera; Un om sfârșit de Giovanni Papini; Sacrul și profanul, dar și Nuntă în cerde Mircea Eliade; Băiatul sălbaticde Paolo Cognetti; Toți oamenii sunt muritoride Simone de Beauvoir; Povestiri bizare de Olga Tokarczuk; Jurnalul unei nopți nedesăvârșitede Hiromi Kawakami și last, but not least, rușii mei iubiți, adică Tolstoi cu Înviereași Moartea lui Ivan Ilici, Gogol cu Povestiri din Petersburg, Dostoievski cu Oameni sărmani, Bulgakov cu Maestrul și Margaretași Andrei Makïne cu Muzica unei vieți. Lista ar mai putea continua la nesfârșit, însă consider că fiecare dintre aceste cărți menționate mai sus au format într-un fel sau altul personalitatea, aspirațiile, gândurile și nostalgiile mele. Deasupra lor se ridică, triumfătoare, Virginia Woolf cu ale ei Valuriși Spre far.
Foto realizată pe film, din arhiva personală a invitatei
Știu că poate fi o întrebare dificilă pentru tine, dar care crezi că este rolul literaturii în această scurtă călătorie pe care o întreprindem cât suntem pe Pământ?
Cred că literatura ne poate ajuta să ne (re)construim lumile interioare și să le explorăm cu mai mare încredere, având la îndemână ca instrumente cuvintele potrivite pe care alții le folosesc pentru a exprima ceea ce și noi simțim în adâncul nostru – lucruri pe care le iubim, lucruri de care ne temem, emoții complexe pe care nu știm cum să le abordăm. Nu degeaba se spune că „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit”, pentru că fiecare carte este un univers propriu, care aduce cu sine trăiri, gânduri și momente pe care, altfel, nu cred că am avea cum să le experimentăm din simpla lipsă de timp. Mă gândesc mereu la ce spunea Jack Kerouac și, atât în lecturile, cât și în scrierile mele, rostesc în gând fraza lui ca pe o mantră: „One day I will find the right words, and they will be simple”.
Ai avut ocazia de a lucra și la o editură mare din România. Ce a însemnat asta pentru tine și ce ai învățat din această experiență?
Începutul meu în domeniul editorial a fost scurt, dar intens, iar lucrul într-o editură mare mi-a permis să învăț mult mai repede subterfugiile și mecanismele de funcționare ale industriei de carte românești și internaționale. Am învățat că nu întotdeauna o carte bună este și cea care va avea cele mai mari vânzări, că tirajele minime din România sunt derizorii comparativ cu Franța sau alte țări din Vestul Europei, că românii citesc, conform Barometrului cultural din 2019, cam jumătate de carte pe an (asta dacă chiar citesc și nu parcurg compilații de citate de pe Instagram), și că, în ciuda speculațiilor, print-ul, fie el paperback sau hardcover, încă vinde, și nu va fi eclipsat, cel puțin curând, de e-book-urile și audiobook-urile care au început să fie din ce în ce mai populare.
„Bucureștiul are un farmec pentru mine pe care niciunul din orașele vizitate, cel puțin în țară, nu le are.”
Poți alege 3 piese din playlist-ul tău pe care să le asociezi cu 3 cărți care îți plac mult?
Acesta e unul din jocurile mele preferate, pe care îl începusem încă din liceu, și aveam obiceiul să scriu melodia pe care o asociam cu cartea chiar pe pagina de gardă, alături de câteva gânduri. Fără s-o tărăgănez prea mult timp, aș alege fără să clipesc Moonlight Sonata a lui Beethoven pentru The Unbearable Lightness of Beinga lui Kundera, James Blake – Retrograde pentru Lupul de stepăal lui Hermann Hesse și Florence + The Machine – No Choir pentru Nuntă în cer a lui Mircea Eliade.
https://www.youtube.com/watch?v=4Tr0otuiQuU
https://www.youtube.com/watch?v=6p6PcFFUm5I
https://www.youtube.com/watch?v=Ym49DbIfJyk
Profilul tău de Instagram este plin de fotografii artistice, care au un concept/ o tematică și sunt realizate în special pe film. Care este povestea ta cu fotografia și ce înseamnă ea pentru tine?
Cred că eu și fotografia analog am avut o relație specială încă de când m-am născut. Am preluat obiceiul acesta de la ai mei, care mi-au făcut prima poză la câteva ore de la naștere. De atunci casa noastră a fost plină de role de film de la petreceri, de la mare, din vacanțe și de la diferite evenimente. Ca familie imortalizam totul, de parcă încercam să păstrăm timpul în fotografii. Am avut primul meu aparat la 5 ani, era un Canon cu o formă alungită, extrem de ciudată pentru mine acum, cu care îmi fotografiam prietenii la joacă, insectele, plăcintele de noroi și oamenii care se sărutau pe stradă. Ulterior, mi-am dezvoltat serios pasiunea aceasta urmând un curs de fotografie digitală la 13 ani și familiarizându-mă cu aspectele tehnice, de la compoziție până la lumină, diafragmă, conceptul de expunere lungă și post-procesarea în Photoshop sau Lightroom. Iar de atunci se fac aproape 15 ani de când fac fotografie de plăcere, mai mult pentru a-mi exprima nostalgia imensă pe care o am în momentul în care trăiesc o clipă despre care știu că e specială, dar știu și că va trece.
Pentru mine fotografia e un mod de a scrie cu lumină, de a spune o poveste altfel, de a exprima mai profund și mai direct anumite emoții pe care cuvintele nu le cuprind – cerul de vară, seara, văzut de pe un deal; lumina de pe plajă când marea se transformă în argint viu, după apus, și simți că timpul plutește în aer, că ți-e aliat, că se oprește alături de tine și privește în zare; profilul solitar, întors cu spatele, a unei iubiri neîmpărtășite pe un fundal difuz – o iubire secretă, despre care numai tu știi, și pe care o imortalizezi ca o formă de posesie, ca o realitate trăită doar în mintea ta. Fotografia expune atât de mult din cele mai profunde secrete ale noastre pentru că dezgolește, în fața tuturor, cel mai intim mod al nostru de a privi și de a ne apropria lumea.
Sursa foto: arhiva personală a invitatei (fotografie pe film)
Știu că ești fascinată de literatura rusă, prin prisma specializării alese în cadrul Facultății de Litere. Spune-mi, te rog, ce te atrage la limba, cultura și literatura rusă?
Cred că prima oară m-a atras stilul de o profunzime nedisimulată pe care l-am întâlnit la fiecare autor rus pe care l-am parcurs, fie că vorbim de teatru, nuvele, romane sau poezie. Există, în cultura rusă, o anumită atmosferă și seriozitate care m-au fascinat dintotdeauna și cărora am încercat să le aflu istoria și subteranele. Acum că știu câte ceva despre parcursul sufletului rus și despre istoria acestui tărâm al conflictelor și jocurilor de putere, pot înțelege mult mai bine ingeniozitatea și talentul de care au dat dovadă scriitorii ruși prin aluziile făcute, prin modurile diferite de a păcăli cenzura, prin criticile subtile pe care au îndrăznit să le facă și pentru care au fost, unii dintre ei, cel puțin, chiar exilați. Cred că literatura rusă și înțelegerea ei sunt necesare oricărui literat care își dorește să aibă o perspectivă de ansamblu asupra literaturii universale, având în minte, prin analogie, și principiul orientalismului prezentat de Edward Said în cartea omonimă. Mai precis, cred că este nevoie și de o privire rusească asupra culturii ruse, nu doar europeană.
Cât despre limbă, m-a fermecat din prima pentru combinația de moliciune și hotărâre pe care o exprimă doar schimbând tonul unei propoziții; gramatica lor, în schimb, este o provocare, și mie îmi place mereu o provocare bună, care să mă antreneze și să mă țină în priză. Recomand rusa tuturor pasionaților de etimologie, de cuvinte intraductibile, tuturor oamenilor cuprinși de boala nostalgiei, așa cum sunt și eu. E ca un pansament pe rană.
„Fiecare carte este un univers propriu, care aduce cu sine trăiri, gânduri și momente pe care, altfel, nu cred că am avea cum să le experimentăm din simpla lipsă de timp.”
Se știe deja că cititorii călătoresc mult în lumi ficționale, dar știu că tu ai făcut-o și în realitate. Care sunt destinațiile din lume la care te-ai întoarce oricând și ce e de văzut acolo?
Una dintre caracteristicile pe care și eu, și Odiseu le împărțim este că amândoi suntem într-o călătorie veșnică, dacă nu fizică, atunci măcar mentală. Am văzut câteva locuri din lume care m-au transformat profund și, dintre ele, am să enumăr câteva care au pus câte o piatră de hotar în jurul inimii mele: Insula Niteroi de lângă Rio de Janeiro, Brazilia, unde am trăit cel mai frumos apus din câte mi-a fost dat să văd (și sunt o persoană a apusurilor); cartierul Jordaan din Amsterdam, care îmi amintește de cele mai profunde momente pe care le-am trăit într-o singurătate împărțită; coasta Amalfi și Insula Capri, Italia, cu cea mai specială drumeție pe Path of The Gods, la finalul căreia am băut o limonadă din lămâi proaspăt stoarse, mai mari decât capul meu; regiunea Toscanei și în special Florența, pentru momentul în care m-am îndrăgostit iremediabil de sculptură și de Michelangelo, după ce îl îndrăgisem ca niciodată pe Bernini la Roma; Piazza Bucarest de deasupra Piazza del Popolo, dar și Terme di Caracalla din Roma, că tot vorbeam de ea, pentru momente care te fac să te simți un grăunte de nisip în clepsidra istoriei; Palma de Mallorca, Spania, pentru seara cu sangria, alergat pe străzi, tineri cântând la chitară și viață simplă; John Pennekamp Coral Reef State Park din Florida, Miami, unde am avut o experiență de snorkeling care m-a făcut să mă îndrăgostesc de lumile albastre de dincolo de suprafața mării și de peștișorii ei colorați; Insula Creta, cu totul, de la peștera Dikteon de pe muntele Ida, unde se spune că s-a născut Zeus, până la panorama superbă deasupra lacului din Agios Nikolaos, rezervația naturală cu nisip roz de la Elafonisi și superbul Rethymno, unde m-aș muta în orice moment fără să întreb de două ori.
În final, aș vrea să te rog să împărtășești ceva ce ai scris la un moment dat și de care ești mândră.
Acesta e un fragment de scriere care nu va vedea probabil niciodată lumina zilei pentru că e prea personală, așa că o las să scoată timid capul în lume, decontextualizată, nudă, să fie un instantaneu al unui sentiment avut cu mult timp în urmă:
Vocea mea vindecă două-trei vertebre în tine, iar calmul tău mă reconstruiește. Înotăm în bula asta cu încrederea peștelui ce ignoră plasa pescarului pus pe capturi numeroase. În jurul nostru orele bat cu pumnii și cu picioarele; tu construiești un zid imaginar – le ții pe toate la distanță. Realitatea e un câine care latră din depărtare, în care timpul aruncă cu pietre ca să ne lase în pace. Soarele apune. Colțurile gurilor noastre sunt crăpate de atâtea descrieri și argumente. Odiseu înaintează temerar; Atena îl învinge. Odiseu încearcă iar. E solar și zâmbește. Odiseu e pe mal și se ferește de apă. Odiseu se crede Adonis – și uită; de suferință, de corăbii și de întoarcerea acasă.
Odiseu rămâne cu Atena pe plajă, la apus, și se cațără în vârful stâncilor. De acolo vede lumea; o bagă în buzunar. Odiseu pictează cu lumină; în spatele lui, Atena zâmbește. Împart un fel imaginar de mâncare în blide din lut și sare. Odiseu și Atena distrug templele. E simplu. Un om va fi sprijin pentru un altul.
În lumea din care timpul se retrage rușinat din cadru, fiecare zi pe malul mării devine o sărbătoare.
Foto realizată pe film, din arhiva personală a invitatei
Pe Ioana o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Bucureștiul este orașul care nu contenește să mă fascineze, mereu îmi dă senzația că oricât de mult aș vizita și cunoaște din el, tot aș mai avea ceva de văzut, de admirat, de descoperit. De la prima parte a acestei serii cu lucruri de făcut și de văzut din București am mai fost în multe locuri magice, în scurte călătorii de o zi sau două prin capitală. Și pentru că am adunat destule ca să devină inspirație pentru vara lui 2023, am zis să le concentrez pe toate într-un articol. Le împart pe categorii ca să fie accesibilă lectura și trec la treabă. Vă urez doar spor la explorat!
Restaurante
Bocca Lupo, Strada Doctor Joseph Lister 1
Pentru cei care vor să se simtă ca în Italia mai aproape de casă, restaurantul Bocca Lupo este exact ceea ce aveți nevoie. Totul este parcă scos dintr-o poveste, de la chelnerii îmbrăcați frumos, la modul în care sunt aranjate mesele, până la decorațiunile în funcție de sezon care înfrumusețează fiecare colțișor al restaurantului. Este aproape de Opera Română, în Cotroceni și cred că este genul de loc unde ar trebui să mergi doar elegant îmbrăcat (sau măcar cu o oarecare prestanță). Este ceva fin și deosebit la acest loc. Au o selecție de vinuri extraordinară, iar chelnerul te ajută să alegi :)
Dar, mai presus de toate, cred că marea atracție din acest loc este mașina din interior, special concepută pentru a arăta ca un blat de lucru unde se face pizza. Și chiar acolo se face! Puteți să vedeți pizzarul în acțiune dacă vă așezați la una dintre mesele din apropiere de mașină.
Am mâncat o porție de tagliatelle în două culori cu creveți, roșii uscate, ceapă, usturoi, parmezan, sos alb (absolut divină combinația între toate ingredientele din cadrul porției, recomand să-ți faci „furculița perfectă”, pentru a vedea cum se combină) și o răcoroasă tartă cu lămâie, mentă și bezea. Totul a fost un deliciu!
Sigur, pentru că suntem în Cotroceni, prețurile sunt un pic cam piperate, dar cred că se merită să mergi, dacă ești un iubitor al bucătăriei italienești și dacă vrei să ai parte de o servire ca la carte. Și bineînțeles, dacă vrei să-ți faci o poftă! :)
Prețuri:Paste cu creveți - 53 lei (350g); Tarta cu lămâie - 28 lei (250g) Meniu:https://boccalupo.ro/meniu-mancare/ Program: în fiecare zi, 12 - 00
Cannoleria, Strada Cornescu 4
De la Cannoleria, până să ajung în locația fizică, am tot comandat faimoșii lor mini cannoli. Aceștia au servit și în loc de tort, de ziua mea, anul trecut, când am sărbătorit în București, atât de buni îi consider și nu cred că mi-aș fi putut dori altceva. Pentru cine nu știe, cannoli sunt unul dintre deserturile mele preferate. Dacă mi-ai dat cannoli sicilieni pur și simplu m-ai făcut fericită :)
Dar, revenind, după ce am gustat bunătățile acestea mici, am tot zis că vreau să văd și localul și să mănânc și altceva de la ei. Asta s-a întâmplat anul ăsta în martie, când am ajuns în locația de pe Cornescu (sunt mai multe, în diferite locuri/sectoare din București) și am putut să mă delectez cu o pizza autentică, cu un blat subțire, dar pufos, în același timp, aromat de cele 4 tipuri de brânză cremoasă, specifică Quatro-formaggi-ului. Bineînțeles, nu am rezistat tentației de a lua și cannoli (cum aș fi putut?).
Deși nu am intrat înăuntru, pot spune că terasa este una tare frumoasă, un colțișor intim și micuț unde te poți răsfăța cu cele mai de seamă bucate italienești, dar fără a fi cu pretenții.
Meniu:Glovo Program: de marți până duminică, între orele 12 și 22
Prețuri (la momentul la care am mâncat eu): Mini cannoli (mix 4 arome, 12 bucăți) - 65 lei Cannolo sicilian - 20 lei / bucata Pinsa 4 Formaggi (450g) - 50 lei
Restaurant la mama, clubul țăranului român, Strada Monetăriei 3
În acest loc am ajuns înainte de lansarea cărții la București, „Oameni ca păpădiile”, a lui Sergiu Beznițchi. Venisem după o tură prin Muzeul Geologic și cum mai aveam de stat, plus că simțeam nevoia de o gustare, am zis că ăsta e locul ideal în care să savurăm ceva gustos. Și, așa cum spune și denumirea, clătitele cu banane și finetti, sunt făcute exact ca la mama acasă. O porție de 330g costă 21 de lei, iar împreună cu o cafea, pot constitui o gustare ideală. În privința celorlalte feluri de mâncare nu mă pot pronunța pentru că nu le-am încercat, însă cred că acest loc e ideal dacă vreți să vă delectați cu mâncare tradițională românească. De asemenea, puteți să treceți pe aici, după o vizită îndelungată (care poate cauza și foame) la Muzeul Țăranului :)
Experiența în acest local a fost una plăcută și surprinzătoare de la început și până la final. Recomand în special dacă vreți să savurați porții mari de delicatese, făcute repede și dacă aveți nevoie de un loc unde să stați până la trenul vostru (în caz că v-ați săturat să așteptați doar în gară), dat fiind faptul că se află în apropierea Gării de Nord.
O selecție de ceaiuri foarte generoasă, iar pentru un iubitor al acestei băuturi ăsta a fost un mare plus. Ceea ce este foarte interesant la acest restaurant se datorează tocmai corporatiștilor care lucrează în imensa clădire de sticlă de deasupra. Cum am nimerit la ora prânzului, am primit doar un meniu tipărit pe un singur carton, cu doar câteva opțiuni și, cum verificasem meniul înainte online asta mi s-a părut ciudat, dar de fapt a fost un avantaj. Pe acel carton stăteau frumos înșirate câte 3-4 tipuri de preparate pentru fiecare fel de mâncare (I, II sau desert), porții care erau foarte mari după gramaj, în general formate din specialități (somon, vită etc.) a căror prețuri erau de neimaginat (în sensul că erau foarte ieftine în comparație cu aceleași tipuri de preparate, dar la alte localuri). Văzând că, după noi, localul a început să se umple până la refuz de oameni, care era evident că sunt în pauza de la muncă, ne-am dat seama că ăsta era un meniu special dedicat lor, de aici prețurile și cantitățile atât de potrivite. Ceea ce mi se pare fain că servesc din acest meniu oricui la ora prânzului, fie el corporatist sau nu.
Căutând meniul online pentru acest articol, mi-am dat seama că nu vă pot spune cu exactitate ce preparate am mâncat, însă îmi aduc aminte că o poție a fost cu somon la cuptor în crustă, cu păstăi în sos de lămâie cu usturoi, iar cealaltă a fost vită în sos de brânză cu garnitură de orez.
Desertul l-am solicitat din meniul general, pe care l-am cerut la masă, după ce am terminat de mâncat felurile principale. Cum acesta se găsește online, pot să vă spun că este un mousse de fistic, cu ciocolată albă și jeleu de fructe de pădure care a costat 42 de lei. Deși prețul poate părea un pic piperat, dacă ne raportăm și la cele 150 de grame ale lui, vă spun că acest desert este ceva ce sigur trebuie să încercați. Arăta atât de bine când l-am primit încât nu-mi venea să-l mănânc, iar textura și gustul lui nu se compară cu niciun desert pe care l-am mâncat până acum. Ceva atât de fin și de aerat încât nici nu știi ce mănânci (în sensul bun al expresiei, bineînțeles).
ZenSushi Victoriei, Strada Grigore Alexandrescu 56
La fel ca și în cazul Cannoleria, Zen Sushi era un loc din care până acum preferasem doar să comand atunci când eram în București, însă în mai anul acesta am reușit să ajung și în una dintre locațiile lor.
Trebuie să recunosc că probabil nu aș fi fost fan mâncare chinezească dacă nu aș fi încercat-o pe a lor. Acum, când merg în București, a devenit un fel de tradiție, să iau și un meniu de sushi. Localul este unul liniștit, spațios, curat, în culori plăcute și cu decorațiuni și imprimeuri alese, care să te aducă mai aproape de cultura chinezească. Meniul este amplu, destul de variat și cu siguranță tot ce cuprinde este gustos, chiar dacă eu nu am încercat decât câteva preparate. Prețurile, spun eu, sunt destul de rezonabile. Acesta este cu siguranță un loc unde trebuie să ajungi dacă ești fan mâncare chinezească. Mai au și alte locații, dar, așa cum am zis, poți comanda și online dacă vrei să-ți faci o poftă :)
Sushi-ul pe care l-am gustat până acum a fost cel din Maki Menu, care are 300g și conține 3 ton maki, 3 somon maki, 3 avocado maki, 3 castravete maki și 8 california maki. Am mâncat și un bol gigantic de orez, cu un mix de legume aromat și ou (care merge fantastic cu sosul de soia). Un deliciu! Dar ceva cu adevărat delicios, pe care nu ai cum să-l găsești în altă parte este... desertul! Da, desertul, ai citit bine. Este un duo mousse de ciocolată belgiană pe un blat tot de ciocolată. Ceva ce cu siguranță nu trebuie ratat.
Ele au următoarele prețuri: Maki Menu: 59 lei Orez cu legume, porție mare: 22 lei Duo mousse: 22 lei
Această braserie micuță și cochetă am descoperit-o întâmplător în una din numeroasele perindări pe care le-am făcut pe Calea Victoriei. Era iarnă și frig și căutam un loc unde să ne încălzim, așa că am zis că ăsta ar putea fi locul perfect. Și chiar așa a și fost. Și nu doar din cauza vinului fiert, ci și pentru că avea o atmosferă primitoare, cu oameni amabili, gata mereu să-ți sară în ajutor. Cred că este o afacere de familie pentru că, adesea, în aceste cazuri te întâlnești cu un service atât de atent. Nu mai zic că era decorat corespunzător, de sezon și asta a făcut locul să fie și mai drăguț. E genul de restaurant pe care, cei care caută și apreciază mâncarea tradițională românească, îl vor îndrăgi din prima, meniul este unul bogat în specialități de la noi, în special din partea Maramureșului.
Ce mi-a plăcut cel mai mult, din ce am mîncat, a fost fasolea bătută care a fost adusă la masă ca aperitiv, fără să o fi cerut, împreună cu niște baghete de pâine subțiri, proaspete și foarte gustoase cu care să o mănânci. Am comandat practic preparatele care dau și denumirea locului, adică 2 coclinte, una denumită „de dor”, cu brânzeturi maturate și alta „fală și mândrie”, cu pulpă de rață, varză și brânză.
Prețuri pentru ce se vede în imagini: Coclintă brânzeturi: 38 lei (300g) Coclintă varză: 40 lei (300g) Vin fiert: 22 lei (150ml)
Unul dintre localurile unde am mâncat cel mai des când am venit în București este La Plăcinte. Și, cu siguranță, e cel pe care-l recomand pentru oricine, pentru că poți mînca bine indiferent ce-și iei din meniu. Fie că vorbim de ciorbițe, fie de felurile principale care sunt alcătuite în special din mâncare românească (și nu numai), fie că vorbim de deserturi sau de specialitatea lor, plăcintele, sigur vei găsi ceva pe gustul tău. Au un meniu bogat și variat, cu băuturi delicioase (de sezon și nu numai), cu muuulte variante de plăcinte (tradiționale sau învârtite, dulci sau sărate) și cu genul ăla de mâncare clasică, bună, care la final te va face să te lingi pe degete.
Ca un bonus, toate locațiile La Plăcinte sunt și extraordinar de frumoase, cu inspirație din modelele folclorice, pe care le poți admira până îți vine comanda.
Paradoxal, cred că am intrat din greșeală prima dată într-un La Plăcinte din centru, care între timp s-a și mutat, dar am vizitat localurile lor de multe ori în ultimii 5-6 ani și pot spune că niciodată nu am fost dezamăgită de calitatea produselor și serviciilor oferite de ei. Cea mai recentă vizită pe care le-am făcut-o a fost în iulie 2022, de unde sunt și fotografiile de la interior, dar și cu preparatele savurate atunci.
Am fost de 2 ori în aceeași perioadă. O dată am mâncat: pârjoale de curcan cu piure de cartofi (51 lei) & piept de pui la grătar cu legume (47 lei), iar desert clătite cu brânză de vaci și sos de miere (30 lei). A doua oară: plăcintă cu mozzarella (30 lei) și desert învârtită cu vişine (30 lei).
Iată că am ajuns și la ultimul restaurant de pe această listă cuprinzătoare. L-am lăsat pe această poziție, pentru că este, cu siguranță locul care-mi place cel mai mult din București, ca și strada pe care se află. Ascuns bine printre case vechi și ambasade, acest bistro are un aer rustic care-l face atât de special pentru mine. Asta și faptul că, atunci când intri pe terasa lui, uiți pur și simplu unde te afli, iar la interior nu mai zic.
Am venit aici, anul trecut în mai, chiar de Constantin și Elena, pentru a-mi aniversa onomastica. Nici nu aveam nevoie de un cadou mai frumos, descoperirea acestui loc micuț, cochet, intim, și care e, într-un fel, pentru cunoscători, a fost de ajuns.Cred că este, din nou, o afacere de familie, pentru că service-ul a fost unul impecabil. Mâncarea nu are de nevoie de cuvinte, pentru că m-a transportat înapoi în copilărie.
Ce este cel mai captivant la acest loc, pe lângă terasa plină de tot felul de accesorii trăznite, care mai de care mai spectaculoase, care te duc direct în casa bunicii (inclusiv farfuriile și cănile de tablă în care ești servit), este cu siguranță interiorul unde se află o impresionantă colecție de obiecte care, la prima vedere, pot părea vechituri sau fără o întrebuințare anume, dar care de fapt, reprezintă sufletul acestui loc. Sunt recondiționate și folosite în cele mai originale moduri pentru a crea un interior echilibrat cromatic și atipic. Cred cu tărie că nu veți mai întâlni așa ceva nicăieri în altă parte. Totul este gândit și făcut cu atât de mult bun gust, cu atâta simplitate care te întoarce la rădăcini și care te face să devii nostalgic. Te simți ca într-un muzeu al amintirilor la ei. Au muzică bună și adesea fac și evenimente. E locul perfect pentru a-ți petrece o seară liniștită cu prietenii, departe de agitația orașului, care uneori poate deveni copleșitoare.
Ce este cel mai fain la mâncare este că provine de la mici producători, produsele fiind premium, ultra premium și bio, iar totul se servește sub zicala „împărtășim cu tine ceea ce nouă ne place să mâncăm”. Am mâncat cartofi prăjiți cu telemea (exact așa cum mâncam când eram mică) - 22 lei și piept de pui la grătar cu salată de ardei copți și verdețuri (nu am găsit prețul) de parcă nu aș mai fi mâncat așa ceva niciodată până acum și totul a avut un gust desăvârșit. De băut am luat o limonadă de soc cu busuioc (400 ml - 19 lei) și un latte (250 ml - 17 lei).
Eshte este cu siguranță un loc de poveste, cu o poveste foarte frumoasă în spate. Pare o denumire atipică, dar aceasta vine de la sufixul adverbial „-ește”, definind rolul pe care îl are brand-ul: acela de a crea noi forme de expresie alături de partenerii acestuia. Cei care au adus la viață acest proiect spun că suțin și cred „în creatori și făuritori, în valoarea artizanilor și a metodelor lor de producție”, dar și că sunt în căutarea mixului perfect între idei tradiționale și moderne, sprijinind proiecte românești ce spun povești care ne inspiră, despre România de azi.
Pe Google Maps este etichetat drept cafenea de artă și nici că ar putea exista o sintagmă care să descrie mai bine acest loc. La parter, poți savura în tihnă, într-un decor fastuos, cu tente de industrial, o cafea sau un ceai, iar dacă mergi la etaj vei intra în universul creativ românesc, pe care proprietarii au decis să-l scoată în evidență prin modul în care au amenajat micul „magazin”. Produse artizanale ca săpunurile, uleiurile esențiale, lumânările sau parfumurile stau frumos așezate, în locuri special dedicate, așteptând spre a fi mirosite și luate acasă. Haine din țesături fine, tacâmuri cu un design special sau piese de mobilier se evidențiază pe același fundal industrial.
Pe lângă aroma de cafea proaspăt rășnită și impresia de uimire pe care am avut-o când am pășit în interior, voi păstra cu mine ca amintire din această cafenea și mirosul parfumului de piele pe care l-am încercat la etaj și care a fost atât de persistent, încât m-a însoțit o zi întreagă în plimbările mele prin București.
Îmi doream de cel puțin un an să ajung aici (și în Cotroceni în general, datorită magnoliilor spectaculoase care au împânzit Instagram-ul) și primăvara asta s-a întâmplat. Exact ca și în cazul bistro Acuarela, acest loc este unul al localnicilor, care-l cunosc și îl vizitează regulat. Pun pariu că mulți dintre cei care locuiesc aici, trec în fiecare dimineață (sau aproape) și se delectează cu o cafea de la „pisicul ghiftuit”.
Ce e cel mai fain e că acest loc încapsulează o brutărie artizanală, o patiserie, o cafenea și o librărie, toate într-un spațiu mic și cochet. Are locuri la demisol, dar și pe terasă, unde poți savura un dulce sau o cafea aromată, în timp ce te delectezi și cu o carte. Este, în general, destul de aglomerat și plin de forfotă, dar este exact genul de loc pe care mi l-aș dori și eu în cartierul în care stau. Produsele de papetărie și cărțile sunt de la Cărturești, iar produsele de patiserie sunt făcute chiar de ei.
Recomand să mergeți într-o dimineață însorită de primăvară (merge și într-una de vară :) ), să vă luați energia dintr-o cană bună de cafea, pe care să o savurați alături de o carte și mai apoi să porniți într-o plimbare prin minunatul și pitorescul Cotroceni.
Un alt loc cu o poveste frumoasă, care susține brand-urile independente și care vizează clienți orientați spre un consum conștient, care să le facă bine și lor, dar și planetei, pe lângă iubitorii de cafea. O locație mare, primitoare, cu o amenajare industrială, care înglobează atât cafeneaua în sine, cât și un shop cu numeroase produse, fie ele cosmetice(creme, parfumuri, măști, make-up etc.) sau alimentare (paste, sosuri, ceaiuri, vinuri etc.) toate bio.
Nu sunt o iubitoare de cafea, băutura mea preferată fiind ceaiul, dar am început să beau de curând, în mai multe locații în care am fost și pot spune că aici am băut una dintre cele mai bune. Densă, cremoasă, aromată. Mi-a plăcut tare mult! Nu mai spun că și cantitatea a fost de-ajuns, față de cea standard, care uneori poate părea insuficientă. Servită exact așa cum trebuie să fie cafeaua, adică cu apă. Cât am savurat-o, am aruncat un ochi și pe multitudinea de reviste care erau puse la dispoziție în zona meselor. A fost o experiență pe cinste! Iar, de fiecare dată câd voi avea ocazia, voi reveni cu drag aici sau mă voi duce curioasă și în celelate locații ale lor.
Deși nu am găsit prețurile online, îmi aduc aminte că au fost foarte decente pentru locația în care ne aflam și raportul calitate / cantitate oferite.
Muzeul geologic național, Şoseaua Pavel D. Kiseleff 2
Acest muzeu l-am vizitat de două ori până acum, o dată vara trecută și o dată iarna asta, pentru că am vrut să aprofundez ceea ce se află acolo și ar trebui să o mai fac și a treia oară pentru a vedea tot. Dacă chiar vrei să citești și să îl vizitezi corespunzător, fie îți aloci jumătate de zi, fie revii de câte ori e nevoie pentru a-l acoperi pe tot. E cu roci, cristale, evoluția umană, animale preistorice, detalii despre ape, soluri, despre geografia locală și internațională.
Sunt de părere că aici ar putea să se organizeze cele mai faine activități din Săptămâna Altfel pentru copiii de peste tot din țară, doar doar de ar ști să i se fructifice potențialul.
Recomand atunci când vreți să vă ascundeți de căldura mare și vreți să și învățați ceva interesant în același timp.
Prețuri: adulți - 15 lei elevi - 10 lei copii & pensionari - 5 lei (detaliat aici: https://geology.ro/) Program: luni - duminică: 10 - 18 (ultima intrare ora 17)
Palatul Pinacotecii / dacia, Strada Lipscani 18-20
Nu aș fi descoperit minunatul Palat Dacia dacă nu mi-aș fi dorit atât de mult să ajung la Art Safari, care este găzduit în incinta acestuia. M-am îndrăgostit iremediabil de ce am văzut, de arhitectură și de modul în care a fost restaurat, de culori și de cum este pus în valoare.
Dacă nu ai ajuns încă la o ediție Art Safari te sfătuiesc să o faci rapid! Oamenii care organizează fac o treabă extraordinară. Sălile unde au loc expozițiile sunt amenajate ținând cont de tema acestora. Marele bonus al acestei mari expoziții de artă, este că pune cu adevărat în valoare picturile / fotografiile / instalațiile, iar tablourile sunt luminate individual de spoturi, care plasează imaginea în centru, nefiind vorba de reflexii neplăcute pe sticlă, care pot distorsiona modul în care este perceput ansamblul, așa cum se mai întâmplă prin alte muzee de artă de pe la noi. Ediția la care am fost eu (și de la care vei vedea câteva fotografii mai jos) s-a terminat pe 14 mai, însă cea mai nouă, intitulată „Love Stories”, a început pe 30 iunie și va dura până pe 10 septembrie.
Ce mi-a plăcut foarte mult e că, după ce finalizai toate expozițiile, care erau plasate în diferite zone ale clădirii, ajungeai din nou la parter, unde puteai intra la un Cărturești special, dedicat cărților de artă sau papetăriei și veselei care au legătură cu artiști diverși, fie ei pictori, sculptori, arhitecți. De asemenea, în incintă se mai află și corner-uri cu tematică de la diverși sponsori (Lidl, Jacobs etc.) și o cafenea chiar la ieșirea din expoziție - Bob George Coffee Bar.
E o experiență, una intensă dacă ești un împătimit al artei, și consider că trebuie să-i dedici aproape o zi din timpul tău pentru a putea să vezi tot ce are de oferit o ediție.
Bilete, tururi & informații despre cea mai nouă ediție: https://www.artsafari.ro/ Program: de joi până vineri între 12:00 și 22:00; night tours: 22:00 - 1:00
Teatrul Național "I. L. Caragiale", Bulevardul Nicolae Bălcescu 2
Teatrul Național este un loc pe lângă care am trecut adesea și care mă impresiona mereu prin dimensiunea sa impunătoare. Îmi imaginam mereu cum ar fi să merg să văd o piesă acolo, dar asta nu s-a întâmplat decât după ce am auzit un reportaj despre teatru și istoria lui la Europa Fm, într-o duminică. Tot ce am auzit m-a convins să-mi iau bilet la piesa care se potrivea momentului următor în care urma să fiu în București. Așa am ajuns la „Cursa de șoareci” de Agatha Christie, în regia lui Erwin Șimșensohn și în traducerea Irinei Margaretei Nistor. Pentru mine a fost alegerea perfectă fiind o mare fană a romanelor polițiste ale lui Christie și am savurat fiecare moment din piesă. Acum nu știu dacă se mai joacă (eu am văzut-o undeva în iarnă), însă cu siguranță veți găsi și alte piese pe placul vostru dacă consultați site-ul oficial.
Ce e minunat și e de fapt motivul pentru care ar trebui să faceți și o simplă plimbare până la teatru, sunt tururile ghidate, despre care am auzit și la radio. În cadrul lor, pot fi vizitate noile săli, atelierele şi culisele Teatrului Naţional, cu numai 10 lei, totul durând o oră și un sfert. Eu nu am reușit încă să fac unul, îl las pentru o dată ulterioară, însă am apucat să admir două piese care vor fi prezentate mai în amănunt și în cadrul unui tur, adică tapiseria imensă de pe perete și impunătorul candelabru din holul principal.
Experiența completă ar fi alcătuită dintr-un tur, o piesă de teatru și o plimbare pe terasă pentru a avea o panoramă spectaculoasă asupra centrului Bucureștiului, iar vara mi se pare perioada ideală pentru a face asta.
Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Şoseaua Pavel D. Kiseleff 1
Muzeul Antipa este cu adevărat unul dintre cele mai fascinante muzee pe care le-am vizitat până acum. Trebuie să spun de la început că biletul cumpărat la intrare îți asigură intrarea în 2 zile consecutive la muzeu, pentru că se consideră că nu poți vizita totul doar într-o zi. Și chiar așa e! E atât de mare, de vast, plin de informații, încât ți-ar fi greu să poți parcurge totul cu seriozitate doar într-o zi.
Sunt foarte multe lucruri care mi-au plăcut la acest muzeu, de la curățenie, organizare, la circuitele care te ghidau în parcurgerea traseului în oridine, până la culori, lumini și modul în care au ales să pună în valoare diverse exponate. Cel mai mult și mai mult, însă, mi-au plăcut scheletele gigantice din inima muzeului, care, dacă le contemplai cu atenție, îți dădeau impresia că ai ajuns într-unul din muzeele din afară, așa cum le mai vezi prin filme.
Nu am ajuns și la expozițiile temporare, cum e cea cu fluturi exotici, organizate de muzeu, însă până pe 17 septembrie când aceasta va lua sfârșit, sper să reușesc.
Oricum, acest loc mi se pare musai de vizitat dacă vrei să-ți faci o impresie și mai complexă despre viața pe Pământ și să înveți lucruri noi într-o manieră interactivă, fiind potrivit atât pentru cei mari, cât și pentru cei mici. Îl consider unul din locurile cele mai importante de vizitat în București.
Prețuri: Expoziția permanentă: - tarif întreg: 20 lei - pensionar: 10 lei - elevi / studenți: 5 lei Expoziția temporară Fluturi Exotici (23.06 - 17.09. 2023): - tarif întreg: 15 lei - copil / elev / student / pensionar: 10 lei Expoziția temporară Creaturi Ascunse (4.03.2022 - 31.12.2023): - tarif întreg: 15 lei - copil / elev / student / pensionar: 10 lei
Am avut o cazare în apropiere de strada Amzei, căutam librăria franceză Kyralina și așa am descoperit această frumoasă biserică. Nu pot spune că merg foarte des în biserică, dar adesea sunt fascinată de arhitectura și detaliile lor. Sunt câteva biserici cu adevărat uimitoare în București, iar aceasta este cu siguranță una dintre ele. Deși interiorul merită văzut și el, în cazul ei cel mai tare m-a fascinat exteriorul. I-am dat o tură de jur împrejur pentru a-i cuprinde toată măreția.
Este cu siguranță un loc pe care pur și simplu să vii să-l admiri!
Prima oară am fost aici anul trecut în mai pentru a face o ședință foto de ziua mea, la sere. Nu am văzut decât foarte puțin din grădină în sine. Dar pot spune că serele sunt absolut superbe, cel puțin cele vechi. La cele noi încă nu am ajuns.
Grădina propriu-zisă am văzut-o anul ăsta, tot în mai. Am avut parte de o zi însorită, am făcut foooarte multe fotografii la multitudinea de flori de primăvară care se întindea cât vedeai cu ochii încă de la intrare. Cred că acum, vara, mireasma trandafirilor de acolo nu se compară u nimic altceva. E un loc liniștit, în care poți uita de agitația traficului și a oamenilor, unde poți admira diferite și diverse soiuri de plante, arbori și arbuști, totul într-o atmosferă degajată. E perfectă pentru o plimbare de weekend, pentru a învăța acolo, pentru a citi o carte, pentru ședințe foto sau pentru întâlniri cu prietenii. Sunt standuri de unde poți cumpăra o înghețată sau ceva de băut, așa că ai tot ce îți trebuie odată ce intri în această oază verde din inima Bucureștiului, situată într-un cartier atât de pitoresc cum este Cotroceniul.
Serele arată așa:
Câteva din florile surprinse în mai anul acesta:
Prețuri: Spațiile în aer liber: - bilet întreg, perioada 16 martie – 15 octombrie: 10 lei - bilet redus 5 lei - bilet întreg, perioada 16 octombrie – 15 martie: 5 lei - bilet redus: 2 lei Muzeul Botanic: - bilet întreg: 5 lei - bilet redus: 2 lei Sere de Expoziție + Pavilion Pădurea Tropicală: - bilet întreg: 5 lei - bilet redus: 2 lei
Program: Grădina Botanică(spații în aer liber): 16 martie – 15 octombrie : 8.00 –20.00 16 octombrie – 15 martie: 9.00 – 17.00 Muzeul Botanic: Marți – Vineri: 10.00 – 15.00 Sâmbăta & Duminica: 9.00 – 13.00 Serele de Expoziţie și Pavilionul Pădurea Tropicală: Marți, Joi, Vineri: 10.00 – 15.00 Sâmbăta & Duminica: 9.00 – 13.00
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Oamenii cu un talent, orice fel de talent, se găsesc, pentru că se atrag. Poezia îi unește uneori. Sau poate proza. Sau poate doar cuvântul. Modul în care fac artă îi aduce laolaltă, cu siguranță.
Aceasta este pe scurt povestea întâlnirii mele cu invitata mea de la interviul de luna aceasta. Întâmplător sau nu, este tot poetă, ca invitatul de la interviul precedent. Nu am vrut neapărat să le succed în acest mod, dar asta a ieșit. Și m-am bucurat enorm când am citit rândurile pe care le veți descoperi și voi mai jos! Pur și simplu, fără motiv sau, din contră, cu unul foarte clar în minte. Acela că e uimitor cum poți întâlni oamenii potriviți la timpul potrivit, ca să-ți mai schimbe un pic perspectiva asupra vieții, asupra actului artistic și performativ, asupra a ceea ce crezi c-ai înțeles, dar n-ai făcut-o de fapt decât la suprafață.
A, și încă un lucru, dacă scrieți poezie și aveți vreodată ocazia să participați la un open mic dedicat, vă recomand cu toată inima să o faceți și să și citiți! E un sentiment care nu se compară cu nimic altceva, acela de a-ți împărtăși versurile intime, scrise în singurătate, cu alții. De asemenea, dacă vreți o recomandare ad-hoc de loc unde puteți întâlni oameni frumoși și unde puteți bea și o cafea gustoasă, în același timp, vă recomand să veniți la Brașov și să treceți pragul localului Tipografia. Nu o să vă pară deloc rău, poate chiar o să vă schimbe viața! Eu așa am cunoascut-o pe draga de Lena și a fost cu adevărat life-changing. Urmăriți-i pe Facebook pentru a fi la curent cu evenimentele pe care le organizează, oamenii de acolo chiar fac magie!
Care sunt cuvintele care reușesc să te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?
Curaj, sinceritate, maturitate înceată, cafea și ciocolată, creativitate și ușurință de exprimare. Noroc și recunoștință. Pasiune. Poezie.
Foto: arhiva personală a invitatei
Ce înseamnă pentru tine poezia și ce ți-a adus în anii aceștia de când o scrii?
Poezia pentru mine este salvarea și sensul vieții. Mi-a adus bucurie, lacrimi, sacrificiu, oboseală și o cale lungă și frumoasă înspre nemurire.
Care crezi că este scopul lecturii în general și care ar trebui să fie rolul ei în societatea actuală? Ce înseamnă lectura pentru tine?
Scopul lecturii este să îți răspundă la întrebările existențiale, să te relaxeze, să îți formeze aparatul critic, să te facă să îți pui și mai multe întrebări, să te educe și să te îndrume. Să îți ofere o traiectorie. Lectura pentru mine este esențială și este instrumentul prin care am ajuns să îmi doresc să scriu.
„Secretul este ambiția. Suntem ambițioși și vrem să supraviețuim, să nu murim de foame.”
Care sunt acele cărți care te-au impresionat pe deplin de când ai început să simți gustul lecturii și până acum? Poți face un top 3?
Înainte de facultate m-a fascinat toată proza de Murakami și toată Fundația lui Asimov. În timpul facultății îmi plăcea tragedia greacă și m-au impresionat în mod deosebit Flaubert și Saramago, iar acum îmi place enorm poezia scrisă de femei. Nu am putut face niciodată un top din nimic, fiindcă absolut tot ce aleg să citesc, ajunge să îmi placă.
Foto: arhiva personală a invitatei
Acum aș vrea să te întreb despre procesul de a scrie o carte. Ce a însemnat pentru tine să-ți vezi cuvintele prinzând contur pe hârtie?
Este încă ceva ce nu realizez că am făcut. A fost o muncă de echipă dintre mine, redactorul-șef, editura, ilustratoarea coperții – Tania Mușina, cititorii și oamenii care au apreciat cartea și munca noastră. E o chestie obișnuită să îmi văd cartea în librării, dar este deja și o chestie străină de mine. Cartea a prins o viață aparte și mă bucur enorm pentru acest lucru. Deja simt că nu îmi mai aparține.
Care crezi că este cea mai mare satisfacție a unui scriitor? Dar a ta?
Cred că cea mai mare satisfacție a unui scriitor este aprecierea. Și a mea, desigur. Îmi place că poezia mea îi îndeamnă pe ceilalți oameni să își scrie poezia.
„...suntem aici pentru că așa s-a decis undeva aici pentru că nu suntem altundeva cu altcineva în preajmă ”
Ce înseamnă pentru tine să fii profesor & educatoare? Ce îți aduce meseria asta și ce le-ai spune tinerilor care își doresc să urmeze aceeași carieră ca și tine?
Îmi place enorm să îndrum studenții, să am o relație frumoasă cu ei și îmi place să fiu parte din viața copiilor. Îmi place să îmi povestească lucruri și îmi place să îi văd cum cresc armonios. Îmi place să descoperim lucruri împreună și îmi place enorm să le citesc. Un mare sfat pe care îl am pentru cei care vor să lucreze cu studenții și cu copiii este să îi iubească cu adevărat. Așa, nimic din ce faci pentru ei nu ți se pare obositor sau greu.
Ai vreo poezie preferată? Sau un poet pe care îl prețuiești în mod deosebit pentru ce îți transmit versurile sale? Dacă da, care e aceea / acela?
Îmi place mult Grigore Vieru. Îmi place cum a scris în Pasărea: când s-a întors la puii ei cu hrana, găsise cuibul gol și amuțit. I-a căutat până-i albise pana, și-n cioc sămânța a-ncolțit. Îmi plac și Cămășile și Făptura mamei de el. Îmi place cum tatăl meu scrie poezie. A scris un poem pentru mine și m-a trezit într-o dimineață și mi l-a oferit într-o cutiuță înainte să iasă din casă. A fost cel mai frumos lucru pe care l-a făcut tata pentru mine.
Foto: arhiva personală a invitatei
Ești originară din Republica Moldova. În ultima perioadă vedem tot mai mulți moldoveni care schimbă lucruri atât în România, cât și în Moldova, în ceea ce privește domeniul artistic și nu numai. Ca punct comun, toți sunteți foarte talentați și dedicați. Așa că-mi permit să te întreb: care este secretul?
Secretul este ambiția. Suntem ambițioși și vrem să supraviețuim, să nu murim de foame. Suntem și foarte harnici și curați la suflet, într-un mod primitiv. Asta ne face să mișcăm lucrurile în jurul nostru. Vrem o libertate de exprimare mai mare și nu ne e frică să muncim mult ca să o avem.
Știu că sunt mulți autori care au ritualuri pentru ca procesul de scriere să decurgă cât mai lin. Tu ai vreun ritual anume pe care-l respecți atunci când scrii?
Scriu când și dacă am timp. Nu prea am timp, e mereu ceva de făcut, undeva de mers, ceva de rezolvat, de plătit, de lucrat. Însă am un ritual înainte de a ieși pe scenă. Nu vorbesc cu nimeni, doar cu cei extrem de apropiați mie și stau mult la baie. Plâng mult și îmi antrenez vocea. Îmi citesc poemele de sute ori, apoi muțesc pentru o oră-două. Înainte de scenă nu intru în niciun context social, tocmai ca să păstrez toată energia pentru scenă și mai ales, pentru public.
„Un mare sfat pe care îl am pentru cei care vor să lucreze cu studenții și cu copiii este să îi iubească cu adevărat.”
Aș vrea să-mi povestești despre ce înseamnă să organizezi Open mic-uri de poezie. Ce ai descoperit despre tine și despre oameni de când o faci și cum ți-a venit ideea?
Ideea a fost a lui Tunde și a lui Kristof de la Insomnia. Să fac un eveniment al meu. Făcusem unul de ziua mea și a fost un mare succes. Am făcut Open Mic-uri în Cluj, Chișinău, Iași și Brașov. Cele mai reușite Open Mic-uri pentru mine au fost la Cluj și la Brașov. La Iași nu am reușit să mă înțeleg neapărat cu toți cei din public, iar la Chișinău am simțit că nu este loc de cineva ca mine acolo, că au o comunitate formată și fără de mine. La Cluj am fost cea mai apreciată și am format o comunitate poetică frumoasă și fidelă. Am avut niște invitați absolut excepționali și a fost o cerință mare de a continua platforma. La Brașov, în schimb, am râs cel mai mult. Nu am să uit niciodată acea seară poetică de la Brașov.
Foto: arhiva personală a invitatei
În final, aș vrea să te rog să împărtășești câteva rânduri din ceea ce ai scris până acum (fie că sunt poezii publicate sau pagini de jurnal) care îți sunt tare dragi sau reprezintă ceva important pentru tine.
Astăzi am scris câteva rânduri la Insomnia pentru un show din Timișoara la Comuna 30 și sună așa:
cafeaua mea este dulce-otravă și pe jos sunt împrăștiate hainele pe care le port în momente diferite ale zilei sunt câteva amintiri pe care le păstrez cu mine câteva mărunțișuri prin buzunare sunt câteva poeme bune pe care vreau să le scriu de-a lungul vieții câteva fețe clare pe care le port cu mine-n gând și-n pat câteva ecrane câteva flori câteva pagini din cărți alese un motan găsit pe stradă și nici-o dezamăgire niciun regret niciun frate mai mare care să nu te iubească câțiva prieteni care sunt acolo pentru tine când ești pe cea mai mare scenă suntem aici pentru că așa s-a decis undeva aici pentru că nu suntem altundeva cu altcineva în preajmă ascultă-mi vocea și lasă-te purtat de val avem o cale lungă înainte o muzică pe care o împărtășim o singură mână de care ne ținem avem același oftat și suntem din aceeași țară în aceeași țară nimic din ce se întâmplă nu este din întâmplare orice mamă te sună ca să-ți spună că te iubește și te susține la nevoie orice tată îți cumpără toate perechile de pantofi pe care nu le-a avut el niciodată
Foto: arhiva personală a invitatei
Pe Lena o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
