Mereu am fost de părere că atunci când primim ceva frumos, avem datoria de a reflecta și de a da înapoi acest frumos sau acest ceva care ne-a schimbat viața în (mai) bine. Să le spunem și altora despre schimbare. Prin acest articol, asta încerc să fac și eu acum, să împărtășesc cu voi un obicei pe care-l am deja de 13 ani și despre care am aflat tot dintr-un articol scris pe un blog.

Când eram mică, mama venea de la muncă cu articole printate de pe bloguri, despre lucruri interesante și mi le dădea să le citesc. Așa a fost și în cazul articolului despre care urmează să vă povestesc. Și ce interesant că acum se închide cercul când eu vă povestesc despre el, la atâția ani distanță… Nu mai știu nici cum se chema blogul, nici fata care împărtășise experiența ei, dar știu că m-a marcat atât de tare ce a scris acolo, încât am vrut să-i preiau și eu obiceiul imediat. Povestea despre cum își ținea ea evidența lecturilor, într-un caiet dedicat, în care scria titlul, autorul, data la care începea o carte, data la care o termina, toate fiind numerotate. Și spunea că așa putea să țină atât evidența lecturilor, astfel încât să nu repete cărțile dacă se întâlnea cu ele după ceva timp, dar putea să contorizeze și câte cărți citea în fiecare an. Rețineți, asta se întâmpla acum 13 ani, când aplicații precum Goodreads, Basmo sau Bookmory nu apăruseră încă la noi (deși acum aflu că Goodreads există încă din 2006, deci anul ăsta aniversează 20 de ani, wow! – eu am profilul din 2016, e de găsit aici), nu era populară ideea asta de a ști ce și câte cărți ai citit, câte pagini au avut și când le-ai parcurs.

Așa că mi-am spus că vreau să adopt și eu obiceiul acesta. Eram deja o cititoare avidă, împrumutam cărți de la biblioteca orașului și citeam foarte mult. În felul meu copilăresc, am înțeles imediat cât de valoros ar fi un astfel de obicei peste ani, pentru că-mi va permite să port amintirea tuturor cărților citite, chiar dacă mi-au plăcut sau nu. Mama a fost de acord cu acea idee și mi-a găsit și un caiet potrivit (cu o fată care stă cocoțată pe un teanc de cărți – imaginea mai jos) și așa am aflat despre fetițele Gorjuss și povestea creatoarei lor, imobilizată în scaun cu rotile și care nu a fost niciodată încurajată să devină artistă. Vă las mai jos ce spune Suzanne Woolcott despre fetițele pe care le creează. În timp ce scriu, îmi dau seama că acestea sunt poveștile din copilărie pe care le aflăm sau le citim, și care rămân cu noi și ne marchează o viață întreagă. Așa a fost și în cazul meu. Caietul acela a fost foarte special pentru mine, devenise o plăcere să scriu în el imediat ce terminam o carte, era un gest care devenise reflex și care îmi aducea multă bucurie.

My art is a deep expression of a somewhat lost childhood innocence in all of us. It resembles a need to find reason in what we see, it challenges our thoughts of comfort, safety and social acceptance, it challenges our preconceived ideas of childhood. It touches on the taboos of bringing children and death closer than is normally comfortable and evokes a sense of overwhelming calmness, and perhaps contempt to the viewer.
Abandonment features heavily, the sense of loss and longing. And of being alone in the world.
The sheer stillness of my girls poses are accentuated with the movement around them, in their flowing hair or landscapes. Offering what seems like just a brief moment of their world, catching a glimpse of their lives and their emotions.
The girls featureless faces force the surrounding paintings into describing the scene for the viewer. Their faces lack of form are more childlike (and almost foetus like) and the lack of emotion is tinged with powerful wounded messages of grief tinged with hope.

Suzanne Woolcott (via scotlandsartists.com)

Eu, față de autoarea articolului, am mai introdus câteva elemente atunci când îmi notam cărțile (le notam numărul de pagini sau dacă erau neterminate scriam n.t. în parantezeă) și am creat un sistem de prescurtări pe care îl scriam în dreptul fiecărei cărți: P – personal, B – pentru cărțile luate și citite de la bibliotecă și Î – pentru cărțile împrumutate de la prieteni, colegi sau cunoscuți. Erau regulile caietului meu și se simțea tare bine să știi că ai ceva al tău, pe care îl poți aranja și completa așa cum îți dorești.

Anul trecut am decis că e cazul să fac un upgrade caietului de lecturi, să devină un proiect comun, mamă-fiică, care să ne aducă aminte și peste ani amândurora de magia acestei pasiuni comune care ne-a legat indiscutabil și ne-a apropiat foarte mult. Cred că spuneam și într-un articol anterior cât de mult au contat pentru mine momentele din copilărie în care mama și cu mine citeam, eu o pagină, ea o pagină și ne amuzam de peripețiile personajelor lui Roald Dahl, ne minunam de aventurile descrise de Jules Verne sau plângeam la momentele emoționante din Cireșarii ori din Colț Alb. Acelea au fost momentele cele mai pline de fericire din copilăria mea și, într-un fel, caietul acesta le păstra doar în felul acela specific în care obiectele pot păstra amintirile, neîntinate de trecerea timpului.

Am descoperit agendele de la Paperblanks când eram în căutarea unui cadou special pentru un prieten pentru care scrisul e un proces foarte important și, încercând să aleg din zecile de modele de la ei de pe site ceva potrivit, mi-au căzut ochii pe anemonele lui Renoir, care se confundau pe alocuri, prin tușe și culoare, cu niște bujori, care sunt florile mele preferate, așa că am simțit imediat că mi se potrivește, așa că l-am comandat alături de agenda cu Charlie Chaplin pentru prietenul meu, și aceea extrem de elegantă. Bineînțeles că și această agendă a fost gândită cu o poveste în spate, care să reflecte pasiunea lui Renoir pentru studiul florilor și redarea acestora în detalii. Patul de Anemone a devenit instant una din picturile favorite, iar când agendele au ajuns, mi-am dat seama că și Paperblanks a devenit unul din brandurile preferate.

Renoir loved to paint flowers, and he used them often, spotted about in larger compositions and as subjects in their own right. Later on, he painted them as „experiments in flesh tones” for the nude. As may be seen in this collection of plates, he was sensitive not only to the color and obvious beauty of flowers, but also to their living character: they stand rigidly upright, they are twisted in growing, and occasionally they droop. With unfailing insight, he penetrates their naturalness. (via www.renoir.net)

Nu știam încă ce voi face cu acea agendă deosebită în detalii și texturi – exact ca o pictură (am zeci de agende de felurite forme și culori, unele începute, iar altele nu), dar știam că trebuie să fie ceva special, nu doar un simplu jurnal pe care să-l umplu și apoi să-l dau uitării. Așa că mi-a venit ideea să creez proiectul comun de care vă spuneam și să transcriu cărțile din ambele caiete cu fetița Gorjuss, pe care le umplusem în acești ani cu cărți și informații despre ele și autorii lor, cu ceva în plus de data aceasta, și anume desene reprezentative pentru fiecare carte care înseamnă ceva pentru mine, realizate de mama. Zis și făcut. Doar că a fost genul acela de proiect care durează câteva luni bune, de la transcris, alegerea cărților și desenelor care să li se potrivească, până la realizarea lor propriu-zisă.

Agenda aceasta a făcut multe drumuri între Galați și București până a prins contur, dar cred că în acest parcurs a devenit ceva extrem de dorit și reprezentativ pentru mine – jurnalul de lecturi. Și mă bucur că în această zi specială în care celebrăm cartea, împreună cu tot ce înseamnă această pasiune „devoratoare” de a citi, pot să vă prezint și vouă jurnalul, acest obiect pe care cu ușurință îl pot numi „de colecție” sau „de muzeu”, după cum l-au numit și unii prieteni/apropiați. Dar cel mai mult mă bucur că pot să vă arăt desenele la care mama a lucrat zeci de ore pentru a le aduce la viață și a surprinde cât mai viu atmosfera cărților pe care le reprezentau. Am convenit să existe desene pentru fiecare început de an, care să fie reprezentative pentru atmosfera din anul respectiv, desene pentru cărțile care marcau pragurile de câte 100 de cărți citite și, în final, desene pentru cărțile care m-au marcat cel mai mult. Nu le-am fotografiat pe toate, dar aleg să le las aici pe cele care îmi plac în mod deosebit cum au ieșit.

Îmi dau seama că într-o lume atât de nesigură și marcată de violență la orice pas, ceea ce am scris și prezentat mai sus, poate părea pentru unii banal, lipsit de sens ori total inutil. Dar știu că mai sunt oameni care înțeleg și apreciază valoarea lucrurilor mărunte, a obiceiurilor care dau sens vieții și înțeleg că, prin astfel de practici, nici poveștile și nici cărțile nu vor putea muri vreodată, indiferent cât de acaparați am deveni de AI… De-a lungul anilor am putut să fac recomandări personalizate de lectură prin intermediul jurnalului, mai ales copiilor, pentru că mă puteam întoarce oricând la ceea ce m-a fermecat în copilărie. Au fost câțiva copii, printre care și al unei profesoare de română, care a adoptat practica și a început să se bucure de complexitatea procesului de a citi. Cred că acestea sunt dovezile că am existat, că am trecut prin viață, că am făcut ceva important, care rămâne dincolo de simpla noastră prezență. Și nu cred că sunt vorbe mari, ci chiar parte din „moștenirea” mea, pe lângă fotografiile pe care le fac.

Mai mult decât orice, m-am bucurat că anul acesta am avut șansa să împărtășesc acest obicei unor copii de clasa I, încurajându-i să pună bazele propriului lor jurnal de lectură. Au fost atât de încântați și de impresionați, încât m-am hotărât să vorbesc mai mult despre acest obicei și să-l fac cunoscut cât mai multor copii sau tineri. Pentru că noile generații au nevoie de medii sănătoase în care să se refugieze atunci când devine (și mai) greu și cred cu tărie că lectura poate fi unul dintre ele, după cum cred și susțin mulți alții mult mai avizați decât mine. Și, totodată, cred că acest obicei de a nota ceea ce citești și despre ce citești, poate face timpul să încetinească, te poate ajuta să-ți limpezești mintea și să capeți mai multă claritate asupra modului în care gândești sau te raportezi la lume. Și nu e musai să ai talent la desen ca să poți crea și tu ceva care să te reprezinte, ci ai nevoie de o pagină citită și imaginația lăsată să zboare. Poți nota citate, idei sau gânduri din ceea ce parcurgi, poți nota cum te-a făcut să te simți sau de ce ți-a adus aminte respectiva carte, poți schița un personaj sau o întâmplare care te-a marcat. Totul este permis și nu există limitări. Asta le-am spus și copiilor, când le-am schițat modelul, am notat cuvinte-cheie despre povestea pe care le-o citisem mai devreme și i-am încurajat să-și creeze un cod al provenienței cărților sau de culoare, prin care să-și personalizeze jurnalul.

Oricum ar fi, mă bucur că mai există încă oameni care împărtășesc această dragoste arzătoare pentru cuvântul scris, și sper că vor fi din ce în ce mai mulți dacă vom crea premisele pentru asta noi, societatea, părinți și profesori, deopotrivă. Totodată, sper că v-am inspirat să vă gândți la moștenirea voastră, la ce lăsați în urmă, la acele lucruri care contează pentru voi. Dacă mai cunoașteți pitici sau profesori care ar fi interesați de ateliere de lectură care să includă și prezentarea/schițarea jurnalului, mi-ar plăcea tare mult să ajungă acest articol la ei, asta ca să ducem obiceiurile bune mai departe și să facem lumea un pic mai frumoasă în jurul nostru.

În încheiere, vreau să vă las citatul lui Mircea Cărtărescu, care stă scris pe prima pagină a jurnalului:

„Cărţile sunt asemenea unor fluturi. De obicei stau cu aripile lipite, aşa cum se odihnesc fluturii pe câte-o frunză, când îşi desfăşoară trompa filiformă ca să soarbă apă dintr-un bob de rouă. Când deschizi o carte, ea zboară. Şi tu odată cu ea, ca şi când ai călări pe gâtul cu pene fine al unui fluture uriaş. Dar cartea nu are o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea te poate duce nu doar din floare-n floare în această lume glorioasă, ci în sute de lumi locuite. Unele dintre ele seamănă mult cu cea în care trăim, altele sunt populate de fiinţe care nu ni se arată decât în vise. Pe aripile fluturilor noştri de hârtie, asemenea unor solzişori ce irizează lumina, sunt tatuaje ciudate, înscrise cu cerneală tipografică. A trebuit să mergem la şcoală ca să le desluşim. Stând confortabil în spinarea mătăsoasă a marelui fluture, citim şi zburăm. Căci fluturele nu se urneşte de pe frunza lui dacă nu-i inventăm aripile adevărate, care nu sunt de hârtie, nici de cerneală, nici de cuvinte, ci de imagini, atingeri, mirosuri şi melodii. Pe toate ni le imaginăm citind. Şi-atunci înţelegem că zborul, chiar dacă ne duce în lumi îndepărtate, se petrece întotdeauna în noi înşine. Cărţile sunt fluturi cu care zburăm prin propria noastră minte, sub bolta uriaşă a ţestei noastre. Niciun aparat de zbor nu te-a dus atât de departe. Desluşind runele ciudate de pe aripile ce lopătează leneş, înţelegi că ele vorbesc despre oraşe de cristal şi subterane pline de monştri, şi regine misterioase şi secole îngropate în uitare, numai şi numai pentru că toate aceste minuni, miraculoase sau înfricoşătoare, se află deja în tine. Se aflau acolo înainte să-ţi începi călătoria. Citind şi zburând, ceea ce e unul şi acelaşi lucru, nu faci decât să desenezi harta magică a propriului tău suflet.”

–A patra inimă, Mircea Cărtărescu în volumul „Care-i faza cu cititul?” coordonat de Liviu Papadima

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare