Reflecții târzii
E un sentiment aparte să se lase noaptea peste oraș și tu, când îți ridici ochii de la treaba pe care o aveai, din carte sau după genericul unui film, să observi că s-a făcut 1-2 noaptea și că totul a încremenit, s-a liniștit, a tăcut. E genul acela de tăcere pe care, pe timp de zi, nu-l întâlnești în niciun oraș aglomerat și, cu siguranță, nu în București. Am ajuns să reflectez doar pe timp de noapte, atunci când simțeam că gândurile din cap puteau, în sfârșit, să capete o formă mai agreabilă, nu doar un vuiet constant.
De obicei, fluxul gândurilor îl descriu ca pe o spirală, pentru că așa arată. Însă noaptea, mai ales în nopțile târzii, arată ca o partitură. Pentru că uneori ascult liniștea, iar alteori ascult muzică în căști și apreciez tăcerea dintre note. Așa am ajuns să apreciez și tăcerea dintre gânduri. A devenit aproape obligatoriu să avem o părere despre ceva, să ne vuiască în cap știri, noutăți și trenduri, încât am uitat să apreciem pauzele, liniștea, muzica, tăcerile. A devenit cam greu să lăsăm să se aștearnă liniștea, pentru că, probabil, ne-ar speria ceea ce am descoperi. Uneori, am senzația că muzica e acolo, în fundal sau în prim plan pentru mine, ca să acopere golul, tăcerea care devine uneori asurzitoare. Alteori îmi dau seama că nu pot asculta nimic și liniștea devine muzica. Dar, în general, ascult ceva mereu. Asta pentru că m-am săturat să aud zgomote de sirene asurzitoare, roți de tramvai alunecând pe șine, claxoane de mașini, gălăgia șantierelor sau discuțiile oameniilor nepoliticoși, care trec, uneori sau adesea, peste noise canceling...
Refrenul care mi-a populat mintea în ultima perioadă a fost „Aș da totul pe nimic / Și tot aș fi fericit / Aș da tot ce am la schimb / Pe ce nu mă costă timp” de pe cel mai recent album Guess Who - Tot ce Audio vol. I. Piesa asta, în colaborare cu Smiley, îmi deschide o ușă a conștiinței pe care cred că am închis-o acum ceva timp, din graba și dorința de a avea mai mult, de a simți mai mult, de a trăi mai mult. Acum, că sunt în orașul care trăiește totul x100, dar intensitatea emoțiilor e din ce în ce mai mică, îmi dau seama că nimic nu merită în comparație cu timpul. Timpul în care puteai fi cu cineva pe care-l iubești, timpul în care puteai face ceva ce-ți place cu adevărat, nu doar ce trebuie, timpul în care puteai să descoperi ceva la tine, dar ai ales să stai, să nu mergi, să te limitezi la o etichetă. Timpul în care doar puteai privi norii, cerul, apusul, culorile. Nu știu dacă ați observat, cu adevărat, vreodată, cât de repede se schimbă cerul la apus. Ați observat, oare, că uneori clipești și culorile fie se intensifică, fie dispar? Iar întrebarea asta vine cu o alta: voi în ce lume alegeți să trăiți, cea în care clipiți și culorile dispar sau cea în care clipiți și ele se intensifică? Cu mintea de acum, știu că emoțiile nu sunt nici bune, nici rele (contrar a ceea ce am fost învățați), ele doar sunt și sunt cu atât mai importante cu cât le dăm voie să fie. Și mai știu că fericirea e o alegere. La fel ca tristețea. Nu vreau să sune cinic sau ipocrit, dar a trăi o viață mizerabilă, fără emoții, fără intensitate, e o alegere. Așa văd acum lucrurile. Poți să alegi să te întristezi că ai clipit și culorile au dispărut sau poți să alegi să te bucuri că le-ai putut vedea, chiar dacă doar pentru scurt timp.
La orele târzii de care spuneam, îmi place să dau play în căști la diverse, la lansări noi sau la piese mai vechi. Îmi place nespus să aud cuvintele pe care le știu atât de bine în gălăgie, cum se aud în liniște, când nimic nu trece peste noise canceling și nu interferează cu mesajul. Îmi place să-mi plimb privirea dintr-o parte în alta a panoramei, de la strada pe care mai trec 2-3 mașini răzlețe, la luninile stradale, la semaforul care se schimbă cu precizia ceasului din roșu, în verde, în galben și din nou în roșu, apoi de la capăt. Îmi place să văd luminile roșii de avertizare de pe clădirile înalte sau să mă uit la blocurile vecine, la ferestrele care mai sunt încă luminate și să mă las purtată de imaginația mea, atunci când făurește povești despre acei oameni, la fel cum făcea „Fata din tren”, când trecea în viteză pe lângă casele oamenilor, în fiecare zi după serviciu, cu trenul care o ducea spre casă. E adevărat ce zic versurile „După miezul nopții este alt nivel / Noaptea şterge limite şi oamenii devin altfel”. Eu cu siguranță știu că lucrurile se mai estompează și ce e țipător pe timp de zi, devine aproape neted și șters noaptea. Pentru că lumina e direcționată de noi, acolo unde am vrea să fie, la fel ca atenția sau concentrarea. Noaptea nu mai concurează nimic pentru simțurile, părerile și faptele noastre. Noaptea doar oferă pauză, timp de gândire, de reflecție, de asumare sau, pentru aceia cu nopți „ușoare” - de odihnă. E plăcut să-ți poți auzi respirația. Să auzi inspirul și expirul. Atâția guru ne zic să inspirăm adânc și să expirăm ușor, dar, de fapt, nu o facem. Pe timp de zi parcă nici nu respirăm și ne ține în viață doar inerția. Noaptea îți dai seama cu adevărat, în liniște, cum se simte dacă uiți să respiri. De fapt, realizezi că nu-ți permiți. Dar orașul mare și aglomerat pe timp de zi, nu-ți permite să vezi luxul din spatele unui proces automat ca respirația, pentru că, de cele mai multe ori uiți că o faci, că ești viu... Simt că am respirat cu adevărat acum, în perioada în care teii au fost în floare, iar noaptea mirosul lor umplea aerul și îl puteai simți fără alte „miresme”, de eșapament, transpirație sau poluare.
Aproape după fiecare ploaie mai serioasă din ultima perioadă, a fost câte un curcubeu. Și dincolo de legile fizicii și a opticii care-l generează, vreau să zic că se simte aproape ca un miracol, mai ales când îl vezi de la un capăt la altul, complet și perfect, așa cum lucrurile erau doar în copilărie. Stau și mă întreb dacă toți oamenii care stau în trafic sau se grăbesc undeva, se mai minunează de curcubeu, de șirul de posibilități care-l fac să apară, să se accentueze sau să dispară ușor-ușor. Oare cei care stau cu ochii-n telefon se bucură măcar un pic când văd că pe social media apare o poză cu curcubeul care azi a fost deasupra capului lor, dar ei erau prea stresați, grăbiți sau epuizați ca să-l vadă, să-l simtă, să-i deducă mecanismele din spate? Când eram în gimnaziu aveam o carte de curiozități din mai multe domenii pe care o căram cu mine peste tot, care explica printre altele și acest proces. Pe atunci, nu eram cu adevărat interesată sau nu le înțelegeam pe deplin pentru că nu le vedeam atât de des. Dar tot eram curioasă, aveam întrebările astea la care voiam răspunsuri. Acum, mi se pare că avem mai multe răspunsuri, uneori luate drept certitudini, ca să mai punem întrebări, ca să ne mai oprim și să ne mai minunăm de lucrurile care nu sunt în controlul nostru sau al minților noastre. Știați că sunt 3 procese implicate în apariția curcubeului? Optica din spate e cu adevărat fascinantă și nu cred că poate să o replice nici un soft de editare modern, digital, al vremurilor noastre. E trist că înainte căutam culorile pe cer și acum le căutăm într-un ecran... Revenind: refracție - îndoirea luminii la intrarea în particulele de apă, reflexie - oglindirea pe interiorul picăturii și o nouă refracție la ieșire. Atât de complex. Atât de simplu de perceput. Fizică. Matematică. Chimie. Molecule. Locul potrivit, momentul potrivit. Și pentru lumină și pentru privitor. Asta doar dacă el poate să vadă, să perceapă, să i se miște ceva la interior atunci când vede procesul, nu doar imaginea perfectă, deplină, a celor șapte culori, așa cum doar în natură pot exista.
Mai ales în ultimul an, în care nu am avut aparatul de fotografiat, mi s-a părut mai filozofic și mai reflexiv ca oricând actul de a fotografia. La începutul lui 2026 făceam un rebranding paginii de fotografie de pe Insta. Știu, termeni atât de pompoși ca să reflecte o realitate interioară pe care eu de mult timp am înțeles-o și simțit-o. Fotografia a fost mereu ca un univers pentru mine, ca o orbită pe care m-am învârtit și la care mă întorceam mereu indiferent unde eram, ce făceam, ce mi se întâmpla atunci. De aici și noua siglă care imită o orbită cu planete, așa cum se poate vedea mai jos. Apoi, am pus tot ceea ce fac acum sub sintagma „aeternum”, odată pentru că am căutat un cuvânt care să-mi cuprindă toate inițialele numelui (A, N și E), dar și pentru că înseamnă „etern”, „fără de sfârșit”, „pe vecie”. Și da, știu că eternitatea nu e promisă nimănui, cu atât mai puțin mie, dar cred că fotografia are calitatea asta de a păstra pentru o lungă perioadă de timp, o emoție, un moment, un loc, așa cum a fost el la un moment dat. De aceea, am scris și motto-ul „clipa care nu se întoarce, dar rămâne” în descriere. Chiar cred asta. Ceea ce fotografiezi rămâne undeva: pe retină, pe film, într-un SSD, pe un stick, într-un album, într-o arhivă. Și dacă e cu adevărat de impact ceea ce surprinzi, îți rămâne în minte, ție și celor care privesc, ca un diapozitiv, pe care-l revizitezi de fiecare dată când te simți nostalgic. Am narațiuni construite pe fotografii din copilărie, am amintiri profunde față de cele mai însemnate cadre din ultimii ani. Revin la ele ca la ceva ce îmi definește povestea și, bineînțeles, locul în lume.
De când am citit interviul pe tema fotografiei dintre Alex Gâlmeanu (un fotograf pe care-l admir nespus) și Laura Frunză din Matca #12, am rămas cu rândurile acestea: „...înainte de a fotografia și de a avea pretenția asta, trebuie să ai capacitatea de a înțelege viața în sine, de a înțelege contextul și conexiunile sociale, de a le decripta și descifra. Apoi, e și o performanță fizică, o extraordinară legătură biologică între creier și mână. Trebuie să vezi, trebuie să înțelegi și trebuie să reacționezi, uneori cu o viteză de ordinul milisecundelor, pentru a capta cea mai bună imagine”; „Eu sunt de fapt aparatul de fotografiat și eu trebuie să mă fac <mai bun>.”. Pot să spun doar că perspectiva asta filozofică și existențială de care ziceam mai sus s-a concretizat și mai mult în ultimele luni, când am înțeles că fotografia pentru mine nu e ceva din care vreau să câștig bani, e ceva din care vreau să mă hrănesc, modul în care să reflectez la lume și la mine însămi. Să fie procesul meu intern echivalent cu terapia. Să vindec și să mă vindec prin imagine, prin percepție, prin clipa care nu se mai întoarce, dar rămâne. Și rămâne pentru că am văzut-o eu și nu altcineva. Pentru că am simțit-o eu și nu altcineva. Pentru că am fost dispusă să înțeleg fenomenul din fața ochilor și să-l reflect așa cum a a juns el la mine.
Mai mult ca oricând, înțeleg acum importanța perspectivei, nu doar în fotografie, ci și în viață. Lucrurile par diferite dacă le pui în diferite perspective. În lumină sau în întuneric. Dacă le saturezi sau le micșorezi constrastul. Dacă le treci printr-un filtru sau mai multe. Dacă le aplici măști sau alte corecții. Par mai rele sau mai bune, mai frumoase sau mai urâte, par mai ușor de îndurat sau mai catastrofale. Însă întotdeauna, întotdeauna frumusețea stă în ochii privitorului. Vorbeam de curând cu cineva despre cunoștințele pe care le avem acum și care ne limitează orizonturile. Reacționăm la o situație pe baza a aceea ce cunoaștem în prezent, pe baza a ce știm în acest moment. Toată viața o vedem de fapt prin prisma prezentului. Dar perspectiva o să ne arate cum s-au văzut, de fapt, lucrurile. Cum s-au încadrat în marea schemă a vieții sau a istoriei personale. Adevărata valoare a ceea ce trăim se vede în timp. În ani. Și nu pentru că timpul vindecă sau estompează ceva, ci pentru că noi devenim alții, cunoștințele noastre se diversifică, orizonturile se lărgesc, principiile se mai schimbă. Noi nu mai suntem cine eram. Uneori realizăm asta și jelim, alteori nu o facem, dar constatăm că ne e mai bine. Sau poate mai rău. Dar, cu siguranță, suntem unde trebuie să fim, cu datele pe care trebuie să le avem pănă la acel punct. Sau, cel puțin, eu trăiesc cu certitudinea asta. Nu că avem un drum bine-trasat înainte, ci că alegem drumul pe baza a ceea ce trăim. Din frică, din interes, din curiozitate alegem un drum. Și e mai important să avem un drum pe care să mergem, chiar și din motivele greșite, decât să nu avem niciunul.
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Povestea jurnalului de lecturi
Mereu am fost de părere că atunci când primim ceva frumos, avem datoria de a reflecta și de a da înapoi acest frumos sau acest ceva care ne-a schimbat viața în (mai) bine. Să le spunem și altora despre schimbare. Prin acest articol, asta încerc să fac și eu acum, să împărtășesc cu voi un obicei pe care-l am deja de 13 ani și despre care am aflat tot dintr-un articol scris pe un blog.
Când eram mică, mama venea de la muncă cu articole printate de pe bloguri, despre lucruri interesante și mi le dădea să le citesc. Așa a fost și în cazul articolului despre care urmează să vă povestesc. Și ce interesant că acum se închide cercul când eu vă povestesc despre el, la atâția ani distanță... Nu mai știu nici cum se chema blogul, nici fata care împărtășise experiența ei, dar știu că m-a marcat atât de tare ce a scris acolo, încât am vrut să-i preiau și eu obiceiul imediat. Povestea despre cum își ținea ea evidența lecturilor, într-un caiet dedicat, în care scria titlul, autorul, data la care începea o carte, data la care o termina, toate fiind numerotate. Și spunea că așa putea să țină atât evidența lecturilor, astfel încât să nu repete cărțile dacă se întâlnea cu ele după ceva timp, dar putea să contorizeze și câte cărți citea în fiecare an. Rețineți, asta se întâmpla acum 13 ani, când aplicații precum Goodreads, Basmo sau Bookmory nu apăruseră încă la noi (deși acum aflu că Goodreads există încă din 2006, deci anul ăsta aniversează 20 de ani, wow! - eu am profilul din 2016, e de găsit aici), nu era populară ideea asta de a ști ce și câte cărți ai citit, câte pagini au avut și când le-ai parcurs.
Așa că mi-am spus că vreau să adopt și eu obiceiul acesta. Eram deja o cititoare avidă, împrumutam cărți de la biblioteca orașului și citeam foarte mult. În felul meu copilăresc, am înțeles imediat cât de valoros ar fi un astfel de obicei peste ani, pentru că-mi va permite să port amintirea tuturor cărților citite, chiar dacă mi-au plăcut sau nu. Mama a fost de acord cu acea idee și mi-a găsit și un caiet potrivit (cu o fată care stă cocoțată pe un teanc de cărți - imaginea mai jos) și așa am aflat despre fetițele Gorjuss și povestea creatoarei lor, imobilizată în scaun cu rotile și care nu a fost niciodată încurajată să devină artistă. Vă las mai jos ce spune Suzanne Woolcott despre fetițele pe care le creează. În timp ce scriu, îmi dau seama că acestea sunt poveștile din copilărie pe care le aflăm sau le citim, și care rămân cu noi și ne marchează o viață întreagă. Așa a fost și în cazul meu. Caietul acela a fost foarte special pentru mine, devenise o plăcere să scriu în el imediat ce terminam o carte, era un gest care devenise reflex și care îmi aducea multă bucurie.
My art is a deep expression of a somewhat lost childhood innocence in all of us. It resembles a need to find reason in what we see, it challenges our thoughts of comfort, safety and social acceptance, it challenges our preconceived ideas of childhood. It touches on the taboos of bringing children and death closer than is normally comfortable and evokes a sense of overwhelming calmness, and perhaps contempt to the viewer.
Abandonment features heavily, the sense of loss and longing. And of being alone in the world.
The sheer stillness of my girls poses are accentuated with the movement around them, in their flowing hair or landscapes. Offering what seems like just a brief moment of their world, catching a glimpse of their lives and their emotions.
The girls featureless faces force the surrounding paintings into describing the scene for the viewer. Their faces lack of form are more childlike (and almost foetus like) and the lack of emotion is tinged with powerful wounded messages of grief tinged with hope.Suzanne Woolcott (via scotlandsartists.com)
Eu, față de autoarea articolului, am mai introdus câteva elemente atunci când îmi notam cărțile (le notam numărul de pagini sau dacă erau neterminate scriam n.t. în parantezeă) și am creat un sistem de prescurtări pe care îl scriam în dreptul fiecărei cărți: P - personal, B - pentru cărțile luate și citite de la bibliotecă și Î - pentru cărțile împrumutate de la prieteni, colegi sau cunoscuți. Erau regulile caietului meu și se simțea tare bine să știi că ai ceva al tău, pe care îl poți aranja și completa așa cum îți dorești.
Anul trecut am decis că e cazul să fac un upgrade caietului de lecturi, să devină un proiect comun, mamă-fiică, care să ne aducă aminte și peste ani amândurora de magia acestei pasiuni comune care ne-a legat indiscutabil și ne-a apropiat foarte mult. Cred că spuneam și într-un articol anterior cât de mult au contat pentru mine momentele din copilărie în care mama și cu mine citeam, eu o pagină, ea o pagină și ne amuzam de peripețiile personajelor lui Roald Dahl, ne minunam de aventurile descrise de Jules Verne sau plângeam la momentele emoționante din Cireșarii ori din Colț Alb. Acelea au fost momentele cele mai pline de fericire din copilăria mea și, într-un fel, caietul acesta le păstra doar în felul acela specific în care obiectele pot păstra amintirile, neîntinate de trecerea timpului.
Am descoperit agendele de la Paperblanks când eram în căutarea unui cadou special pentru un prieten pentru care scrisul e un proces foarte important și, încercând să aleg din zecile de modele de la ei de pe site ceva potrivit, mi-au căzut ochii pe anemonele lui Renoir, care se confundau pe alocuri, prin tușe și culoare, cu niște bujori, care sunt florile mele preferate, așa că am simțit imediat că mi se potrivește, așa că l-am comandat alături de agenda cu Charlie Chaplin pentru prietenul meu, și aceea extrem de elegantă. Bineînțeles că și această agendă a fost gândită cu o poveste în spate, care să reflecte pasiunea lui Renoir pentru studiul florilor și redarea acestora în detalii. Patul de Anemone a devenit instant una din picturile favorite, iar când agendele au ajuns, mi-am dat seama că și Paperblanks a devenit unul din brandurile preferate.
Renoir loved to paint flowers, and he used them often, spotted about in larger compositions and as subjects in their own right. Later on, he painted them as "experiments in flesh tones" for the nude. As may be seen in this collection of plates, he was sensitive not only to the color and obvious beauty of flowers, but also to their living character: they stand rigidly upright, they are twisted in growing, and occasionally they droop. With unfailing insight, he penetrates their naturalness. (via www.renoir.net)
Nu știam încă ce voi face cu acea agendă deosebită în detalii și texturi - exact ca o pictură (am zeci de agende de felurite forme și culori, unele începute, iar altele nu), dar știam că trebuie să fie ceva special, nu doar un simplu jurnal pe care să-l umplu și apoi să-l dau uitării. Așa că mi-a venit ideea să creez proiectul comun de care vă spuneam și să transcriu cărțile din ambele caiete cu fetița Gorjuss, pe care le umplusem în acești ani cu cărți și informații despre ele și autorii lor, cu ceva în plus de data aceasta, și anume desene reprezentative pentru fiecare carte care înseamnă ceva pentru mine, realizate de mama. Zis și făcut. Doar că a fost genul acela de proiect care durează câteva luni bune, de la transcris, alegerea cărților și desenelor care să li se potrivească, până la realizarea lor propriu-zisă.
Agenda aceasta a făcut multe drumuri între Galați și București până a prins contur, dar cred că în acest parcurs a devenit ceva extrem de dorit și reprezentativ pentru mine - jurnalul de lecturi. Și mă bucur că în această zi specială în care celebrăm cartea, împreună cu tot ce înseamnă această pasiune „devoratoare” de a citi, pot să vă prezint și vouă jurnalul, acest obiect pe care cu ușurință îl pot numi „de colecție” sau „de muzeu”, după cum l-au numit și unii prieteni/apropiați. Dar cel mai mult mă bucur că pot să vă arăt desenele la care mama a lucrat zeci de ore pentru a le aduce la viață și a surprinde cât mai viu atmosfera cărților pe care le reprezentau. Am convenit să existe desene pentru fiecare început de an, care să fie reprezentative pentru atmosfera din anul respectiv, desene pentru cărțile care marcau pragurile de câte 100 de cărți citite și, în final, desene pentru cărțile care m-au marcat cel mai mult. Nu le-am fotografiat pe toate, dar aleg să le las aici pe cele care îmi plac în mod deosebit cum au ieșit.
Îmi dau seama că într-o lume atât de nesigură și marcată de violență la orice pas, ceea ce am scris și prezentat mai sus, poate părea pentru unii banal, lipsit de sens ori total inutil. Dar știu că mai sunt oameni care înțeleg și apreciază valoarea lucrurilor mărunte, a obiceiurilor care dau sens vieții și înțeleg că, prin astfel de practici, nici poveștile și nici cărțile nu vor putea muri vreodată, indiferent cât de acaparați am deveni de AI... De-a lungul anilor am putut să fac recomandări personalizate de lectură prin intermediul jurnalului, mai ales copiilor, pentru că mă puteam întoarce oricând la ceea ce m-a fermecat în copilărie. Au fost câțiva copii, printre care și al unei profesoare de română, care a adoptat practica și a început să se bucure de complexitatea procesului de a citi. Cred că acestea sunt dovezile că am existat, că am trecut prin viață, că am făcut ceva important, care rămâne dincolo de simpla noastră prezență. Și nu cred că sunt vorbe mari, ci chiar parte din „moștenirea” mea, pe lângă fotografiile pe care le fac.
Mai mult decât orice, m-am bucurat că anul acesta am avut șansa să împărtășesc acest obicei unor copii de clasa I, încurajându-i să pună bazele propriului lor jurnal de lectură. Au fost atât de încântați și de impresionați, încât m-am hotărât să vorbesc mai mult despre acest obicei și să-l fac cunoscut cât mai multor copii sau tineri. Pentru că noile generații au nevoie de medii sănătoase în care să se refugieze atunci când devine (și mai) greu și cred cu tărie că lectura poate fi unul dintre ele, după cum cred și susțin mulți alții mult mai avizați decât mine. Și, totodată, cred că acest obicei de a nota ceea ce citești și despre ce citești, poate face timpul să încetinească, te poate ajuta să-ți limpezești mintea și să capeți mai multă claritate asupra modului în care gândești sau te raportezi la lume. Și nu e musai să ai talent la desen ca să poți crea și tu ceva care să te reprezinte, ci ai nevoie de o pagină citită și imaginația lăsată să zboare. Poți nota citate, idei sau gânduri din ceea ce parcurgi, poți nota cum te-a făcut să te simți sau de ce ți-a adus aminte respectiva carte, poți schița un personaj sau o întâmplare care te-a marcat. Totul este permis și nu există limitări. Asta le-am spus și copiilor, când le-am schițat modelul, am notat cuvinte-cheie despre povestea pe care le-o citisem mai devreme și i-am încurajat să-și creeze un cod al provenienței cărților sau de culoare, prin care să-și personalizeze jurnalul.
Oricum ar fi, mă bucur că mai există încă oameni care împărtășesc această dragoste arzătoare pentru cuvântul scris, și sper că vor fi din ce în ce mai mulți dacă vom crea premisele pentru asta noi, societatea, părinți și profesori, deopotrivă. Totodată, sper că v-am inspirat să vă gândți la moștenirea voastră, la ce lăsați în urmă, la acele lucruri care contează pentru voi. Dacă mai cunoașteți pitici sau profesori care ar fi interesați de ateliere de lectură care să includă și prezentarea/schițarea jurnalului, mi-ar plăcea tare mult să ajungă acest articol la ei, asta ca să ducem obiceiurile bune mai departe și să facem lumea un pic mai frumoasă în jurul nostru.
În încheiere, vreau să vă las citatul lui Mircea Cărtărescu, care stă scris pe prima pagină a jurnalului:
„Cărţile sunt asemenea unor fluturi. De obicei stau cu aripile lipite, aşa cum se odihnesc fluturii pe câte-o frunză, când îşi desfăşoară trompa filiformă ca să soarbă apă dintr-un bob de rouă. Când deschizi o carte, ea zboară. Şi tu odată cu ea, ca şi când ai călări pe gâtul cu pene fine al unui fluture uriaş. Dar cartea nu are o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea te poate duce nu doar din floare-n floare în această lume glorioasă, ci în sute de lumi locuite. Unele dintre ele seamănă mult cu cea în care trăim, altele sunt populate de fiinţe care nu ni se arată decât în vise. Pe aripile fluturilor noştri de hârtie, asemenea unor solzişori ce irizează lumina, sunt tatuaje ciudate, înscrise cu cerneală tipografică. A trebuit să mergem la şcoală ca să le desluşim. Stând confortabil în spinarea mătăsoasă a marelui fluture, citim şi zburăm. Căci fluturele nu se urneşte de pe frunza lui dacă nu-i inventăm aripile adevărate, care nu sunt de hârtie, nici de cerneală, nici de cuvinte, ci de imagini, atingeri, mirosuri şi melodii. Pe toate ni le imaginăm citind. Şi-atunci înţelegem că zborul, chiar dacă ne duce în lumi îndepărtate, se petrece întotdeauna în noi înşine. Cărţile sunt fluturi cu care zburăm prin propria noastră minte, sub bolta uriaşă a ţestei noastre. Niciun aparat de zbor nu te-a dus atât de departe. Desluşind runele ciudate de pe aripile ce lopătează leneş, înţelegi că ele vorbesc despre oraşe de cristal şi subterane pline de monştri, şi regine misterioase şi secole îngropate în uitare, numai şi numai pentru că toate aceste minuni, miraculoase sau înfricoşătoare, se află deja în tine. Se aflau acolo înainte să-ţi începi călătoria. Citind şi zburând, ceea ce e unul şi acelaşi lucru, nu faci decât să desenezi harta magică a propriului tău suflet.”
-A patra inimă, Mircea Cărtărescu în volumul „Care-i faza cu cititul?” coordonat de Liviu Papadima
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Poeme de la prieteni - Ziua Internațională a Poeziei 2026
Ne-am adunat din nou să celebrăm cuvântul și meșteșugul de a scrie, împreună, de Ziua Poeziei și în acest an. Edițiile din anii anteriori sunt aici: 2025, 2024 & 2023. Mulțumesc tuturor că faceți parte din poveste!
Nordul sufletului: Șase voci despre curajul de a simți
Într-o lume a vitezei, care se grăbește mereu către ceva, cuvântul scris este indicatorul nostru de STOP. Este refugiul care ne invită să ne oprim, să respirăm adânc și să ne reconectăm la noi înșine. Într-o metaforă tematică, cuvântul este nordul pe busola fiecăruia, acel punct fix care ne ajută să găsim drumul spre casă atunci când în noi e zgomot și haos. Astăzi, de Ziua Poeziei, aveți în față șase voci își deschid porțile universurilor lor. Nu sunt doar versuri, nu sunt doar cuvinte, ci lecții despre natura umană, despre „pumnii strânși” și ridicările care ne fac mai puternici.
Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără Nicol, cea care ne-a mobilizat și ne-a adunat pe toți sub cupola acestui proiect de suflet. Ea este energia din spatele blogului care găzduiește azi aceste trăiri, oferindu-ne un spațiu sigur unde poezia poate fi celebrată așa cum merită. Și, pentru ca acest univers să fie complet, cuvintele sunt însoțite de viziunea artistică a Katyei, care a tradus emoția fiecărui autor în ilustrații personalizate. Ea a surprins esența din spatele cuvintelor, transformând grafica într-o extensie a trăirilor pe care urmează să le citiți.
Vom păși prin melancolia blândă a lui Igor Guzun, care ne reamintește că există o demnitate a „crăpăturilor” și că vine o vârstă la care ne știm deja chemarea. Este o invitație de a ne accepta cu bunătate, ca pe niște pantofi vechi care nu mai trebuie lustruiți.
Apoi, ne vom întâlni cu poezia-supapă a lui Ștefan, un „bungee jumping” emoțional unde coarda este prinsă de cel mai stabil punct: copilăria. Versurile lui ne izbesc cu onestitatea unui „ultim cartuș” tras în plină liniște apăsătoare și ne provoacă să simțim mirosul de tei purtat ca scut.
Universul se colorează prin ochii Adelinei, care ne privește ca pe niște „oameni de frunze” — fragili, firavi și uneori scorțoși, dar mereu frumoși în bătăile vântului. Ea ne amintește că, deși „murim pesemne în al vostru gând”, suntem o armată feerică de frunziș care îmbogățește pământul pentru cei ce vor crește din noi.
Stephanie Red ne invită să căutăm emoția din spatele lucrurilor simple. Poezia ei este un „exfoliant pentru suflet” unde, sub procesul de detașare, putem descoperi răni și vindecări. Ea ne învață să privim în sus, „cu orice speranță avem”.
În final, Adrian ne oprește din maratonul zilnic pentru a ne aminti că „azi iubim într-o sâmbătă”. Versurile lui ne poartă prin gări înghețate și bagaje pline de regrete și bucurii, amintindu-ne că, deși „am îmbătrânit și acum simțim frigul”, fericirea vine când avem curajul să facem ordine pe raftul cu trăiri.
Acest articol este un spațiu comun între generații. Este locul unde ne dăm voie să fim vulnerabili și să ne privim cu adevărat, dincolo de aparențe. Vă invităm să parcurgeți aceste rânduri cu o cană de ceai alături, transformând lectura într-o experiență adaptată fiecărei stări. Până la final, sperăm ca aceste voci să vă ajute să dați volumul mai mic la zgomotul lumii și să vă ascultați propria voce.
Citiți, simțiți și lăsați poezia să vă fie busolă.
REBECA TODERAȘCU
Este o călătoare prin labirinturile minții umane, pe un drum definit de sens și empatie. În curs de formare ca psiholog acreditat în domeniul psihologiei clinice și judiciare, simte literatura ca fiind nordul pe busola proprie și un răgaz autentic într-o lume a vitezei. Se definește prin pasiunea pentru știința sufletului, pe care o regăsește în fiecare rând citit, și prin dorința sinceră de a dărui din blândețea și cunoașterea ei celor din jur.
Pe Rebeca o puteți găsi aici:
IGOR GUZUN
Este un scriitor de limbă română, născut în Moldova. Cărți scrise: BINE, MAI BINE, IUBI, DINTOTDEAUNA și altele.
Stilul în care scrie este Retrofuturismul.
Este tradus în 14 limbi ale lumii și este inclus în manualele de limbă și literatură română din Republica Moldova.
NOI SUNTEM GENERAȚIA
Noi suntem generația celor care au lucrat cu mouse-ul și cu DOS-ul. Și, la fel ca Dostoievski, încă mai credem că frumusețea va salva lumea. Ca Făt-Frumosul.
Noi suntem generația celor care au copilărit mai mult afară. Iar copiii noștri cresc la fel – mai mult afară. Din țară.
Ni se pare mereu că economia și statul drept nu funcționează bine și aici șchioapătă comparația. Dacă există mai
mulți oameni și mai multe țări într-un singur om – noi suntem generația.
VÂRSTĂ
Au început să ne placă munții și nu ne mai temem de înălțime,
Și când te gândești că erau ani în care ne plăcea marea.
Vine o vârstă la care nu ne mai cheamă nicăieri nimeni,
Dar ne știm deja chemarea.
Și trăim, și învățăm, și ajungem cuminți,
Exersând iubirile, iertând urile.
Suntem pantofii ceia vechi care nu mai trebuie lustruiți,
Purtându-și demnitatea că li se văd crăpăturile.
Pe Igor îl puteți găsi aici:
ROȘU OANA STEPHANIE
Creează sub numele Stephanie Red și e un mozaic în continuă schimbare. Încă de când s-a născut, a încercat să traducă lumea în limbajul culorilor, al imaginilor și al cuvintelor. A început cu simple măzgăleli, iar cu timpul acestea s-au transformat în pictură, fotografie și scris — moduri diferite prin care își redă culorile din suflet, dar și din jur.
Pentru ea, creația nu este doar un act artistic, ci o stare de a fi. Când nu scrie, pictează. Când nu pictează, face fotografii. Iar când nu face nimic din toate acestea, studiază pentru a deveni farmacist — privind din altă perspectivă fragilitatea vieții.
Stephanie Red a fost, este și va fi mereu o creație care creează, care caută emoția din spatele lucrurilor simple: o privire, o lumină care cade altfel, un gând care rămâne nerostit. Prin artă și prin glasul inimii, transformă aceste fragmente în ceva vizibil, ceva ce poate fi împărtășit și simțit.
Între farmacie și versuri, între obiectiv și pânză, Stephanie Red continuă să adune bucăți de lume — și să le transforme în povești.
EXFOLIANT PENTRU SUFLET
uneori oamenii vor să-și dezbrace pielea
să și-o arunce după cel mai înalt zgârie-nori
dar dacă îi surprinzi puțin în procesul de detașare
s-ar putea să zărești un colț de suflet:
o marmură spartă,
un ciob de mozaic,
un solz de șarpe,
un grăunte de rai,
o petală de crin,
l-ai văzut pe al tău?
SURSUM CORDA
în cer
acolo trăiește speranța,
acolo uimirea din privirea copiilor dăinuie,
acolo se înalță visele din privirile tinerilor,
acolo cutreieră amintirile celor bătrâni,
în cer
e toată esența umanității,
atât timp cât privim în sus
cu orice speranță avem.
Pe Oana o puteți găsi aici:
ADRIAN APOSTU
E un tip de vreo 22 de ani cu vise cât el de mari, absolvent de drept care își câștigă pâinea din marketing, fotografie și design și se încăpățânează să bage toți banii înapoi tot în artă făcând concerte, pentru el sau pentru alții.
Scrie ca să facă ordine pe raftul cu trăiri și de cele mai multe ori nu contează despre ce și nici pentru cine, orice sentiment puternic poate fi o inspirație, poezia e pur și simplu un fel de ascunzătoare, pe care uneori încearcă să o lase deschisă și pentru cei din jur care simt să-și găsească locul prin aceleași trăiri.
E SÂMBĂTĂ
Azi iubim într-o sâmbătă.
A secat în sfârșit izvorul de grabă,
și te-ai oprit la un pahar cu apă.
A obosit maratonistul
și a întins o mână către dreapta,
Iar cineva a prins-o, i-a dăruit o floare, i-a arătat soarele și i-a amintit…
E sâmbătă, azi iubim intr-o sâmbătă.
Din furtuna de task-uri și comenzi care ne-a ținut cerul înnorat de luni până luni, am cam uitat cum arată soarele sâmbăta, am cam uitat să iubesc
Dar azi iubim intr-o sâmbătă,
Iar eu stau pe o bancă, nu mai alerg
Nu mă mai gândesc la tine, dar tot îmi amintesc
Și azi mă bucur de-ntâmplare, nu mai aleg
Mă uit la oameni pe alee, îi iubesc, și iubesc cum se iubesc.
E GOALĂ GARA 4
Obișnuiam să iubesc trenul și plecările
Să-ncerc în fiecare zi un vers nou despre același drum
Să-mi placă frigul dimineața când se-aud doar ciorile
Și bagajele împrăștiate printre chestii pe care am uitat să le spun,
Obișnuiam, dar azi e frig de-ngheață pietrele
și parcă încep să-l simt și eu
Soarele încearcă să picteze timid dâre de roz în zare
Demne de un vers, dac-aș și ridica privirea
Dar am îmbătrânit și acum merg la gară doar ca să-i las pe alții
Obișnuiam să iubesc s-aștept pe cineva în gară,
Învățasem destinațiile pe de rost, după sunetul pe șine
Știam linia, cât întârzie de fiecare dată, când să vin și când să ies afară
Obișnuiam să iubesc viața trăită în mers și să cred că-i bine
Și uite așa am ajuns azi să te aștept în gară, sau să te las? Nu mai știu cum era
Am venit de dimineață, m-am așezat pe aceeași bancă de la linia 3, dar asfaltul e mai curat și locomotiva pare nouă.
Eu am permis de vreo 4 ani, n-am mai mers cu trenul și îmi place să cred că acum știu să-mi conduc viața.
Dar mi-am amintit că obișnuiam să iubesc trenul și plecările și frigul de dimineață și felul în care mă făceai să zâmbesc când coborai din tren…
Și că am îmbătrânit, și simt frigul acum.
Pe Adrian îl puteți găsi aici:
ADELINA - VALENTINA TĂBĂCARU
Dacă până acum m-am prezentat ca un ghem de energie copilărească și exuberantă, acum tind să cred, tristă fiind, că am lepădat mantaua infantilă. Cu toate acestea junețea încă îmi curge prin vede. Cine sunt, deci, te întrebi? Sunt o frământare de dragoste. Iubesc să iubesc! Iubesc natura, frunzele, iarba, copacii, iubesc oamenii, iubesc, sentimentele, gândurile, fiorul, vântul, iubesc plimbările, lectura, sportul, muzica, arta. Sunt o căutătoare: caut frumosul în jur și în oameni, caut să iubesc, caut să iert, caut să fac bine. Pe scurt? Păi... să spunem doar că sunt un hoinar prin sclipiri de noapte, șoapte de chitară și blițuri de fotografie. Sunt o tânără ce își caută efervescent drumul printre clipe, dar pășește cu atenție prin suflete. Sunt un prieten al iubirii și al oamenilor.
UN SOARE CARE A MAI UITAT SĂ APUNĂ
Paradoxal asist la nebunia ce înseamnă lume
Uit să respir, uit pasul în față să-l pun,
Mă prăbușesc haotic din a cerului spume,
Pentru că am uitat, firește, să apun.
Fiorul rece mă poartă pe gânduri,
Dar sunt absurdă să mi-l asum,
Când sufletul meu pulsează în ritmuri,
Iar trăirea-mi cere vademecum.
O umbră roșiatică greu se așterne,
Se întinde, se întinde și nu moare
De atâta mare de soare ce se cerne,
Doar după un copac ea mai dispare.
Chiar și blocul trist, cenușiu și gri,
Din colțul străzii perpendiculare,
Acuma prinde, din orizont, nuanțe vii,
Sub gloria apusului etern de soare.
Un val de cer safir și rece răsare:
Întrepătrunse nuanțe de viață.
Se nasc stele fără contur, fără culoare,
Din Phoenixul Roșu și Pasărea de Gheață.
O contopire perfectă, fără precedent,
O armonie stelară, în glorie de enigmă,
O poveste fără cusur, fără defect,
O lume nouă, caldă, rece, fericită.
O lume ce se distruge crunt din cer,
Mări ce se revarsă peste orașe amare,
Păduri arse ce se pârjolesc de ger
Sub forța apusului etern de soare.
Dacă Luna ar fi stat în umbra lui,
Iar Soarele ar mai fi apus odată,
Lumea nu s-ar fi făcut scrum,
Sub pătura necontrolată de gheață.
Când Luna a răsărit peste Soare,
Iar Soarele, nefiresc, n-a mai căzut,
Iubirea lor a fost perfectă,
Iar pentru noi a fost apus.
(31.08.2023)
OAMENI DE FRUNZE
Ăștea suntem, suntem noi,
Oameni de frunze mereu goi,
Om de frunze uneori avar,
Oameni acoperiți arare cu var.
Frunze de stejar, de fag sau agud,
De mesteacăn, pin sau brad,
Cu frunză de ac de rouă ud,
Cu frunze ce veșnic nu cad.
Ăștea suntem, suntem noi,
Oameni de frunze mereu goi,
Om de frunze uneori avar,
Oameni acoperiți arare cu var.
Suntem fragili, firavi și uneori scorțoși,
Cu multe culori, grijulii și harnici,
Forme multe și-n totdeauna frumoși,
Iar în bătăi de vânt ambientale, falnici.
Suntem toți de-o apă și-un pământ,
Suntem peste țară covor și acoperiș,
Suntem frunze, frunze cu vechi cânt,
Suntem armată feerică de frunziș.
Noi vom fi și azi și mâine,
Am fost și ieri și în trecut,
Vom fi și miercuri și poimâine
Și vom fi și în acest timp scurt.
Vara când suntem arși de soare,
Mană de puroi în grădina vie,
Suntem protecție pentru corpul mare,
Suntem verzi, echilibrați și mulți — o mie.
Toamna, când sufletul greu ne lasă,
Arătăm bine, colorați, vii, de fațadă;
Suntem triști si obosiți sub copaci și casă
Cu zâmbete largi, ca lumea să ne creadă.
Ăștea suntem, suntem noi,
Oameni de frunze mereu goi,
Om de frunze uneori avar,
Oameni acoperiți arare cu var.
Iarna suntem corpuri de gheață,
Ne descompunem sub ger și pe pământ,
Dispărăm câte puțin în fiecare dimineață
Și murim pesemne în al vostru gând.
Primăvara nu mai suntem noi ,
Nu suntem oameni de frunze goi,
Noi am murit, dar îmbogățim de jos,
Noi acum suntem sol negru, gros.
Din noi vor crește alții si mai trainici,
Din noi vor crește pomi până la cer,
Speranțe, vise, poveste... copii unici
Noi am murit sub asprul, nemernicul ger.
Ăștea suntem, suntem noi,
Oameni de frunze mereu goi,
Om de frunze uneori avar,
Oameni acoperiți arare cu var.
Ăștea am fost, istorie de frunze.
Din noi se înalță rapid și iute
Noi noi, noi eu, noi frunze,
(Din noi, din a istoriei știute.)
Ăștea sunt, sunt de acum ei,
Oameni de boboci tari și grei,
Oameni de încolțire și de viață,
Oameni de frunze cu altă speranță.
(04.12.2022)
ȘTEFAN STOICA
Om relativ simplu, de profesie educator al grupei mici. Pentru sănătatea fizică fac arte marțiale, pentru sănătatea minții încerc să râd zilnic, mult și din orice, iar pentru sănătatea și igiena sufletului scriu. Proză sau lirică, în funcție de sentimentele care mă încearcă atunci.
Fire nostalgică, fac bungee jumping prin viață, iar coarda e prinsă bine de cel mai stabil punct din viața unui om: copilăria.
Poezia este o supapă prin care las să iasă acele stări care ajung la punctul de fierbere și stau să dea pe dinafară.
ULTIMUL CARTUȘ
Păstrez la mine
ultimul cartuș
Pentru când armele tac
și vântul nu mai fluieră,
Când nu mai sunt
urme de intruși,
Când cântecul obuzelor
în aer nu mai șuieră.
Când ultimul tanc,
acum reacționar,
Își va opri din marș
și ultima șenilă,
Și își va contura
profil staționar,
Gigantic și milog,
cu atitudine umilă.
Copil de front crescut
cu sabia, cu lancea,
Cu sunetul viorii
stors glorios din arme,
Coșmarul nopții mele
negre fiind pacea,
Și drama unei vieți
fără povești cu drame.
Cu ultimul cartuș
și-un revolver furat
Ca leac pentru când tac
armele din zare.
Nici nu apăs trăgaciul
când mi-l lipesc de cap.
Deja e liniștea
mult prea apăsătoare.
NIHIL
Eu sunt un sclav. Și mă supun
Păcatului, ce mi-e stăpân.
Și care-mi scoate încă-n drum
Plăceri trupești. Plată de fum.
Și mult, atât de mult pâmănt,
Ce-l am din groapa de mormânt
Ce-o sap în ochii mei de-o noapte.
Țigări pe buzele crăpate.
Și dulcele miros de Moarte,
Parfum prea scump, și mi-a fost dor
Să-l am pe trup, coșciug de fag,
Iar gândurile un șirag
De perle care dor.
Sunt sclav. Dar liber ca un orb,
Cu sufletul pană de corb,
Privind în gol, fără să văd,
Dureri, urgie sau prăpăd,
Război, viață sau amăgiri.
Am doar abisul sub priviri
Și poarta spre Infern.
Și-un pas grăbit, un foc să-l sting,
Un glas prea mut, un păr cărunt,
O pasăre cu glasul rar,
Ce-mi cântă jocul funerar
În drumul spre Etern.
Am un liceu de cruci prea gri,
Bătrâni cu glasuri de copii,
Și pomi ce n-au făcut vrun rod,
Am și coroana lui Irod,
Și mult noroi pe ten.
Eu sunt un sclav. La fel ca toți,
În lumea asta de netoți,
Când de jucăm de-a lorzi și hoți,
Ce-i bat Divinului la porți,
Plin de dureri de stern.
Dar plata mea nu e-n minciuni.
Avutul meu nu sunt minuni,
Capul nu-mi face plecăciuni,
Îmi țin sufletul mort în mâini,
Îl fac bucăți, îl dau la câini,
Fac fărmituri de amintiri,
Ca fărmiturile din pâini.
Dar nu-s plătit în amăgiri.
Sunt doar un mort plin de trăiri.
Suflet-pană de corb.
Dar nu-s plătit în amăgiri.
Sunt cel mai liber rob.
Pe Ștefan îl puteți găsi aici:
Ecaterina Balińska
s-a născut în 2003 la Chişinău, probabil într-o zi de joi. Studiază Litere la Brașov și scrie poezie la intersecția dintre confesiune și teritoriul online. A debutat în revista Astra în 2023 și a publicat ulterior în mai multe reviste online.
Traducătoare în timpul liber din Richard Siken și Adrienne Rich, Ecaterina explorează poetic felul în care internetul reconfigurează singurătatea, identitatea și relațiile.
Pasionată de sociologia digitalului (a scrie despre singurătate pe internet este forma contemporană de romantism), caută în poezie noile forme de apartenență și autenticitate într-o cultură în permanentă reconfigurare.
aprilie
îți văd degetele lungi prin ecranul telefonului
ai unghiile pictate cu neîndemânare
mereu cu oja sărită pe inelar
îmi amintesc cum îți pictam unghiile pe banca din parcul catedralei
ceva începe să se disperseze în mine
cum îți plătești existența în blocuri trântite printre shaormerii și stații de metrou?
spune-mi cum îți găsești seara drumul spre chiria ta patrusutedouăzecideeuro-treizecișișaptemetripătrați-fărălift-fărăfumători-fărăstudenți-fărăanimaledecompanie-fărăviață-fărărespirație-preferabildoarcupluritinere-necăsătorite-darcarenusevordespărțivreodată
tiptil
simplu
ca o umbră mov pe asfaltul umed
oare ne-am dat seama cât de palpabilă devenise ura
pe care ne-o purtam
în același timp?
ai fost cea mai blândă creatură pe care am vrut să o strivesc
acum ești înecăcioasă și rece
scrâșnetele din stațiile de metrou mă fac să te caut în mulțime
de fiecare
dată.
anya nu ascultă de nimeni
anya nu ascultă de nimeni
numai de bere plăcuțe și circuite
caracatița membrelor ei se întinde
peste tot ce vede
în mintea mea e o caricatură
văd doar o tăietură veche pe obraz
cerneala nu se mai usucă
părul negru ațos îi ascunde fața văl
crescut din celule schimbate
anya își lasă prietenii să îi spună
cum vor ei
un rebus sexual
combinație de figuri în care e reconstituită
așa cum se imaginează
nimeni nu știe cum să o descrie
o recunosc după cicatrice
supură cerneală și
pastă termică
ce are dacă iubește doar calculatoare
îmi fură hainele și le pierde la skandenberg
fustele ei stau bine ascunse în spatele dulapului
cât îmi înnoadă și-mi mestecă sforile
sforile mele scumpe
în cearcănele ei se boțesc toate
capacele sticlelor furate de pe terase
din când în când
vinilul tentaculelor face
cute pocnește crapă
și din ele sare un animal blând
care își linge rănile.
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Mădălina Grosu (Accent Film) - „Cinematografia ar trebui să fie un spațiu al confruntării – cu sine, cu societatea, cu adevăruri inconfortabile”
Nu e prima dată când vă vorbesc despre cineva pe care l-am întâlnit la cursul de scenaristică pe care l-am făcut în 2022-2023, dar cu siguranță e una din cele mai memorabile prezențe de atunci. La fel ca în cazul Iuliei Rugină, care a fost profa noastră atunci (și căreia i-am luat un interviu acum doi ani, în martie, pe care-l găsiți aici), am reușit să păstrez legătura cu Mădălina și mă bucur că în această lună a venit momentul să vă poveastească despre modul în care vede ea lumea, despre studioul de producție de film pe care l-a fondat împreună cu prietenii - Accent Film - dar și despre cinematografie și cum se vede ea de-o parte și de alta a Prutului.
E o scenaristă îndrăzneață, nonconformistă, un om viu, care iubește viața și care se simte foarte bine în pielea ei - acestea au fost doar câteva din gândurile pe care le-am avut în minte atunci când și-a prezentat proiectul pe care-l perfecționase în cadrul cursului. Fără exagerare, atunci a râs toată sala și nu cred că nu a fost cineva fascinat de povestea de la morgă pe care a prezentat-o, îndrăzneță și aproape imposibilă, dar nu și pentru Mădălina și imaginația ei. Anul trecut ne-am văzut la o cafea și m-a anunțat cu mândrie că a pus bazele unui studio de producție, unde și-ar fi dorit să colaborăm la fotografii behind the scenes pentru proiectele la care urmau să lucreze. Am fost profund impresionată de faptul că, deși atât de tânără, are atât de multă ambiție și curaj, încât să propună o inițiativă ieșită din tipare, autentică, cu o idee de branding foarte bună, care celebrează diferențele, prietenia și poveștile bine spuse. Cred că poveștile ei vor ajunge departe, dar, până atunci, vă invit să o descoperiți în rândurile de mai jos și apoi să o urmăriți. Urmează lucruri tare frumoase din partea ei și a echipei Accent în 2026 și de acum înainte!
Care sunt cuvintele ce reușesc să te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?
Aș zice: film, perseverență și empatie.
Povestește-mi despre formarea ta în jurnalism și ulterior în scenaristică. Ai știut mereu că vrei să spui povești despre oameni, locuri și evenimente sau a durat un pic până să-ți găsești calea?
N-am vorbit până pe la patru ani. Dar de îndată ce primul cuvânt mi-a părăsit gura, nu m-am mai oprit. În copilărie, primisem porecla „radio stricat”, pentru că, odată ce încheiam de spus o poveste, o reluam de la capăt, doar pentru a mă convinge că toată lumea o auzise. Jurnalismul părea alegerea evidentă și potrivită pentru mine. Am învățat că scrisul nu e doar exteriorizare, ci și o metodă prin care te conectezi cu oamenii. Îmi plăcea extraordinar să scriu, dar am înțeles curând că nu îmi doream să fiu știristă. Gândul că cineva ar putea șterge ferestrele cu ziarele pentru care scriam, mă omora. Efemeritatea scriiturii jurnalistice îmi tăia din elan.
Imaginea e mai puternică decât cuvântul. Am mers la unica universitate din Moldova unde puteai să înveți Film, la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Unica opțiune la masterat - Regie Film Documentar. OK, merge și film documentar. Am învățat să ascult. Am documentat viețile oamenilor care aveau nevoie să-și spună povestea și am învățat să transform experiențele personale și sociale în narațiuni vizuale. Un an mai târziu, am venit la București pentru un alt masterat, unul de scenaristică. Revenind la întrebare, nu, n-am știut dintotdeauna că vreau să spun povești, dar am avut încredere în proces până-n punctul în care viața mea e strâns legată cu filmul.
„Pentru mine, să scriu e luxul de a sta suficient de mult timp să documentez subiectul și să-mi pun întrebări.”
Ce ai învățat din experiența de jurnalist și care e cel mai interesant reportaj pe care l-ai făcut?
Jurnalismul m-a învățat să ascult. Să nu intervin prea repede. Să las pauzele să existe. Cele mai memorabile materiale pe care le-am realizat au fost o serie de vox-uri, într-o rubrică care se numea: „Nu-i wow, da-i ok”. Cu întrebări precum: „Pentru ce și-ar vinde moldovenii sufletul?”, „Când e ok să plângă bărbații?” sau „Câți parteneri sexuali e în regulă să ai înainte de căsătorie?”, încercam să creionez un portret al moldoveanului contemporan, nu ca să fac haz de el, ci ca să înțeleg care sunt limitele noastre morale, unde începe rușinea, unde se termină libertatea și cât de mult ne temem de judecata celorlalți. Era un exercițiu de sinceritate publică. Uneori oamenii glumeau. Alteori deveneau brusc vulnerabili, în mijlocul străzii.
Ce înseamnă pentru tine să scrii un scenariu? Povestește-mi despre procesul tău de lucru, ritualuri înainte de a scrie și ce te inspiră cel mai mult să scrii.
Pentru mine să scriu e luxul de a sta suficient de mult timp să documentez subiectul și să-mi pun întrebări, nu cu scopul de a găsi răspunsuri fixe, ci pentru a descoperi diverse variabile ale temei. Încep de la detalii mici, o construcție de personaj, sau un eveniment extraordinar. Nu pornesc niciodată de la „ce poveste vreau să spun?”, ci de la „ce mă neliniștește?”. Apoi caut sfârșitul, pentru a o lua invers și a descoperi cum a început povestea mea.
Cred cu ardoare că muza ne vizitează pe toți, însă nu pe toți ne găsește la masa de scris. Pornind de la această credință, încerc să o invoc, scriind. Iar dacă e să nominalizez ce mă inspiră, aș zice: mărunțișuri care în ansamblu construiesc viața. Frânturi de replici auzite în autobuz, tensiuni și contradicții, empatie, oameni care se iubesc, gesturi de tandrețe.
Care sunt filmele la care te-ai uita din nou și din nou și tot nu te-ai sătura? Poți face un top 5, motivând și de ce?
Am să încerc să nominalizez doar cinci filme, ceea ce, recunosc, e foarte greu și am să las la fiecare dintre ele un singur gând.
Am să încep cu „The worst person in the world”, semnat de Joachim Trier – portretul unei generații care caută sens, dar se teme de alegeri definitive. Am să continui cu „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” de Michel Gondry, filmul ăsta mă face să mă întreb dacă suferința nu e, de fapt, dovada că ceva a fost real. „Breaking the waves”, Lars von Trier, aici mă captivează felul în care credința, iubirea și auto-distrugerea se confundă. Includ în listă și filmul lui Andrey Zvyagintsev, „The Return”, pentru relația tătă fiu/fii, pentru cum vorbește despre autoritate, absență și frică. „Farewell”, început de Larisa Shepitko și terminat de soțul ei Elem Klimov. Un film văzut de prea puțini oameni, care vorbește despre coeziunea dintre nou și vechi și pot să zic doar, cine suntem noi fără morminte, fără cruci, fără portretele de pe pereți și fără casele părintești.
Ca să spunem povești bune, cred că întâi trebuie să le citim. Care sunt acele cărți care te-au marcat de-a lungul anilor?
Iubirea mea pentru lectură i-o datorez, fără exagerare, lui Camil Petrescu. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui Procust” mi-au dăruit o perspectivă despre puterea narațiunii. Camil Petrescu construiește în conștiița personajelor un câmp de luptă, ceea ce mă urmărește în scriitura mea. În paralel, am descoperit „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell. E o cu totul altă energie – epică, amplă, melodramatică. Scarlett O’Hara m-a fascinat prin forța ei, prin egoismul și ambiția care o fac uneori greu de iubit, dar imposibil de ignorat. De acolo am învățat amploarea și construcția tensiunii pe termen lung. Foarte diferită dar asemănătoare pentru mine e „Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat” de Jacqueline Harpman. O poveste tăcută, aproape austeră, despre libertate, despre umanitate. Protagonista, ca de altfel și Scarlett, e o femeie ce se construiește și se schimbă pagină după pagină și poți urmări și identifica cauza și efectul.
„La Accent Film punem accentul pe ceea ce contează, iar pentru noi contează oamenii care lucrează la film și poveștile care ard și se zbat pentru a apărea pe ecran.”
Care sunt ultimele 2 proiecte la care ai lucrat și ce ți-a adus fiecare dintre ele? Ce ai învățat, ce ai schimba, care e cea mai mare satisfacție legată de ele?
Ultimele două proiecte la care am lucrat sunt foarte diferite, de la rolul meu în proiect la genul și complexitatea acestora. Am să încep cu „Moartă pe dracu”, un scurt metraj regizat de Matei Preda, pentru care am scris scenariul. A fost un proces îndelungat, un an de scris și rescris. Pe parcurs am învățat că pot fi un jucător de echipă și ca scenarist ai nevoie de multă încredere în procesul care urmează să-ți aducă filmul pe ecran. Am reușit să scriu o poveste absurdă și poetică despre moarte și dorința de a trăi. Aici am învățat să nu-mi fie frică de ludic și de tonuri neconvenționale.
Un al doilea proiect, pentru care nu demult am încheiat filmările, „Dezertorii”, regia Alexandru Hosu. La acest proiect am fost producător executiv. Fiind și primul proiect cinematografic semnat de casa de producție, Accent Film, proaspăt deschisă de trei tineri entuziaști (eu, Alexandru Hosu și Ciprian Moraru). Am învățat că filmul este nu doar ce vezi pe ecran, ci și toată munca din spate. Un film se naște atunci când o mână de oameni cred cu desăvârșire într-o chestie comună. Iar când crezi cu adevărat că povestea pe care urmează să o ecranizezi trebuie să fie văzută, nimic nu te mai poate opri, nici criza de apă din Câmpina și nici frigul. „Dezertorii” relatează povestea a doi prieteni, soldați în Primul Război Mondial, când unul din ei primește ordin să-l omoare pe celălalt. Este o adaptare a nuvelei „Ițic Ștrul Dezertor” și abia aștept să fie văzută pe ecranele mari.
Spune-mi mai multe despre ce înseamnă Accent Film, de unde vine denumirea, care este viziunea voastră, ce reușite ați înregistrat până acum și în ce tipuri de proiecte doriți să vă implicați în viitor?
Accent Film e copilul care învață acum să meargă. Iar noi, părinții lui, învățăm împreună cu el. Sună amuzant, dar așa este. Ideea de a deschide o casă de producție a apărut într-o discuție între prieteni, după vizionarea filmului nostru de școală. Eu fiind scenaristă, Alex (Hosu) regizor, iar Cipi (Ciprian) editor, am zis că putem acoperi toate etapele de producție a unui film (pre-producția, producția și post-producția). Denumirea a venit natural, Accent Film, pentru că avem trei accente diferite, fiecare din noi fiind din zone diferite ale României/Republicii Moldova. Accent pentru că punem accentul pe ceea ce contează. Iar pentru noi contează oamenii care lucrează la film și poveștile care ard și se zbat pentru a apărea pe ecran.
Până în acest moment am reușit să semnăm două co-producții, să încheiem etapa de producție și să intrăm cu succes în montaj cu „Dezertorii”. Iar pentru viitor căutăm proiecte care să ne provoace să ne depășim, atât cinematografice, cât și comerciale.
Care este viziunea ta asupra cinematografiei? Cum se vede ea prin prisma țării din care vii, este acolo o formare mai bună în acest domeniu? Dar cum se vede ea din România și ce ți-ar plăcea să vezi mai mult în acest domeniu?
Cred că cinematografia ar trebui să fie un spațiu al confruntării – cu sine, cu societatea, cu adevăruri inconfortabile. Venind din Republica Moldova, simt că există mult potențial și multe povești nespuse, dar infrastructura și posibilitățile financiare sunt limitate. Tocmai de aceea apare o anumită sinceritate brută. În România, văd un sistem mai structurat, o școală mai consolidată, dar și o anumită tendință de a repeta formule care au funcționat. Mi-ar plăcea să văd mai multă vulnerabilitate și curaj și poate un pic de experimente de gen, formă și structură.
„Am învățat să transform experiențele personale și sociale în narațiuni vizuale.”
În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.
Las aici câteva fragment dintr-un text drag mie, intitulat “Ceasul care a luat o pauză”.
În casa bunicilor mei, pe perete, stă un ceas vechi. Nu e un ceas ca toate ceasurile, ci unul mai special: are forma unui ceas de mână, cu o curelușă argintie strălucitoare, dar este mare cât o farfurie. Ceasul acesta, cu cadranul său ușor crăpat și limbile de un negru mat, îmi tulbură copilăria. De mică, îi aud limbile care se întrec pe întreg diametrul ceasului, ca și cum ar alerga neobosite undeva. Unde? Cred că nici ele nu știu. Cert este că niciodată nu ajung la linia de finiș. Mecanismul său, care ar trebui să-mi spună când e ora mesei sau ora de culcare, este într-o continuă mișcare, producând un zgomot constant, asemănător rotițelor unei mici locomotive care nu obosesc niciodată. […]
Nu-mi pot dezlipi privirea de ceas în această dimineață. Pare că, odată cu oprirea ceasului, a dispărut și pofta mea de joacă. Sunt hipnotizată, dar acum sunt obsedată de faptul că limbile ceasului nu se mai mișcă. Pare că una dintre ele are o pornire, că se mișcă puțin, dar revine la loc de fiecare dată.
Stau așa mult, ani, poate vieți, până îmbătrânesc și apoi redevin copil. Mă uit la ceas și mă joc cu el “de-a cine clipește primul”. Eu pierd mereu. Ceasul rămâne ferm pe poziție.[…]
În fiecare dimineață, în timp ce bunica îmi împletește cosițele, îmi spune povești despre acești copii alb-negru. Cum se duceau cu caprele la păscut, cum pierdeau ieduții. Cum învățau cel mai bine la școală. Cum erau pionieri, orice ar însemna asta. Cum furau harbuji și nu erau prinși niciodată. Bunica râdea grozav, iar eu râdeam împreună cu ea. Apoi se oprea din râs și își îndrepta privirea către fotografiile color. Mi-o arăta pe mama și, zâmbind, îmi spunea că, într-o zi, nu foarte curând, o să arăt și eu așa.
Privesc la mama mea din fotografia alb-negru, apoi la fetița din oglindă. Dau din cap aprobator—da, exact așa-s copiii. Apoi ochii îmi fug la fotografiile color și mă strâmb. Prostii, n-am să ajung să fiu o doamnă cu ochelari, cu părul vopsit blond și buze acoperite cu atâta ruj.
Pe Mădălina o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Cătălina Radu - „La catedră caut conexiunea literaturii cu viața”
De când sunt la master am realizat că școala nu e la fel pentru toată lumea, că se diferențiază în funcție de loc, de oameni, de comunități... Eu am avut norocul să învăț într-o „școală bună”, cum se zice, deși nu cunoaștem criteriile pentru care separăm binele de rău, în cazul acesta. Și, pe lângă faptul că era centrală și de prestigiu, oamenii o făceau specială, cel puțin pentru mine. Colegii mei, dar mai ales profesorii. Pentru că da, omul sfințește locul. Și mi-a luat atât de mulți ani să înțeleg cât de privilegiată am fost din acest punct de vedere, cât de mult contează și te influențează mai târziu ce profesori îți predau la clasă. Și, așa cum frumos spune invitata mea din interviul-poveste de ianuarie, fiecare om întâlnit are un rol în povestea noastră, și depinde doar de noi cum integrăm ce are să ne învețe în capitolele vieții.
Pregătindu-mă, la rândul meu, să devin profesoară, lucrând în paralel la lucrarea de disertație și căutând o temă pentru teza de doctorat, mă inspiră parcursul profesorilor mei, poveștile și dedicarea lor, capacitatea lor de a se adapta și de a găsi soluții pentru a nu lăsa niciun elev în spate, pentru a-i ajuta pe toți să guste din fructul cunoașterii, chiar dacă drumul e destul de sinuos până acolo. Mă inspiră și pentru că temele de cercetare le-am luat mereu dintr-o lipsă pe care am identificat-o, din ceva palpabil, care simt că deranjează sau nu este pe deplin înțeles sau integrat în spațiul românesc. Lectura și modul în care se raportează deopotrivă elevii și profesorii la ea, mai ales când vine vorba de formarea cititorului pe termen lung, este o astfel de temă. Care sunt practicile, strategiile, metodele, activitățile prin care îi putem apropia pe elevi de cărți, dar nu cu forța, ci de plăcere? Și mă bucur că o cunosc și că pot să o prezint pe doamna profesoară Radu Cătălina, care duce studiul literaturii la un alt nivel, la orele sale. Mi-a fost profesoară la liceu, în clasa a IX-a, și am admirat mereu modul în care se raporta la ce are de predat, la ce înseamnă ora de română. Nimic plictisitor, totul diferit, altfel, plăcut, fascinant, pe înțelesul nostru.
Acum vă pot face și vouă cunoștință cu dumneaei prin cuvintele scrise aici, prin activitățile pe care le exemplifică, prin poveștile pe care le împărtășește. Le las aici drept mărturie a unor bune practici, care încă mai pot veni de la sine, chiar și în sistemul educațional românesc, tot mai în derivă, dintr-o lume în care calitățile și perfomanțele la clasă tind tot mai mult să-și piardă din strălucire... Sper să apreciați originalitatea, deschiderea, modul poetic, și în același timp serios, de raportare față de profesie, dar, mai ales, dragostea față de cărți, oameni și experiențe diverse, care ne permite să vedem profesorul ca un pachet complet, ca un univers plin de posibilități, ca un om care trăiește pentru ceea ce face și care știe cum să împărtășească din propria bogăție interioară, devenind astfel un exemplu de urmat. Recunoscătoare că v-am întâlnit, dar și pentru conexiunea specială pe care am împărtășit-o și pe care o putem păstra și la atâția ani distanță, dragă doamnă! Iar vouă, cititorilor, sper să vă aducă o fărâmă de încredere și speranță pentru viitorul tinerilor pregătiți de astfel de cadre didactice.
Care sunt cuvintele care reușesc să vă descrie cel mai bine?
Din feedbackul primit de la elevi, m-ar reprezenta răbdarea. Din percepția familiei ar fi discreția, din punctul meu de vedere ar fi munca. Je est un autre, cum spunea Rimbaud. Omul are atâtea roluri și o identitate complexă, este o reflectare poliedrică.
Când ați știut că vreți să deveniți profesor și ce a însemnat pentru dumneavoastră pregătirea dobândită în cadrul profilului pedagogic?
Cred că în jocurile copiilor se poate citi orientarea profesională de mai târziu. Pe lângă năzdrăvăniile care le întrec pe cele ale lui Nică, căci așa au fost toți copiii de când e lumea asta și pământul, mie îmi plăcea să corectez caietele surorii mele, să pun note. Probabil a fost și influența de acasă, căci mama era învățătoare, probabil a fost și dorința de a mi se spune doamna până la adânci bătrâneți. Concurența la profilul pedagogic era foarte mare, dar pentru mine însemna independența financiară la 19 ani. Urmând sfatul profesorului de română din gimnaziu, am dat admitere și am intrat. Au fost cinci ani de muncă, de macerare a formării profesionale. Am avut profesori foarte bine pregătiți, meticuloși, devotați. Proiectele didactice treceau prin trei filtre până la punerea în practică. Formularea corectă a obiectivelor era piatra de încercare, urma conceperea materialelor didactice sau găsirea acelui artificiu de captare a atenției care te provoca să fii creativ. Conta și poziția corporală pe care o aveai în fața clasei sau când scriai la tablă (nu cu spatele la clasă), detalii care par desuete azi. Predarea orei de educație fizică era proba cea mai dificilă, trebuia să demonstrezi, să numeri în timp ce executai mișcările, dar până la urmă am reușit cu ajutorul unor profesori metodiști adevărați.
Atenția distributivă, gestionarea emoțiilor, disciplina, rezistența la efort au fost marile câștiguri din liceu care au făcut ca studenția să pară mai ușoară, deși nu am renunțat la predare în acea perioadă. Nu am știut spre ce facultate să mă orientez, căci învățasem din toate, fără a pune accentul pe ceva anume, acesta era specificul profilului. Am avut câteva modele didactice, dar am ales să fiu ca domnul Constantin Rotaru, profesorul meu de română din clasa a opta. Îi voi purta mereu în suflet amintirea și îmi place să cred că dăinuie prin cei care i-am fost elevi.
„Îmi încurajez elevii să fie parte din poveste, să fie autori și personaje, să spună ce ar fi simțit în locul acestora, cum s-ar fi comportat în aceeași situație.”
Cred că a fi profesor înseamnă să îmbini cu grație mai multe elemente: să fii pedagog, dar și artist, actor, dar și un bun metodist, uneori și psiholog; mai ales în contextul educațional de astăzi… Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți la catedră și cum s-au văzut generațiile de tineri de-a lungul timpului?
Să fii la catedră înseamnă să înveți continuu, așa cum înveți să fii părinte. Se schimbă generațiile, se schimbă metodele, trebuie să fii ca trestia, să te adaptezi, dar nu în sensul de a face ce le place elevilor, ci să ajungi să te conectezi cu ei și să creezi un mediu favorabil învățării. E o muncă dureros de dulce, o încercare de a te reinventa permanent pentru a face față acestei lumi scoase din minți și să creezi totuși o schimbare. Am încercat să ies din cercul strâmt al abordării tematice, să pun accent pe interdisciplinaritate, să caut conexiunea literaturii cu viața. Spiritul de frondă există la fiecare generație, îl înțelegi atât timp cât pui ceva în loc. Dacă nu ai ce pune, joci după cum îți cântă alții. Folosesc tehnologia pentru a rupe monotonia, dar, din păcate, de multe ori mă lovesc de o stare de plictiseală, care mă demotivează. Am avut anul trecut o elevă care mi-a spus să o las cu aplicațiile mele tâmpite. Pentru unii dintre ei viața e frumoasă și fără bacalaureat, e o alegere, iar peste voința lor nu poți trece.
Limbajul lor a fost influențat de tehnologie, de exemplu, când am discutat schița Urgent... de Caragiale, la clasa a IX-a, un elev a sintetizat ideea astfel: Primarul a lăsat-o în seen pe directoarea școlii. Telefonul este nelipsit din viața lor, dar l-am făcut să fie prezent și în viața personajelor. Ideea aceasta am preluat-o de la o colegă pe care am cunoscut-o la o inspecție de grad.
Ce înseamnă să fiu la catedră? Întrebarea aceasta m-a dus cu gândul la definiția dată iubirii de către Camil Petrescu la care aș schimba doar subiectul. Meseria de dascăl e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obișnuiești greu și treptat îți trebuie prezența ei zilnică. Am simțit lucrul acesta în anii concediului de creștere copil, când eram ca peștele pe uscat, deci creează dependență și chiar dacă aș fi nevoită să fac altceva, m-aș simți incompletă.
Ce rol are lectura în viața dumneavoastră și care au fost lecturile care v-au impactat cel mai profund de-a lungul anilor?
În prezent, lectura de plăcere ocupă un loc restrâns în viața mea. Cu ochii în pixeli, presată de sarcinile cotidiene, greu mai găsesc starea de spirit necesară. Vara trecută, am citit câteva cărți de dezvoltare personală scrise de John Maxwell, precum și Atomic Habits de James Clear, încerc să-mi creez obiceiuri sănătoase, prin schimbări mici, am câteva cărți care mă așteaptă răbdătoare pe noptieră. Mă întorc deseori la Micul prinț de Antoine de Saint Exupéry, din care mai răstălmăcesc câte o idee.
Lipsa lecturii este o problematică des întâlnită în școală, este cunoscut că ea ne ajută să ne formăm, dar astăzi din ce în ce mai mulți tineri nu mai citesc. De ce credeți că nu se mai simt atrași de lectură și care sunt strategiile dumneavoastră de a-i apropia, totuși, de cărți?
În urmă cu ceva ani am coordonat, împreună cu doamna Elvira Alexandrescu, un proiect regional numit De la Gutenberg la Google, pasiunea mea, lectura, născut din această dorință. Avea trei secțiuni, de booktrailer, de benzi desenate și de creație. Am continuat să aplic aceste tipuri de exerciții. Banda desenată e o felie din opera literară prin care redăm conflicte, construim personaje pentru a rămâne în ecosistemul digital al elevului.
Animația presupune un limbaj de programare sau competențe digitale, dar asigură retenția și transferul cunoștințelor. Am folosit aplicația scratch.mit.edu pentru a da viața unor episoade narative.
Am urmat multe cursuri, mai ales în pandemie, chiar dacă din unele alegeam doar o fărâmă.
Am creat hărți conceptulale prin care se pot observa per ansamblu conceptele și legăturile dintre acestea, oferind claritate, organizare și structurare a informațiilor.
Cu ajutorul șabloanelor din canva.com, elevii au creat articole de ziar pe baza acțiunii din operele literare, au realizat o corespondență inedită a personajelor.
Îmi încurajez elevii să fie parte din poveste, să fie autori și personaje, să spună ce ar fi simțit în locul acestora, cum s-ar fi comportat în aceeași situație.
De curând ne-am văzut și mi-ați povestit despre dificultățile pe care le observați la elevi în ceea ce privește înțelegerea mesajelor din poeziile pe care le studiați împreună la clasă. Vorbim aici despre elevi de liceu, care ar fi trebuit să aibă deja oarecare competențe în raportarea corespunzătoare la un text liric... Mi-ați spus și că ați găsit o soluție, nu neapărat o “metodă miraculoasă”, dar una care să-i ajute să „simtă”, să se conecteze mai profund cu mesajele transmise. Vorbiți-ne despre ea și despre efectele observate la elevi. Reușesc ei să surprindă mai bine mesajul poetic prin această metodă?
Cu toții am observat cum se petrec vizitele la muzee. Elevii trec precum gâsca prin apă. Nu același comportament îl au pe alte meleaguri, unde i-am văzut stând pe jos în fața exponatului, analizând, desenând, scriind. E vina noastră, a părinților, a profesorilor că nu îi educăm pentru a simți frumosul. De aceea, le-am pregătit un material cu reproduceri artistice din marile muzee ale lumii și i-am îndemnat să simtă cu toți analizatorii acele tablouri, să descrie ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile lor. Romanul Ochii Monei de Thomas Schlesser m-a inspirat în conceperea acestui exercițiu și mi-a amintit de experiența unui proiect Comenius din 2012, desfășurat la Paris (Musée d’Orsay, Louvre), când noi, cursanții, am trăit povestea Monei, ghidată de bunicul ei, pentru a observa arta, frumosul.
Prin Frumoasa grădinăreasă a lui Rafael, am pregătit receptarea poeziei În Grădina Ghetsimani de Vasile Voiculescu. Prin Gara-Saint Lazare de Claude Monet, am ajuns la poezii pe tema condiției umane și a iubirii. Prin Francisco de Goya cu Natură moartă cu căpățână de miel, am intuit estetica urâtului de la Arghezi. Prin Salvador Dali, Persistența memoriei, am ajuns la poeziile pe tema timpului. Picturile lui Degas au fost asociate cu poezia lui Bacovia prin atmosfera apăsătoare, prin elementele repetitive. Ștefan Luchian este pictorul florilor, așa cum Lucian Blaga este poetul corolei de minuni a lumii. Culorile folosite de pictori au pregătit interpretarea imaginilor artistice din poeziile date, au reușit să elibereze îngerul din piatră, precum spunea Michelangelo. Parafrazându-l, aș putea spune că în fiecare elev (bloc de marmură) este o statuie și e treaba profesorului (sculptorului) să o descopere.
Poate mai mult ca oricând, e important să-i sensibilizăm pe copii față de frumos, să le transmitem cunoștințe despre cum să fie oameni, mai presus de buni profesioniști, iar disciplina limbii și literaturii române cred că are unul din cele mai importante roluri în acest sens din întregul parcurs școlar. Ce ați învățat în atâția ani de predare a acestei discipline și care sunt ideile pe care i le-ați transmite acum unui debutant în învățământ?
Sensibilitatea față de frumos se cultivă în timp, prin toate disciplinele, dacă sunt predate cu emoție. E ceea ce ne deosebește de inteligența artificială. Sunt elevi care vin cu un fond sensibil și iată un exemplu care m-a impresionat de curând. Pentru a-i face să rețină diferența dintre cunoașterea luciferică și cea paradiziacă din poezia lui Lucian Blaga, fie le desenez o lună și un soare, fie le aduc o floare. Am început să-i rup petalele pentru a ilustra cunoașterea paradiziacă, ce presupune distrugerea misterului, dar o elevă a strigat să nu fac lucrul acesta și atunci am înțeles că există speranță în a păstra frumosul în jurul nostru. A fost o singură elevă, dar a fost.
Am învățat că fiecare din noi poate da un statut disciplinei predate, indiferent de poziția pe care o are în catalog sau de numărul de ore. Am învățat să cad și să mă ridic, să nu aștept de la câmpie măreția unui munte, să accept că fiecare e construit pe calapod propriu. Ce m-au învățat personajele literare? e un exercițiu pe care îl aplic la fiecare clasă terminală iar răspunsurile lor îmi arată că efortul nu a fost zadarnic și că literatura ne deschide ferestre spre noi și spre lumea exterioară, chiar dacă problematica unor opere este contestată de unii, pe motiv că nu mai corespunde elevului contemporan.
Unui debutant i-aș recomanda să mai reflecteze asupra alternativelor, să fie o alegere conștientă, căci foarte multe persoane văd doar vârful aisbergului. Alegerea acestui drum creează dependență, implică multă răbdare, rigurozitate, adaptabilitate, fermitate, o mână de fier într-o mănușă de catifea. Ca în orice reacție chimică în care fiecare element se transformă, să se aștepte să nu primească ceea ce oferă și să iubească și flori, și ochi, și buze, și morminte, căci fiecare elev este unic. Un secret în demersul didactic este să știi să pui întrebări și, din aproape în aproape, ajungi la răspunsul scontat.
„Parafrazându-l [pe Michelangelo], aș putea spune că în fiecare elev (bloc de marmură) este o statuie și e treaba profesorului (sculptorului) să o descopere.”
Știu că vă place să călătoriți. Care ar fi top 3 locuri pe care le-ați recomanda și de ce?
Am început să călătoresc atunci când mi-am găsit jumătatea și de atunci am pășit în vreo treizeci și cinci de țări, pe trei continente (oamenilor mari le plac cifrele). Cele mai frumoase au fost cele care au presupus un circuit, deși au fost și cele mai obositoare, cu altă cazare în fiecare zi, cu bagaje făcute și desfăcute. Islanda este un astfel de exemplu, dar așa am descoperit ghețari, vulcani, lacuri, cascade, canioane, gheizere, băi geotermale. Anul acesta este foarte solicitată, datorită eclipsei de Soare. Elveția a fost o destinație planificată în totalitate de soțul meu, cu ședere în Lucerna și Interlaken, de unde am plecat spre alte puncte de interes precum Lacul Oeschinensee, Lacul Brienz, Titlis, Stanserhorn, Pilatus, Jungfraujoch. Șezând la fereastra trenului aveam impresia că sunt în fața unui ecran pe care rulează atâta frumusețe încât mi-au dat lacrimile. Cred că prefer excursiile cu mult verde și albastru, cu drumeții, căci rezistăm toți trei la mersul pe jos. De asemenea, îmi plac satele din jurul Brașovului, cu vedere spre Piatra Craiului și Bucegi. Acolo am văzut cel mai frumos curcubeu, am mâncat cei mai buni papanași și am avut impresia că timpul stă în loc.
Mi se pare că mereu aduceți un suflu nou modului în care vă predați materia și așa am simțit și când eram eleva dumneavoastră, că tot ce făceați la clasă era realizat cu entuziasm și nu doar din necesitate sau obligație. Cum vă găsiți puterea de a vă reinventa din nou și din nou în această profesie? A fost sau este cineva de la care să vă inspirați? Care sunt activitățile pe care le-ați propus până acum și de care sunteți cea mai mândră în privința rezultatelor?
Arghezi spunea într-un articol: Talentul meu te farmecă, dar talentul meu e o tortură. De la mintea la condeiul meu e un drum de piedici şi de prăpăstii, ameninţat la fiece cotitură să mă prăbuşesc ori să cad în golul fără fund. Trebuie să ar prin buturugi şi să le smulg din locul lor zidit, cu plugul. Nimic nu-i pentru mine lesnicios. Cam așa mă raportez și eu la această profesie. Inspirația este dublată de muncă. Poți avea viziune, dar dacă nu treci la acțiune, totul rămâne un vis.
Fiecare clasă are energia ei și dacă m-ai văzut așa este pentru că voi erați inspirația mea. Sunt clase care te fac să înflorești sau să te ofilești. Sunt clase de la care plec ca o pană, cu bucuria lucrului bine făcut, căci îi văd și sunt văzută, dar și clase de la care ies stoarsă de toată energia. De la intenție la rezultat sunt o mulțime de obstacole mai puțin sau mai mult controlabile.
Activitățile îmi sunt inspirate de elevi, care mă provoacă să mă reinventez, să caut soluții pentru a le face plăcută materia și a le fi de folos în promovarea examenului de bacalaureat. Uneori lecturile mă duc tot la crearea unor strategii, cum mi s-a întâmplat cu Ochii Monei, uneori inspecțiile efectuate, uneori cursurile la care particip.
Cu personajele la psiholog a fost un exercițiu de autocunoaștere și reflecție, care a pornit de la cartea Cele cinci răni emoționale care ne împiedică să fim noi înșine de Lise Bourbeau. Elevii au fost provocați să asocieze personajelor o rană emoțională și să le justifice astfel comportamentul. Astfel am atins și reperele privind statutul social, moral și psihologic, mijloacele de caracterizare, episoadele semnificative pentru trăsătura lor.
De curând, am realizat teatru de marionete confecționate din linguri, deoarece am observat dificultatea lor de a analiza un episod dintr-o operă literară. Din discuția cu tine, am aflat că există și inteligența narativă. Eram la nuvela Moara cu noroc, am transpus episodul în text dramatic, am atras atenția asupra intonației pentru a simți trările personajelor, importante în analiză și caracterizare. Cred că prin teatru, emoția a fost mai intensă, ne-am și amuzat, s-a creat o stare care rămâne în memoria lor căci au intrat în rolul personajelor Lică, Ana, Ghiță, comisarul.
Predarea interdisciplinară stimulează interesul elevilor. La comedia O scrisoare pierdută am făcut conexiuni cu istoria. După ce am discutat caracteristicile stilului administrativ, le-am identificat pe anumite articole din Constituția României, iar in textul literar am identificat multiple exemple de încălcare a drepturilor omului, potrivit actualei legislații.
La Baltagul, elevii au localizat pe hartă reperele traseului Vitoriei, au aproximat durata călătoriei de astăzi cu ajutorul GPS-ului, au transpus în stil științific călătoria, referindu-se la tipul de relief, de climă, la bazinul hidrografic.
Cum credeți că va arăta școala românească de acum încolo și ce vă motivează să perseverați în domeniul didactic? Este posibilă o reformă în educație și dacă da, cum ar putea arăta ea?
Cred că schimbarea la față a școlii românești stă în puterea cadrelor didactice, deci selecția trebuie să fie una riguroasă. De asemenea, cel care reprezintă sistemul la nivel înalt ar trebui să anticipeze impactul deciziilor, să aibă abilități de comunicare, să consulte opinca care duce bolovanul pe umeri. Formăm competențe viitorului absolvent, dar nu știm pentru ce îl pregătim, așa sunt timpurile. Modelul muzicii, propus de Andrei Pleșu în Despre frumusețea uitată a vieții, s-ar potrivi și Educației. Spectacolul muzical presupune o formă de cooperare pe mai multe nivele, fără de care reușita este imposibilă. Membrii orchestrei trebuie să producă un sunet comun, orchestra trebuie să fie în acord cu dirijorul, scena trebuie să lucreze împreună cu sala. Fiecare interpret are partitura lui, fiecare are de cântat o melodie proprie, dar rezultatul final e consonant. Deci avem nevoie de un Sergiu Celibidache.
„E o muncă dureros de dulce, o încercare de a te reinventa permanent pentru a face față acestei lumi scoase din minți și să creezi totuși o schimbare.”
Secțiunea de pe blog sub care se va publica acest interviu se numește „interviuri – poveste”, o dată pentru că fiecare invitat are propria poveste și apoi pentru că mi-aș dori ca fiecare invitat să împărtășească o poveste despre el, despre alții sau inventată, ce merită să fie spusă mai departe. Care e a dumneavoastră?
Sunt ca o poveste în ramă, povestea mea include povestea tuturor celor pe care i-am întâlnit, căci au lăsat urme, și mi-ar plăcea să se scrie în continuare cu întâmplări frumoase și să se termine ca un basm. Îți mulțumesc că faci parte din povestea mea și că mi-ai permis să intru și eu în povestea ta.
Pe Cătălina o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Ce am citit și mi-a plăcut în 2025
Pentru mine, să scriu despre cărți este întotdeauna o bucurie, iar acum mai scriu dintr-o perspectivă despre ele, în afară de cea de cititor de cursă lungă. 2025 a însemnat pentru mine să îmi împlinesc un vis din copilărie, pentru că s-a ivit oportunitatea de a putea lucra într-o librărie. Pentru 7 luni perfecte (bineînțeles, idealizate) am fost librar la Cărturești. Și a fost impresionant pentru mine să privesc cărțile și din alt unghi, să văd o multitudine de oameni cum se raportează la ele atât de diferit. Pentru unii pasiune, pentru alții bun de consum, pentru alții ceva ce poate fi făcut cadou celor dragi, pentru alții ceva ce pot colecționa. Unii plecau cu zeci de cărți din librărie (îmi aduc aminte că în primele zile de la angajare, eu am încasat unei doamne care a cumpărat cărți de 1500 de lei), iar alții doar cu una. Unii veneau descumpăniți, căci nu mai știau ce să citească și așteptau recomandările noastre, ale librarilor, iar cea mai mare satisfacție era când făceai recomandarea potrivită, iar omul îți mărturisea că abia așteaptă să ajungă acasă și să se cufunde în lectură. În ceea ce privește sugestiile de lectură, eu aveam o regulă de a nu recomanda niciodată ceva ce nu am citit sau despre care nu sunt informată (citesc destul de multe recenzii la rândul meu, de-a lungul anului, în special la cărțile populare sau care nasc controverse, ca să văd dacă merită atenția mea). De două ori am fost mândră de mine pentru că am reușit să fac niște recomandări de cărți în dar, iar oamenii au fost foarte încântați de acele sugestii specifice. Am recomandat „Lecții de chimie” (Bonnie Garmus) unei doamne care căuta o carte cadou pentru prietena ei care citea doar self-help și dezvoltare personală, iar ea își dorea să o scoată din acea zonă cu niște ficțiune care să trateze totuși teme de dezvoltare personală. Am mai recomandat și cartea lui Rick Rubin - „Actul creativ” - unui domn care căuta un cadou pentru un prieten muzician și după ce i-am spus că această carte s-ar putea să-l inspire să creeze, mi-a spus că se confrunta oricum cu un blocaj și că exact de asta ar avea nevoie. Cred că e un meșteșug aparte să recomanzi cărți: pentru cei care nu citesc, dar ar vrea să înceapă, pentru oameni pe care nu-i cunoști, nici măcar nu-i vezi, dar trebuie să-i „simți” și să te gândești ce le-ar plăcea pe baza unei descrieri succinte despre ce le place a celor dragi, pentru cei care sunt cititori înrăiți și cunosc toate noutățile editoriale... Erau diverse tipologii de clienți Cărturești și diverse tipologii de cititori cu care aveam contact, uneori cu toții în aceeași zi. Deși nu am crezut că va fi așa, acum, când am tras linie, îmi dau seama cât de multe m-a învățat jobul despre oameni și cărți.
Nu toate experiențele au fost plăcute (uneori cu mediul de lucru, alteori cu colegii, uneori cu clienții, alteori eu cu mine). A fost destul de greu să țin în echilibru viața personală, facultatea și job-ul, iar spre final de an mi-am dat seama că trebuie să renunț la ceva ca să pot face față, iar cum primele două nu erau o opțiune, a trebuit să fie job-ul. E amuzant că de fiecare dată când spuneam unde lucrez, toată lumea idealiza mult job-ul ăsta, dar, contrar aparențelor, nu prea aveam timp de citit, iar în ultimele luni mai puteam să mă delectez cu câteva pagini doar în metrou, pentru că ajungeam acasă prea obosită ca să mai pot procesa ceva...
Chiar și așa, de-a lungul anului, s-au strâns câteva lecturi bune (din 36 de cărți în total), pe care vreau să le împărtășesc cu voi, în tradiționalul articol cu recomandări de la început de an. Pentru 2025 m-am gândit să schimb un pic formatul acestuia și să vă povestesc doar despre cele mai impresionante 10 cărți, iar la final să fie o galerie cu tot ce am fotografiat legat de cărți - experiențe, librării, momente din librărie, ce decoruri am mai construit pentru ele acasă - unde să vă descriu pe scurt despre ce a fost vorba. O să scriu mai succint despre cele 10 cărți din focus, la fiecare o să fie citatele care mi-au plăcut cel mai mult când le-am parcurs, o scurtă descriere, pentru cine e potrivită și ce mi-a plăcut (sau nu) la respectiva lectură. Ca de obicei, sper să vă ajute în alegerea unor lecturi pentru 2026 mai inspirate, care să vă aducă ceea ce aveți nevoie.
„Sacrificiul Regelui” de Livie Hoemmel
Editura: Crime Scene Press
Gen literar: thriller, polițist
Scor Goodreads: 3.86 / 5 stele
O captivantă incursiune în culisele Războiului Rece prin prisma geniului șahist
„Sacrificiul Regelui" de Livie Hoemmel (tradus din franceză „Le sacrifice du roi" la editura Crime Scene Press) este un roman de factură intelectuală care reușește să îmbine pasiunea pentru șah cu tensiunile politice ale Războiului Rece. Livie Hoemmel nu este numele real al autorului, ci un pseudonim inspirat din „Le Vieil Homme" – Bătrânul, o anagramă ingenioasă a naratorului din roman. Autorul, inițiat, încă din copilărie, în matematică și șah, devine un jucător de șah împătimit și analizează cu pasiune partidele marilor maeștri, cu un interes deosebit pentru Bobby Fischer.
Povestea este rodul unei obsesii personale. După ce a urmărit timp de jumătate de secol evoluția celui mai controversat geniu al șahului mondial, autorul și-a propus să rezolve o enigmă istorică: ce s-a întâmplat cu Bobby Fischer după retragerea sa bruscă din 1975? Ceea ce ar fi putut fi doar un exercițiu de speculație devine o narațiune captivantă despre putere, manipulare și sacrificiul personal. Romanul explorează cum Șahul – acea expresie care anunță pericolul imediat în care se află regele – devine o metaforă pentru confruntările geopolitice ale epocii.
Contextul istoric este esențial pentru înțelegerea cărții. În vremea Imperiului Sovietic, șahul era mai mult decât un joc – era un instrument de propagandă, o dovadă a supremației intelectuale a regimului comunist. Meciurile dintre Statele Unite și URSS la masa de șah deveneau bătălii simbolice ale Războiului Rece. Iar când Bobby Fischer, geniul american rebel și imprevizibil, a înfrânt dominația sovietică, episodul a reprezentat o criză de imagine pentru Kremlin care a necesitat "informații clasificate" și intervenții la cel mai înalt nivel.
Prin perspectiva faptelor și a unei documentări serioase, Hoemmel construiește o narațiune care pune sub semnul întrebării: cine a manipulat, de fapt, acest episod crucial al istoriei șahului? Fără a cădea în teorii ale conspirației, autorul divulgă treptat misterul, explorând originile și cheia unei imagini debordante despre Fischer. Este o lectură pentru cei fascinați de intersecția dintre sport, politică și psihologia geniului, o carte care te face să te gândești la prețul gloriei și la forțele invizibile care modelează destinele.
Merită citită pentru că îmbină erudiția cu suspansul, istoria reală cu ficțiunea plauzibilă, și pentru că oferă o privire rară în mintea unui geniu torturat de propria sa măreție. O carte care demonstrează că, uneori, cele mai fascinante povești nu sunt despre cum câștigi, ci despre ce pierzi în procesul victoriei.
Cartea e de găsit aici - https://crimescenepress.ro/product/sacrificiul-regelui și o mică recenzie aici - https://www.urban.ro/sacrificiul-regelui-bobby-fischer/.
Mai multe despre Bobby Fischer aici - https://www.puterea.ro/viata-lui-bobby-fischer/ și aici - https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2008/01/printable/080118_bobby_fischer.shtml.
Citate reprezentative:
„E povestea unui om care, dezamăgit de toată lumea, a devenit de bună-voie prizonierul unei lumi compuse din șaizeci de pătrate. Este, de asemenea, povestea unei femei care a conceput cap-coadă o partidă de șah între Dumnezeu și acel om.” (p. 442)„Nu e destul să ai idei bune, mai trebuie să te și zbați atunci când instinctul îți spune să le cercetezi în profunzime.” (p. 434)
„Doar cel mai abil poate supraviețui pe cărările abrupte ale cunoașterii, căci e o adevărată artă să pui în echilibru spaima de a fi o ființă umană cu frumusețea acestui lucru...” (p. 278)
„Imaginați-vă, în fața oceanului, un zid construit din pietre și cărămizi… Temelia lui e îngropată în nisip. Pe fața dinspre mare sunt agățate tot felul de obiecte, tablouri, fotografii, amintiri. De asemenea, sunt gravate reguli, legi, dar și frici și neliniști, visuri și dorințe. Arhitectul a construit acest zid dintr-o singură bucată și i-a conferit o rezistență relativă în fața intemperiilor. Desigur, natura va avea ultimul cuvânt, dar, în ciuda eroziunii timpului, va rămâne în picioare timp de decenii. Din ce în ce mai fragil, va sfârși prin a se fisura, iar inscripțiile prin a se şterge. Dacă, din loc în loc, este străpuns de găuri, vântul şi ploaia îi vor schingiui măruntaiele; în același timp, prin venele astfel săpate, îşi vor croi drum lumina lunii şi a soarelui… Eu sunt acest zid față în faţă cu marea, ale cărui temelii se clatină, expunându-mă îndoielilor, incertitudinilor, fantomelor trecutului. Sunt un dansator pe sârmă luat ostatec în spațiul-timp dintre viaţă şi moarte. În fond, simt pământul făcându-mi inima să bată, vântul lingându-mi rănile, şi stelele aspirându-mă în eternitate… Și [...] de îndată ce zidul simte căldura soarelui încălzindu-i despicăturile, se umple de o magmă incandescentǎ; lumina produsă poate atunci să-l învăluie într-o strălucire divină şi, dacă aşa stau lucrurile, geniul îşi face apariția.” (p. 173)
„The Book of Doors” de Gareth Brown
Editura: Penguin
Gen literar: fantasy, ficțiune, realism magic
Scor Goodreads: 4.03 / 5 stele
O aventură magică prin uși și timp, perfectă pentru iubitorii de cărți despre cărți
„The Book of Doors" este debutul literar spectaculos al lui Gareth Brown, un scriitor scoțian care și-a dorit să devină autor încă din adolescență și care a scris timp de douăzeci de ani în timpul liber, lucrând în UK Civil Service și NHS. Brown locuiește lângă Edinburgh împreună cu soția și cei doi terieri Skye, dar pasiunea sa pentru călătorii și pentru explorarea orașelor noi se reflectă puternic în această carte. Romanul a devenit instant un bestseller Sunday Times după lansarea din februarie 2024 și va avea și o continuare, „The Society of Unknowable Objects”, apărută în 2025, dar încă nu și la noi.
Povestea începe în felul cel mai neașteptat, într-o librărie din New York, unde Cassie Andrews trăiește o viață liniștită, aranjând cărți pe rafturi și preparând cafea pentru clienți. Când unul dintre clienții ei preferați, un bătrân șarmant și singuratic, moare în fața ei, Cassie este devastată. Singurul lucru care îi rămâne de la el este ultima carte pe care o citea - o carte ciudată, plină de scrieri enigmatice și desene misterioase. Este Cartea Ușilor. Inscripția din interior îi promite lui Cassie că „orice ușă este fiecare ușă”. Tot ce trebuie să facă este să țină cartea în mâini și să știe cum să deschidă ușile. Dintr-o dată, lumea întreagă devine accesibilă - Veneția, Parisul, Tokyo, oriunde își dorește să meargă, această carte îi deschide un portal spre orice destinație posibilă.
Ceea ce părea a fi un cadou magic devine rapid o cursă. Cassie și prietena ei, Izzy, descoperă că există multe cărți speciale în lume - Cartea Iluziei, Cartea Norocului, Cartea Disperării - fiecare cu puteri unice și uneori înfricoșătoare. Și există oameni dispuși să ucidă pentru a le obține. Când un străin într-un costum negru șifonat, cu accent scoțian, care se numește Drummond Fox, o abordează pe Cassie, ea învață că face parte dintr-o lume secretă de colecționari și vânători de cărți magice. O femeie misterioasă și sadică vânează Cartea Ușilor, și nu se va opri din nimic pentru a o obține.
Brown construiește o narațiune complexă care este mai mult decât pare la prima vedere. Ceea ce începe ca o poveste despre magia de a călători prin intermediul ușilor devine rapid o intrigă sofisticată despre bucle temporale și călătorii în timp. Autorul se joacă cu mecanismele narative precum un ceasornicar, dezvăluind treptat cum piesele puzzle-ului se îmbină. Unii cititori pot fi surprinși de această schimbare de ton - cartea nu este neapărat despre puterea cărților și a ușilor, ci despre complexitatea călătoriei în timp și consecințele alegerilor noastre. Este o poveste care te va face să te gândești la modul în care trecutul și viitorul se întrepătrund.
Stilul lui Brown este vizual și evocator, cu o proză care te transportă imediat în scenă. Personajele sunt bine dezvoltate și memorabile, de la Cassie cu trăirile ei emoționale autentice, la Fox cel enigmatic și bântuit de tragedii din trecut pe care nu le-a putut împiedica, până la Femeia înfricoșătoare și fără nume, care vânează cărțile rare pentru a provoca teroare. Cartea este alertă, captivantă și surprinzător de întunecată pentru o poveste care pare, la suprafață, despre magie și aventură.
Merită citită pentru că este gândită ca o experiență inedită despre puterea cărților și a prieteniei, despre alegeri și despre modul în care viața poate fi plină de mistere și posibilități. Este perfectă pentru cei care iubesc cărțile despre cărți, pentru cei care au citit Biblioteca de la Miezul Nopții de Matt Haig (unele idei mi s-au părut că se intersectează) sau pentru cei care îndrăgesc Harry Potter. Este o carte care te face să crezi, măcar pentru un moment, că orice ușă ar putea duce oriunde. Am citit-o cap-coadă în engleză pe parcursul unui iulie torid, pe avion, pe tren, în metrou în drum spre muncă și a fost companionul perfect de călătorie. Coperta aurită și frumoasă a ediției pe care am găsit-o în librăria Shakespeare & Company dinViena mi-a atras atenția și m-a făcut să o cumpăr, dar povestea m-a marcat și m-a ținut captivată până la ultima pagină. O lectură care îți deschide uși nu doar dintr-un loc în altul, ci și către alte lumi.
Cartea e de găsit aici: Elefant
Citate reprezentative:
"But it's never easy. There've been times when I went hungry, when I couldn't pay the bills. Happiness is not something you sit and wait for. You have to choose it and pursue it in spite of everything else. It's not going to be given to you. And that stuff you are talking about - missing the house, missing me. That's just growing older. You think I don't miss your grandmother? I do. Every day, in every breath, every moment we would have shared together. But you have to let things go, or it will eat you up. Let things pass." 'I don't want to,' she said, through her tears. 'Nobody does. But you have to.' (p. 210)„'They've been around for centuries, Cassie, some of them. Some of my friends, they were convinced that the existence of the books explained some of the mysteries of human history. Why some societies flourished while others with similar advantages did not. Why was Egypt so advanced so early in human history? Why was it that China was responsible for so many important inventions? Why did Genghis Khan conquer so much of the planet? All those sorts of things. Even religious figures and miracles. Once you know of the existence of special books, it's impossible not to intertwine them with the big events in human history.'” (p. 173)
„Cassie loved it. She loved seeing another, ordinary part of the world going about its business, the sounds, the smells. She realized then, as she picked the last crumbs of croissant off her plate, that she loved the stories she was seeing - the many different lives being played out in front of her. Each day, in every place she went, she was bumping up against other lives, a million other people at the centre of their own stories, and Cassie loved to touch them all.” (p. 100)
„Suflete rănite” de Clare Leslie Hall
Editura: Litera
Gen literar: ficțiune istorică, romance, thriller, mister
Scor Goodreads: 4.31 / 5 stele
Un triunghi amoros intens, cu iz de thriller, pe fundalul idillic al Angliei rurale
„Suflete rănite" (titlu original „Broken Country") este debutul scriitoarei și jurnalistei Clare Leslie Hall, care trăiește în sălbăticia comitatului Dorset, Anglia, alături de familia sa. Cu această carte își demonstrează măiestria în a îmbina romantismul cu suspansul într-o poveste care explorează alegerile imposibile și consecințele devastatoare ale acestora. Cartea a fost selectată în clubul de carte al lui Reese Witherspoon și va fi publicată în 35 de țări, cu o adaptare cinematografică în pregătire la Sony 3000 și Hello Sunshine.
Povestea își are rădăcinile în adolescența lui Beth, care la șaptesprezece ani îl cunoaște pe Gabriel Wolfe într-o vară amețitoare și intensă. Tânăra credea că este începutul unei mari povești de dragoste, dar când Gabriel pleacă pentru a-și îndeplini așteptările familiei, Beth rămâne distrusă. Frank este cel care o ajută să se refacă. Împreună, cei doi își construiesc un cămin la o fermă din Dorset, diferit de visurile de altădată, dar fericit. Ani întregi, Beth se simte mulțumită privind soțul și fiul străbătând câmpurile cu tractorul, convinsă că aceasta este viața potrivită pentru ea.
Echilibrul fragil se năruie când Gabriel se întoarce pe neașteptate în sat, acum un autor celebru. Chiar și după zece ani, conexiunea dintre ei este instantanee. Beth știe că e greșit, că oamenii dragi ei ar putea avea de suferit, dar cum să reziști unei a doua șanse la dragoste? Hall ne oferă mult mai mult decât un simplu triunghi amoros. Din prima linie aflăm că un bărbat a murit și că există un semn de întrebare asupra cui l-a ucis. Astfel, cartea devine o combinație perfectă între poveste de iubire, mister și dramă judiciară ce culminează cu un proces la Old Bailey.
Autoarea construiește narațiunea cu inteligență, adăugând în puncte cheie fire narative și întâmplări menite să stârnească confuzie, aruncând în scenă detalii care reușesc să surprindă. Povestea este stratificată pe două planuri temporale, cu secrete păstrate mult timp, care se dezvăluie treptat. Personajele sunt complet dezvoltate, ceea ce face investiția emoțională în povestea lor inevitabilă. Este o carte care te face să reflectezi asupra dragostei, pierderii și a consecințelor alegerilor pe care le facem.
Merită citită pentru că este o experiență emoțională completă – o poveste de iubire cu ritmul unui thriller, un roman tulburător despre alegeri imposibile și consecințe devastatoare. Din punctul meu de vedere este cartea care te face să te uiți atent la prejudecățile despre infidelitate și să te întrebi ce ai fi făcut, dacă erai în locul lui Beth. Ca atmosferă și ritm e perfectă pentru un weekend în care vrei să te refugiezi în povestea altcuiva, să te lași purtat de nostalgie și pasiune, și să descoperi că cele mai complicate dileme sunt cele ale inimii. Genul de lectură care rămâne cu tine mult după ce ai întors ultima pagină.
Cartea este de găsit aici: https://shorturl.at/loy3H
Ciate reprezentative:
„Dacă m-ar auzi, i-aș spune așa:
A fost doar o clipă, tată,
Doar o clipă.
Fără durere
Numai a ta a fost cazna.
De-ajuns acum.
Asta i-aș spune.Veștile trebuie măsurate în intensitate.
Amintește-ți de-a mea
Ca de un parcurs glorios de lumină furibundă
și frumusețe răpitoare.
Lumea pe care am iubit-o/trăit-o
Este pământ
Este țărână
Sunt eu, tată.” (p. 361)
„Clubul crimelor de joi”
de Richard Osman
Editura: Crime Scene Press
Gen literar: mister, ficțiune, crimă, thriller
Scor Goodreads: 3.86 / 5 stele
Când pensionarii devin detectivi: o comedie polițistă britanică care creează opinii diferite
„Clubul crimelor de joi" (titlu original „The Thursday Murder Club") este debutul literar al lui Richard Osman, cunoscut prezentator și producător TV britanic. Scrisă în secret pe parcursul a 18 luni, cartea a devenit un fenomen editorial imediat după lansarea din septembrie 2020, stabilind un record de vânzări în Marea Britanie cu peste 250.000 de exemplare vândute în prima lună. Inspirația autorului a venit dintr-o vizită într-un sat de pensionari de lux, iar premisa și titlul amintesc clar de „The Tuesday Club Murders" al Agathei Christie, care prezintă și ea o protagonistă pe nume Joyce.
Povestea ne introduce în satul de pensionari Coopers Chase din Kent, unde patru personaje excentrice se întâlnesc în fiecare joi pentru a discuta cazuri de crime nerezolvate și foarte vechi. Elizabeth, fost agent secret cu un trecut misterios și o rețea de contacte impresionantă, conduce grupul cu mână de fier. Joyce, fostă asistentă medicală, proaspăt sosită în comunitate, este naratoarea plină de candoare care ține un jurnal captivant. Ibrahim, fost psihiatru, aduce logica și analiza comportamentală în joc. Ron, fostul lider sindicalist, cel tare în gură, completează echipa. Când un dezvoltator imobiliar este găsit mort chiar în satul lor, clubul se trezește investigând prima lor crimă reală, ajutați de polițista tânără Donna și inspectorul-șef Chris Hudson.
Cartea are calități indiscutabile pe care criticii le-au subliniat. Umorul britanic subtil și generozitatea narativă creează momente în care să râzi cu lacrimi. Personajele sunt bine conturate și memorabile, fiecare cu propria personalitate distinctă. Paginile din jurnalul lui Joyce adaugă un strat de intimitate și autenticitate, care reușește să capteze vocea unei femei în vârstă observând lumea cu ochi proaspeți. Romanul nu este doar un thriller, ci și o meditație asupra prieteniei, a îmbătrânirii și a găsirii unui scop în anii de pensie. Există momente emoționante care contrabalansează tonul lejer.
Însă cartea vine și cu frustrări semnificative pentru cititorii pasionați de genul polițist, din punctul meu de vedere. Ritmul este inegal, cu secțiuni care prelungesc acțiunea inutil. Deși umorul este prezent, uneori devine forțat sau este umbrit de momente seci care îl întrerup. Cazul în sine este extrem de alambicat, cu suspiciunea aruncată peste prea multe personaje și fire narative care se pierd pe drum. Narațiunea sare între zeci de personaje, ceea ce face dificilă implicarea emoțională reală și uneori chiar memorarea numelor. Pentru cititorul obișnuit cu thrillerele clasice (Christie, Galbraith, Simenon etc.), „Clubul crimelor de joi" poate părea prea lent și descriptiv.
Există însă și o veste bună. Adaptarea cinematografică de pe Netflix, lansată în august 2025 și regizată de Chris Columbus, reușește să corecteze multe dintre slăbiciunile cărții. Cu un casting strălucit format din Helen Mirren, Pierce Brosnan, Ben Kingsley și Tom Ellis, filmul condensează acțiunea și o face mai alertă și mai captivantă decât romanul. Deși plot-ul nu respectă fidel cartea, alegerea actorilor este perfectă pentru personajele pe care trebuie să le portretizeze. E o situație rară când filmul reușește să fie mai interesant decât cartea originală (mie rar mi se întâmplă să consider filmul mai bun decât cartea), dar aici chiar pare să fie cazul.
Merită citită pentru că oferă o perspectivă interesantă asupra îmbătrânirii și prieteniei, cu personaje care demonstrează că vârsta înaintată nu înseamnă neapărat retragerea din viață. Dacă sunteți fani ai momentelor de umor britanic autentic, dar și pentru paginile din jurnalul lui Joyce chiar merită efortul. Însă, sincer, dacă nu sunteți fani ai ritmului lent și al descrierilor exhaustive, puteți să vă uitați direct la film. Recunosc că eu am vrut să o citesc pentru că foarte mulți oameni întrebau de ea, în vară, atunci când veneau în librărie. Și așa am descoperit și eu editura Crime Scene Press, perfectă pentru fanii genului polițist, thriller, crime, de la care vă recomand să mai căutați și alte apariții dacă sunteți fanii genurilor menționate. De asemenea, toată seria din care face parte această carte este de găsit la ei pe site. Este o lectură potrivită pentru o seară liniștită când nu cauți adrenalină, ci mai degrabă companie plăcută și o enigmă pe care să o dezlegi fără grabă.
Cartea e de găsit aici: https://crimescenepress.ro/product/clubul-crimelor-de-joi
Citate reprezentative:
„Întotdeauna să privești unde nu se întâmplă nimic, pentru că acolo se întâmplă ceva.” (p. 175)
„Măsura vieții” de Nikki Erlick
Editura: Litera
Gen literar: ficțiune, SF, distopie
Scor Goodreads: 3.97 / 5 stele
O profundă meditație asupra mortalității, alegerilor și a ceea ce înseamnă cu adevărat să trăiești
„Măsura vieții" (titlu original „The Measure") este debutul literar spectaculos al lui Nikki Erlick, o scriitoare și editor american cu studii la Harvard și Columbia University, care trăiește în Los Angeles. Cartea a devenit instant bestseller New York Times după lansarea din iunie 2022.
Imaginează-ți că într-o dimineață obișnuită, când deschizi ușa, găsești o cutie mică de lemn. Pe ea scrie: "Măsura vieții tale este înăuntru." În interior se află un fir de ață - un fir care reprezintă exact câți ani îți mai rămân de trăit. Aceasta este realitatea pe care o experimentează simultan fiecare adult de pe planetă, de la pragurile suburbane americane până la corturile din deșert. Nimeni nu știe de unde au venit aceste cutii, cine le-a trimis sau de ce. Dar firul nu minte - lungimea lui este exactă și inevitabilă. Întrebarea este: ai deschide cutia? Ai vrea să știi când te va ajunge moartea?
Erlick explorează această întrebare existențială prin ochii a opt personaje memorabile din New York, fiecare confruntându-se cu propriile dileme morale și emoționale. Nina și Maura sunt prietene de-o viață, dar cutiile le pun prietenia la încercare în moduri neașteptate. Ben și Amie sunt un cuplu tânăr și îndrăgostit care descoperă că unul dintre ei este un "fir-scurt" - care înseamnă că are o viață scurtă. Jack este un chirurg care nu își poate salva propria soartă. Anthony este un politician a cărui cutie devine subiect de scandal public. Hank este un soldat pentru care cunoașterea lungimii vieții are implicații profunde asupra carierei militare. Javier este un tânăr muzician care trebuie să decidă cum să trăiască știind că timpul îi este limitat. Joyce scrie în jurnal și reflectă asupra noii lumi bizare în care s-au trezit cu toții.
Ceea ce face cartea cu adevărat remarcabilă este modul în care autoarea transformă o premisă speculativă într-o meditație asupra discriminării, iubirii, scopului și a ceea ce înseamnă să trăiești cu adevărat. Societatea se divide rapid între "fir-scurți" și "fir-lungi". Discriminarea apare aproape instantaneu - cei cu fire scurte își pierd locurile de muncă, li se refuză asigurările de sănătate, sunt considerați nedoriți ca parteneri romantici sau candidați politici. Guvernele introduc măsuri care obligă oamenii să își dezvăluie lungimea firului. Este o paralelă evidentă și înfricoșătoare cu toate formele de discriminare din societatea noastră, de la rasism la „ableism”, de la „ageism” la homofobie.
Dar cartea nu este doar despre întuneric și dezbinare. Este și despre reziliență, despre prietenie, despre curaj și despre modul în care oamenii se ridică pentru a combate nedreptatea. Este despre cei care aleg să trăiască cu pasiune și îndrăzneală, indiferent cât de scurt le este firul. Este despre momente mici care fac viața semnificativă, despre moștenirea pe care o lăsăm în urmă și despre oamenii pe care îi atingem. Aș spune că este o proză simplă dar evocatoare, datorită capitolelor scurte care alternează între cele opt perspective, fiecare adăugând profunzime și nuanță narațiunii globale. Este o carte care te face să reflectezi nu asupra morții, ci asupra vieții - asupra modului în care trăiești, asupra alegerilor pe care le faci zi de zi, asupra timpului pe care îl petreci cu cei dragi.
Din recenziile parcurse am remarcat că, pentru unii, mesajele cărții sunt uneori prea evidente, prea didactice, că îți impun o agendă în loc să te lase să meditezi singur asupra faptelor. Unii cititori au simțit că în a doua jumătate cartea devine prea împovărată cu lecții politice și sociale. Dar pentru mulți alții, inclusiv pentru mine, „Măsura vieții" este exact ceea ce lumea noastră are nevoie acum - o poveste care ne amintește că nu lungimea vieții contează, ci ce facem cu ea. Este o carte care te lasă cu lacrimi în ochi și speranță în inimă, care te face să îți suni prietenii, să îmbrățișezi oamenii dragi și să trăiești fiecare zi ca și cum ar conta - pentru că într-adevăr contează.
Merită citită pentru că este una dintre cele mai profunde explorări ale mortalității și a ceea ce înseamnă să fii om pe care le vei întâlni în literatura contemporană. Pentru că oferă un substrat filozofic, psihologic, etic și moral care te face să te gândești la binele și răul care se împletesc în societate. Pentru că personajele sunt autentice, vulnerabile și memorabile, fiecare luptând cu propriile întrebări imposibile. Pentru că este o carte care rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat-o și care îți schimbă perspectiva asupra vieții, în special asupra modului în care alegi să o trăiești. Este, fără îndoială, una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta - o experiență emoțională și intelectuală care merită fiecare minut petrecut cu ea.
Cartea e de găsit aici: ed. Litera
Citate reprezentative:
„<< Înauntru se află măsura vieții tale. >> Sigur, e vorba de firul dinăuntru, dar poate că asta nu e singura măsură pe care o avem. Poate că există mii de alte moduri în care ne-am putea măsura viețile - adevărata calitate a vieților noastre - și care se află înăuntrul nostru, nu înăuntrul vreunei cutii. Și, după propria ta măsură, poți totuși să fii fericit. Poți să duci o viață bună.” (p. 296)„Din ce în ce mai multe cutii rămâneau închise, mai ales printre cei mai noi destinatari. Era posibil să fie doar o tendință, teoretizau oamenii, era posibil să se răzgândească cu toții. Dar Nina se întreba dacă nu cumva ar putea să fie un semn. Dacă, după cincisprezece ani de haos și frică, lumea nu a văzut cumva destule fire scurte şi lungi, și de toate mărimile - ca să ştie că orice lungime e posibilă, aşa că, poate, lungimea nu contează. Că începutul și sfârşitul poate că ne-au fost alese deja, firul deja a fost depănat, dar mijlocul rămânea întotdeauna nedeterminat, lăsându-ne să-l ţesem şi să-l modelăm după bunul plac.
Bineînțeles, oamenii încă se întrebau, și se vor întreba mereu, de unde au venit cutiile şi de ce au fost trimise. Erau menite doar pentru persoana în cauză, să dispună de cunoștințele despre propria durată de viaţă aşa cum considera de cuviinţă? Sau erau oferite lumii întregi, la comun, pentru a declanşa o schimbare globală mai mare? Unii preziceau că adevărata lor putere va fi dezlegată abia după ce fiecare persoană de pe glob s-ar fi uitat înăuntru. Alții începuseră să creadă că nu ar fi trebuit să fie deschise niciodată, că darul era pur şi simplu că ai primit un fir, de orice fel.” (p. 454)„Vă provoc pe toți să faceți la fel, să luați atitudine împotriva celor din viața voastră care se comportă nedrept. Să-i ajutați să înțeleagă că suntem cu toții la fel, cu toții conectați. Cu toții suntem legați împreună.” (p. 363)
„Un an la Oxford” de Julia Whelan
Editură: Rao
Gen literar: romance, ficțiune
Scor Goodreads: 3.86 / 5 stele
O poveste dulce-amăruie despre iubire, alegeri imposibile și despre a trăi cu adevărat în ciuda suferinței
„Un an la Oxford" apărută în 2018 (cu titlul original „My Oxford Year") este debutul literar remarcabil al lui Julia Whelan, cunoscută drept "Adele-ul audiobook-urilor" de către The New Yorker, o naratoare de audiobook-uri premiată, cu peste 700 de titluri la activ, actriță și scenaristă. Cartea are o origine fascinantă - a început ca un scenariu deja în dezvoltare, iar Whelan a fost angajată să aducă autenticitatea academică și atmosfera Oxfordului în poveste. După pierderea bruscă a tatălui ei, Whelan a simțit că are mult mai mult de spus despre durere decât ar permite limitele unui scenariu. Când producătorii i-au sugerat să transforme povestea într-un roman, ea a fost forțată să privească într-o direcție diferită. Romanul a devenit bestseller internațional și a fost adaptat într-un film Netflix lansat în august 2025.
Povestea o urmărește pe Ella Durran, o tânără americană ambițioasă care și-a planificat viața de la treisprezece ani cu o singură obsesie: să studieze la Oxford. La douăzeci și patru de ani, visul ei devine realitate când primește o bursă Rhodes. Dar exact când ajunge în Anglia, i se oferă o poziție incredibilă în campania prezidențială a unui politician în ascensiune. Ella negociază un compromis - va lucra de la distanță, punând întotdeauna jobul înaintea cursurilor, și se va întoarce în DC la sfârșitul anului academic. Totul pare perfect planificat. Până când are prima lecție și descoperă că este predată de Jamie Davenport, "snobul arogant" care i-a stropit hainele și s-a certat cu ea în ziua precedentă. Dar Jamie se dovedește a fi mult mai atractiv decât părea la început, iar când Ella începe să se îndrăgostească de el, descoperă un secret care le va schimba ambilor viețile pentru totdeauna.
Ceea ce transformă cartea dintr-o simplă poveste de dragoste într-o meditație despre mortalitate este secretul lui Jamie - el suferă de aceeași formă agresivă de cancer genetic care l-a ucis pe fratele său, Eddie. Jamie refuză să mai facă tratament din cauza durerii insuportabile și insistă ca Ella să nu își irosească timpul cu el. Dar în una dintre cele mai puternice scene ale cărții, Ella îi amintește de o conversație timpurie dintre ei, spunându-i că nu ar trebui să sufere singur. Această revelație schimbă totul. Nu mai este vorba despre o aventură de o vară sau despre alegeri de carieră - este despre cel mai greu lucru din lume: a trăi și a iubi cu moartea alături. A accepta că iubirea adevărată nu vine cu garanții, sau cu date de expirare și fără plasă de siguranță. Este o iubire care cere acceptarea tuturor lucrurilor pe care nu le poți schimba și care nu urmează niciun plan.
Whelan scrie cu o sensibilitate și o profunzime emoțională aparte, îmbogățind narațiunea cu referințe literare și poezie victoriană care adaugă stratificări semnificative poveștii. Descrierile Oxfordului sunt atât de evocatoare încât citind cartea îți dorești să ajungi acolo cât mai curând - clădirile istorice, tradițiile, plimbările pe râu, ceainăriile pitorești și atmosfera academică unică. Este o carte despre creșterea personală, despre conștientizarea faptului că visul pe care l-ai avut când erai mai tânăr poate să nu te mai entuziasmeze sau să mai conteze acum. Există acest clișeu cultural cum că nu ar trebui să renunți la visurile tale. Dar ce se întâmplă dacă vrei să renunți la visul vechi pentru a îmbrățișa unul nou?
Adaptarea cinematografică Netflix din august 2025, cu Sofia Carson și Corey Mylchreest în rolurile principale, a fost pentru mine o surpriză plăcută. Deși criticii au fost severi și au considerat-o o adaptare slabă care a diluat esența romanului, am plâns la fel de mult la film precum am făcut-o la carte și cred că emoția trebuie să primeze întotdeauna. Da, filmul a schimbat unele aspecte majore - Ella devine Anna, unele fire narative sunt simplificate, iar personajele secundare sunt mai puțin dezvoltate. Dar distribuția a fost aleasă perfect pentru aceste roluri, iar Mylchreest aduce un farmec aparte producției, iar Carson o completează cu sensibilitatea ei caracteristică. Este prima dată când spun asta despre un film făcut după o carte - mi-au plăcut ambele în egală măsură, fiecare pentru ceea ce oferă: cartea pentru profunzimea emoțională și referințele literare, filmul pentru vizualul pitoresc al Oxfordului și pentru interpretarea actorilor.
Merită citită pentru că este un volum pitoresc, dulce-amărui, care te face să reflectezi asupra vieții care merită trăită, indiferent de câtă suferință presupune a fi îndurată pentru a o prețui, a o petrece alături de cei care ne iubesc și ne vor binele. Pentru că îți oferă o perspectivă autentică asupra unor alegeri imposibile și despre modul în care iubirea adevărată cere curaj nu doar pentru a începe, ci și pentru a rămâne. Pentru că descrierile Oxfordului îți vor stârni dorința de a explora orașul istoric cu propriii ochi. Este o carte care te lasă cu lacrimi pe față și speranță în suflet, care te învață că uneori cele mai importante experiențe din viață nu sunt cele mai lungi, ci cele mai intense. O lectură emoționantă pentru cei care cred că iubirea merită riscul, chiar și atunci când nu există garanții.
Mai multe despre finalul diferit și ce a marcat-o pe Sofia Carson din acest proiect aici: https://www.today.com/popculture/movies/my-oxford-year-ending-explained-rcna222077. Atenție spoilere!
Cartea e de găsit aici: Libris
Citate reprezentative:
„Am venit la Oxford în căutarea unei experiențe-unice-în-viață. Am ales să trăiesc o viață întreagă. Ştiu că într-o zi o să dispară în cascadă, va trece în spatele perdelei sale învolburate pentru totdeauna şi pentru mine va fi pierdut, ca un personaj desprins dintr-un basm. Dar în povestea noastră nu există niciun duşman, nicio vrăjitoare, nicio zână, niciun imperativ moral sau pildă. Niciun „pân' la adânci bătrâneţi“.
Povestea noastră există pur şi simplu. Este viața.
Apa continuă să curgă în timp ce noi venim şi plecăm. Jamie şi cu mine n-am fost niciodată pentru totdeauna. Nimic nu este în viață pentru totdeauna. Dar dacă iubeşti pe cineva şi eşti iubit, ai putea găsi eternitatea.
Sub orice formă şi oriunde s-ar afla.” (p. 346)„E suficient de greu să pierzi pe cineva. Dar moartea fără să observi procesul morții este ceva abominabil. E nevoie de nouă luni ca să creezi viață și pare nenatural, ceva contra naturii, ca reversul să nu aibă parte de un interval al său. Un timp în care să te desprinzi de cunoscut și să îmbrățișezi necunoscutul.
Poate că un Oxenford trebuie împărtășit. Poate că nu este doar pentru persoana care trece râul, ci și pentru cei care rămân pe țărm. A privi în ochii unei persoane iubite, a vedea în ei conștientizarea inevitabilului și a-i spune: te iubesc. Iubirea mea este cu tine până la final. A ta va fi cu mine până la finalul meu.
Pentru că iubirea nu moare, nu-i așa?” (p. 333)„Acum, nu putem alege ce-o să ni se întâmple în viață, după cum știm cu toții. Cu toate astea, putem alege ce să facem cu ceea ce ni s-a dat.” (p. 289)
„Pentru a experimenta cu adevărat un poem, șoptește el, trebuie să îl simți. Un poem este viu, are o voce. Este o persoană. Cine anume este? De ce este?
Auzindu-i cuvintele, când îți vorbește, crezi și simți anumite lucruri. La fel ca acum, când auzi cuvintele mele, crezi și simți anumite lucruri. A citi poezie este ca și cum sentimentele a doi oameni ar conversa. O poezie nu trebuie să fie un răspuns, ci doar să ridice mai multe întrebări, ca orice conversație bună. Cum te-a făcut să te simți?” (p. 90)
„Dezrădăcinații” de Cătălin Ceaușoglu
Editură: Trei
Gen literar: mister, crimă, thriller
Scor Goodreads: 4.44 / 5 stele
Un Twin Peaks comunist care redefinește thrillerul românesc contemporan
„Dezrădăcinații" de Cătălin Ceaușoglu este, după părerea mea, o realizare remarcabilă în literatura română contemporană, un roman atât de bun încât îți dă impresia că nu are cum să fie scris de un român, chiar dacă acțiunea este plasată în România comunistă. Ceaușoglu, născut în 1973 la Râmnicu Vâlcea și stabilit din 1991 în București, este inginer de profesie, absolvent al Facultății de Electronică și Telecomunicații. A debutat în 2019 în revista Iocan și a publicat în 2022 volumul de proză scurtă „Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea", pentru care a primit premiul „Cartea discretă a anului”. Cu acest roman masiv de peste 650 de pagini, Ceaușoglu demonstrează că literatura română poate rivaliza cu cele mai bune thrillere internaționale, folosind ingrediente occidentale și o atmosferă care amintește de Twin Peaks.
Povestea este structurată pe două planuri temporale care se împletesc magistral. În 1984, în micul orășel Govora de sub poalele munților Carpați, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea și unde locuitorii se sufocau sub dictatura lui Ceaușescu, dispare Ana Decu, o adolescentă de 13 ani. Viața govorenilor este perturbată profund de acest eveniment, iar locotenentul Sebastian Popa este trimis să investigheze cazul. Popa este un personaj rar întâlnit în literatura română - un inadaptat care provine dintr-o familie importantă, tatăl său fiind un influent politician pe vremea lui Ceaușescu. Dar spre deosebire de alții care ar fi profitat de privilegii, Popa este un om al principiilor, sensibil „ca o mimoză” la mirosurile dezagreabile, iubitor de cărți și hortensii, un polițist care împrăștie prin toți porii un iz de detectiv occidental. Are succes la femei, dar stă prost cu coordonarea vieții personale. Într-un caz dificil empatizează cu victima și taxează radical derapajele abuzatorului - exact motivul pentru care ajunge exilat la Govora după ce a refuzat să mușamalizeze un scandal.
Al doilea plan temporal se desfășoară între 1999-2000, când Sophie Tobrouk, o jurnalistă franceză, vine în România pentru a face un documentar despre cazul fetei dispărute în perioada comunistă. Sophie este ea însăși o dezrădăcinată - părinții ei s-au refugiat în Franța după Masacrul de la Oran din 1962, când Algeria și-a câștigat independența și arabii aproape au exterminat populația de acolo. Trăiește în Franța, dar rădăcinile ei sunt fragile, iar povestea Anei o atrage într-un mod visceral pe care îl înțelege treptat. Investigația ei scormonește printre mărturii și secrete în căutarea unor răspunsuri care au întârziat zeci de ani, iar ea ajunge prinsă în legături bazate pe absențe, alături de Ana, familia acesteia și Sebastian Popa.
Ceaușoglu reușește ceva unic în literatura română, din perspectiva mea, pentru că scrie despre perioada comunistă fără a cosmetiza trecutul, fără a cădea în capcana nostalgiei ieftine cu bicicletele Pegas și ciocolata Rom. Pădurea din Govora devine un personaj în sine, absorbind, ascunzând și conferind poveștii o aură aproape mitologică. Atmosfera rece îți dă acea senzație neliniștitoare că ceva fundamental este greșit, dar nu poți spune exact ce. Răul din carte nu aparține unui singur om - este difuz, pretutindeni, în sistem, în ceea ce nu se spune și, cel mai mult, în ceea ce lipsește. Dispariția Anei devine un instrument de tortură pentru toți ceilalți. Un aspect însemnat este cel legat de cărțile care ocupă un loc important în narațiune - Sebastian citește, Ileana citește, mama Anei - Angela - este bibliotecară, iar la Govora se ținea un cerc de carte în fiecare joi. În timpul dictaturilor, aceste grupuri au fost mai mult decât locuri de dezbateri intelectuale - au fost forme de rezistență și paravane perfecte pentru activități clandestine, jucând și în această carte un rol important.
Romanul este un melanj de thriller, roman istoric și roman social care demonstrează că literatura română poate atinge nivelul operelor internaționale, reliefat prin alternarea planurilor, scriitura care nu slăbește ritmul, numărul generos de pagini. Autorul speculează cu finețe psihologică, în stil cinematic, fragilitatea oamenilor marcați de această cronologie a absențelor, a căutărilor și încercărilor de a aranja piesele trecutului, iar anumite alegeri pe care personajele le fac uimesc prin cruzimea lor rece, calculată, dezvăluind acte de putere cu impact devastator.
Merită citită pentru că este o carte despre întuneric, dar și despre lumini care se face uneori vizibile, asemenea stelelor de pe cer - precum Sophie, Sebastian, Ileana, Angela și toate personajele care au refuzat să treacă de partea răului. Pentru că autorul cartografiază trecutul cu o precizie neliniștitoare, subliniind că putem fi definiți nu doar de alegerile noastre, ci și de ceea ce am pierdut și de ceea ce nu am fost lăsați să devenim. Pentru că este mai puțin despre disprețul pe care singuri îl aruncăm într-o parte sau alta ca români și mai mult despre lupta noastră cu o societate stoarsă de valori, moștenită din perioada comunistă. Finalul e unul neașteptat, iar reorientarea din televiziune într-un domeniu nou fac loc speranței - limitată, dar suficientă să devină o variantă de luat în calcul. Este o lectură care te face să înțelegi că eroii nu câștigă întotdeauna, dar prin scriitori precum Cătălin Ceaușoglu, lupta și vocea lor contează. Iar asta mi se pare este menirea cărților - să nu lase întunericul să stăpânească lumea. Cât am lecturat am avut în minte citatul „Fericirea poate fi găsită chiar şi in vremurile cele mai întunecate, trebuie doar să îţi aduci aminte să aprinzi lumina.” a lui J.K.Rowling, rânduri care mi-au adus mulți ani speranță. Lucru pe care sper să vi-l aducă și vouă această carte.
Idei și referințe preluate și din https://emiliachebac.com/dezradacinatii-de-catalin-ceausoglu-recenzie/.
Cartea e de găsit aici: ed. Trei
Citate reprezentative:
„Ce faci când te rătăcești? Te întorci pe propriile urme.” (p. 263)„Ne e frică de împlinirea dorințelor noastre cele mai mari, pentru că am putea fi dezamăgiți.” (p. 586)
„Dacă nu împodobești lumea celui pe care-l iubești, atunci cui?” (p. 620)
„Capătul unei lumi poate fi foarte bine începutul alteia. Totul e să mergi mai departe.” (p. 643)
„Terapeutul de buzunar”
de Dr. Annie Zimmerman
Editură: Litera
Gen literar: non-ficțiune, self-help, psihologie, dezvoltare personală
Scor Goodreads: 4.39 / 5 stele
Un companion intim pentru călătoria către autoînțelegere, fără promisiuni miraculoase
„Terapeutul de buzunar" (titlu original „The Pocket Therapist") al dr. Annie Zimmerman este o carte care se detașează fundamental de avalanșa de self-help superficial care inundă piața. Zimmerman este psihoterapeută în Londra și personalitate pe TikTok cu sute de mii de urmăritori, folosind abordarea psihodinamică în lucrul cu clienții. Cu un doctorat în psihologie și experiență concentrată pe modul în care anii de început ai vieții contribuie la formarea tiparelor disfuncționale la vârsta adultă, Zimmerman vine dintr-o familie cu tradiție în psihologie. Această moștenire familială, combinată cu propria sa practică clinică, îi oferă o perspectivă profundă și empatică asupra suferinței umane care transcende lista obișnuită de „10 pași către fericire"...
Zi după zi, în cabinetul său din Londra, Zimmerman se întâlnește cu pacienți care se luptă să trăiască. Aceștia sunt hotărâți să obțină o evoluție personală și să facă schimbări pozitive, dar se trezesc mereu împotmoliți pe drum. O întreabă lucruri familiare pentru mulți dintre noi: „de ce nu pot dormi?”, „de ce mă tot întorc la o relație toxică?”, „de ce îmi pierd mereu cumpătul?”, „ce e în neregulă cu mine?”. Iar răspunsul pe care îl oferă Zimmerman este reconfortant și eliberator: cu ei nu e nimic în neregulă. Doar că își pun întrebările greșite. Cartea te ajută să iei contact cu trecutul pentru a identifica tiparele vechi care nu ajută și să scapi de "falsul sine" - masca pe care o purtăm pentru a ne proteja, dar care de multe ori ne îndepărtează de autenticitate și de ceea ce dorim cu adevărat.
Nu este genul acela de carte cu sfaturi simpliste care promite vindecare rapidă sau transformare peste noapte. Este inspirată din experiența reală de terapeut, cu povești din cabinet care sunt uneori dureroase, alteori reconfortante, întotdeauna autentice. Convingerea ei - fundamentată de experiența cu pacienții, cunoașterea teoriilor din domeniul psihologiei și de succesul pe rețelele de socializare - este că trebuie să ne studiem cu compasiune eforturile și eșecurile, pentru a ne înțelege suferința și pentru a ne vindeca. Zimmerman a descoperit în activitatea sa că multe dintre problemele comune cu care se confruntă oamenii au de-a face cu o lipsă de autoînțelegere. Pentru că nu se cunosc cu adevărat, mulți nu sunt conștienți de bagajul pe care îl aduc într-o relație, romantică sau de altă natură. Concepte complicate precum teoria atașamentului, mecanismele de apărare psihologice sau impactul traumei asupra sistemului nervos sunt prezentate într-un mod accesibil, fără a simplifica excesiv sau a reduce suferința umană la formule ușoare.
Merită citită pentru că este perfectă pentru cei care fie parcurg deja un proces terapeutic și doresc să completeze munca făcută în cabinetul terapeutului, fie pentru cei care abia încep și își doresc să știe la ce să se aștepte, cum să se pregătească și să înțeleagă cât de lung și dificil poate fi progresul. Este o carte onestă despre realitatea terapiei - nu este o soluție magică, ci un proces de explorare și înțelegere care necesită timp, răbdare și compasiune față de sine. Este un instrument genial și necesar pentru cine vrea să scape de tiparele vechi și să îmbrățișeze o viață trăită în în conștientizare și acceptare de sine, care ulterior să ducă și la relații semnificative. O lectură accesibilă din domeniul psihologiei, care nu promite fericirea instantanee, ci oferă ceva mult mai valoros: înțelegere, validare și îndrumarea de care ai nevoie pentru a începe sau continua călătoria către vindecarea autentică.
Cartea e de găsit aici: ed. Litera
Citate reprezentative:
„Alegerea partenerului este o fereastră către ceea ce trebuie vindecat. Trăsăturile care te atrag sunt ferestre către rănile tale. Ne îndreptăm spre persoanele care au atât lumină, cât și umbra trasaturilor celor care au avut grijă de noi. Fie că alegem o imagine în oglindă sau opusul celor care ne-au îngrijit, partenerii noștri reflectă de obicei acele răni din copilărie.” (p. 180)„Alergăm după oameni fiind conduși de rănile noastre, alegem fiind conduși de valoarea noastră.” (p.169)
„A ne permite să depindem de cineva și a iubi pe cineva reprezintă unul dintre cele mai curajoase lucruri pe care le poate face o persoană. Acest lucru este valabil pentru toate formele de iubire. Riscăm întotdeauna faptul că cealaltă persoană ar putea pleca în orice moment sau circumstanțele ar putea să o ducă departe de noi. Acesta este motivul pentru care dragostea poate fi atât de dureroasă și terifiantă pentru mulți. A lăsa pe cineva să intre în viața noastră este o amenințare, deoarece nu avem nici un control real, motiv pentru care oamenii se închid în ei înșiși sau se agață mai strâns.
Iubirea curajoasă și sănătoasă înseamnă să lași pe cineva să intre pe deplin în viața ta și, de asemenea, să accepți că ar putea pleca, suportând în același timp toată teama şi durerea care vine odată cu asta (dar şi toate lucrurile frumoase).” (p. 178)„Cu cât suntem mai vulnerabili, cu atât avem mai multe șanse să fim înțeleși.” (p. 150)
„Ecoul unei iubiri pierdute”
de Barbara Davis
Editură: Litera
Gen literar: ficțiune istorică, romance, mister
Scor Goodreads: 4.26 / 5 stele
O declarație de dragoste pentru cărți și pentru puterea lor de a aduce aproape oamenii și de a-i vindeca
„Ecoul unei iubiri pierdute" (titlu original „The Echo of Old Books") este o bijuterie literară semnată de Barbara Davis, autoare cunoscută pentru romanele „The Keeper of Happy Endings" și „The Last of the Moon Girls". Davis și-a petrecut peste un deceniu ca director în industria bijuteriilor înainte de a-și urma pasiunea pentru scris, iar această experiență se reflectă în atenția la detaliu și în felul în care construiește fiecare element al narațiunii ca pe o piatră prețioasă perfect șlefuită. Originară din New Jersey, Davis a trăit în Florida, Carolina de Nord și de Sud și New Hampshire, iar acum s-a întors în Florida unde lucrează la următoarea ei carte. Publicată în martie 2023, „Ecoul unei iubiri pierdute” a captivat imediat cititorii prin premisa sa emoționantă și execuția ingenioasă.
Povestea o urmărește pe Ashlyn Greer, dealer de cărți rare, care are un dar neobișnuit și magic: poate simți ecourile proprietarilor anteriori ai cărților - o amprentă emoțională pe care doar ea o poate citi. Afinitatea ei pentru cărți se extinde dincolo de mirosul de hârtie veche, cerneală și piele. Când Ashlyn descoperă o pereche de volume frumos legate în piele care par să nu fi fost niciodată publicate, darul ei devine rapid o obsesie. Nu doar că fiecare volum conține o incriminare șocantă, dar autorii - Hemi și Belle - spun versiuni contradictorii ale aceleiași povești de dragoste tragice. Fără nicio urmă despre cum au ajuns aceste cărți misterioase în lume, Ashlyn este prinsă într-un mister literar vechi de decenii, chemată de două inimi rănite, oricine ar fi fost ei, oriunde ar fi acum...
Ceea ce face cartea cu adevărat remarcabilă este structura sa unică - practic primești trei cărți la prețul uneia. Nu doar că avem perspectiva lui Ashlyn din 1984 și investigația ei obsesivă pentru a descoperi adevărul, dar citim și conținutul integral al ambelor volume: „Regretând-o pe Belle" scris de Hemi și „Pentru totdeauna și alte minciuni” scris de Belle. Aceste manuscrise, amplasate în New York-ul anilor `40 în plin context al celui de-al Doilea Război Mondial, prezintă aceeași poveste de dragoste din două perspective complet diferite. Hemi era un reporter sărac de ziare, Belle o socialistă bogată, iar iubirea lor transcende clasa și poziția socială într-un mod care îți sfâșie inima. Davis îmbină magistral trei timeline-uri - 1941 (conținutul volumelor), 1954 (când volumele sunt create) și 1984 (investigația lui Ashlyn) - fiecare adăugând profunzime și context celorlalte.
Abilitatea autoarei de a prezenta povești diferite, dar conectate, în interiorul unui singur roman și de a păstra toate vocile distincte este impresionantă. Personajele sunt vii și respiră - de la Ashlyn cu talentul ei și determinarea de a descoperi adevărul, la Hemi și Belle cu dragostea lor intensă și promisiunile făcute, dar nerespectate, până la Ethan, profesorul de la Yale care aduce volumele în viața lui Ashlyn și care, la fel ca ea, a fost rănit în trecut. Ritmul este alert, cu capitole care alternează între perspective și timp, menținându-te captivat și dornic să descoperi ce urmează., iar atmosfera anilor '40 este minuțios recreată, cu diferențele de clasă, climatele politice ale vremii și tensiunile celui de-al Doilea Război Mondial, oferind un fundal bogat pentru drama personală.
Merită citită pentru că este o ficțiune fascinantă despre cărți și puterea lor de a aduce oamenii împreună și de a vindeca prin prisma poveștilor care, inevitabil, ies la iveală oricât de demult s-au petrecut. Pentru că demonstrează cum o iubire poate transcende clasa, poziția socială, dar mai ales timpul, și cum finalurile fericite sunt cele mai emoționante tocmai pentru că nu vin ușor. Pentru iubitorii adevărați de cărți, este un cadou frumos - o poveste în poveste care celebrează magia literaturii și puterea transformatoare a iubirii. Este o carte pe care o savurezi încet, ca pe un vin bun, pentru că nu vrei să se termine... O lectură care te lasă cu lacrimi în ochi și cu convingerea că poveștile au puterea de a ne vindeca, chiar și acelea care au fost ascunse timp de decenii. Un omagiu adus iubirii care persistă, cărților care ne definesc și curajului de a ne rescrie propriile povești.
Cartea e de găsit aici: ed. Litera
Citate reprezentative:
„Viața oamenilor era definită nu de cicatricile pe care le adunau, ci de ceea ce se afla de cealaltă parte a acestor cicatrici, de ceea ce făceau cu viața rămasă.” (p. 440)„Numărul vieților pe care suntem capabili să le trăim este limitat doar de numărul cărților pe care am ales să le citim.” (p. 320)
„Dezvoltăm o atracție aparte pentru cărțile noastre preferate, pentru felul în care se simt, miros și sună, pentru amintirile pe care le evocă, până când ele încep să existe pentru noi ca ființe vii.” (p. 297)
„Citim nu pentru a evada din viață, ci pentru a învăța cum să o trăim mai profund și mai bogat, pentru a experimenta lumea prin ochii altuia.” (p. 63)
„Cărțile sunt ca oamenii. Absorb ce se întâmplă în jurul lor. Fum. Grăsime. Spori de mucegai. De ce nu și sentimente? Sentimentele sunt la fel de reale ca toate celelalte lucruri. Nimic nu este mai personal decât o carte, mai ales una care a devenit o parte importantă a vieții cuiva.” (p. 15)
„Femei care iubesc prea mult”
de Robin Norwood
Editură: Litera
Gen literar: non-ficțiune, self-help, psihologie, dezvoltare personală
Scor Goodreads: 4.04 / 5 stele
Un clasic revoluționar care continuă să schimbe vieți după patru decenii
„Femei care iubesc prea mult" (titlu original „Women Who Love Too Much") de Robin Norwood este cartea care a marcat o întreagă generație și continuă să fie relevantă și astăzi. Publicată în 1985, cartea a petrecut doi ani pe lista bestsellerurilor New York Times și a fost tradusă în peste 30 de limbi, vânzându-se în peste trei milioane de exemplare în întreaga lume. Robin Norwood este terapeut licențiat specializat în căsătorie și familie, cu cincisprezece ani de experiență în domeniul adicțiilor - atât dependența de substanțe, cât și dependența relațională și co-alcoolismul. Acum stabilită pe coasta centrală a Californiei, Norwood și-a dedicat întreaga carieră înțelegerii tiparelor distructive din relații și în a ajuta femeile să scape din ciclul durerii. Cartea a inspirat o întreagă industrie în comunitatea terapeutică și a dat naștere la conceptul de „adicția iubirii" în cultura mainstream.
Premisa cărții este simplă, dar profundă: dacă a fi îndrăgostită înseamnă a suferi, atunci această carte a fost scrisă pentru tine. Norwood definește iubirea excesivă ca un tipar de gânduri și comportamente pe care anumite femei îl dezvoltă ca răspuns la problemele din copilărie. Nu înseamnă a iubi prea mulți bărbați sau a te îndrăgosti prea des. Nu înseamnă nici măcar a avea profunzime în a iubi pe cineva. Înseamnă a fi obsedată de un bărbat și a numi acea obsesie iubire, permițându-i să îți controleze emoțiile și o mare parte din comportament, realizând că îți influențează negativ sănătatea și bunăstarea ta, dar neputând să renunți, fiind echivalentul unei adicții, a unei compulsii. Înseamnă a măsura gradul iubirii tale prin profunzimea suferinței tale. Este o formă de adicție la fel de puternică ca dependența de alcool sau droguri, și la fel de distructivă, dar de care, rareori, suntem conștiente.
Cartea este structurată în jurul poveștilor reale ale femeilor pe care Norwood le-a tratat în cabinetul ei - Jill care s-a mutat împreună cu Paul după doar două săptămâni, femei care sunt atrase din nou și din nou de bărbați tulburați, distanți, dependenți de muncă, alcool sau alte femei. Prin propriile lor cuvinte și povești, aceste femei dezvăluie rădăcinile atracției lor către bărbați dificili și indisponibili emoțional. Norwood explorează cum comportamentul acesta își are rădăcinile în experiențele din copilărie - cum fetițele care nu primesc iubirea și atenția de care au nevoie devin femei adulte care caută obsesiv să vindece rănile din copilărie, prin relații care replică exact dinamica dureroasă din familie. Este o înțelegere profund psihologică a modului în care trauma timpurie modelează tiparele relaționale din viața adultă, inclusiv sindromul salvatorului - dorința compulsivă de a repara bărbați distruși în speranța de a primi în cele din urmă iubirea care le-a lipsit în copilărie.
Cartea oferă un program specific de recuperare în zece pași, similar programelor pentru adicții, recunoscând că vindecarea este un proces de o viață, nu o linie de sosire la care poți spune „gata". Norwood este brutal de onestă legat de ceea ce presupune recuperarea - nu este ușoară, necesită timp, răbdare și adesea suportul grupurilor de terapie sau al unui terapeut profesionist. Nu oferă soluții miraculoase sau promisiuni că vei găsi „bărbatul potrivit" dacă urmezi pașii. În schimb, te învață să te accepți pe tine însăți complet, chiar și atunci când vrei să schimbi părți din tine. Te învață că recuperarea înseamnă să nu mai cauți salvarea în afara ta, să nu mai crezi că altcineva îți poate umple golul interior. Foarte asemănătoare ca stil cu „Terapeutul de buzunar", cartea oferă povești diverse ale femeilor care suferă, în special din cauza trecutului, în care au experimentat traume și abuzuri încă de la vârste fragede.
Merită citită pentru că este un bun companion în procesul terapeutic și, ca femeie, te ajută să îți înțelegi tiparele relaționale, fără a oferi soluții miraculoase. Deși a fost criticată pentru că pare să pună responsabilitatea doar pe umerii femeilor, realitatea este că Norwood oferă putere acestora - puterea de a recunoaște tiparele, de a face alegeri diferite, de a se vindeca. Pentru milioane de femei din întreaga lume, această carte a fost primul pas către o viață mai sănătoasă, mai fericită, mai autentică. Este o lectură obligatorie pentru orice femeie care s-a trezit întrebându-se de ce continuă să aleagă bărbați care o rănesc, dar și pentru orice persoană care vrea să înțeleagă dinamica adicției relaționale. O carte care nu promite că vei trăi fericită până la adânci bătrâneți, ci ceva mult mai valoros - anume posibilitatea de a te iubi pe tine însăți suficient pentru a nu mai avea nevoie de suferință pentru a te simți vie.
Cartea e de găsit aici: ed. Litera
Citate reprezentative:
„Toate acele sentimente puternice de emoţie şi nerăbdare anxioasă, chiar de teamă, contribuie la alcătuirea unui „pachet“ atractiv pe care-l etichetăm ca fiind dragoste. Nimic mai neadevărat. Dar toate cântecele ne spun că asta este dragostea. Toate refrenele de genul „Nu pot trăi fără tine, iubito". Aproape nimeni nu scrie cântece despre cât de frumoasă şi de liniştită poate fi o relație de dragoste normală şi benefică pentru ambii parteneri. Cu toţii scriu despre frică şi durere, pierdere şi suferinţă. Aşa încât numim asta dragoste şi nu ştim ce să facem când se întâmplă ceva ce nu seamănă cu forma asta de nebunie. Începem să ne relaxăm şi apoi să ne temem că nu este dragoste, pentru că nu suntem obsedate.” (p. 321)„Cultivarea propriei persoane înseamnă asumarea unor riscuri: întâlnirea unor oameni noi, intrarea într-o sală de clasă pentru prima dată după ani de zile, întreprinderea unei excursii de una singură, căutarea unui loc de muncă… tot ce ştiţi că trebuie să faceți, dar nu ați avut curajul necesar. Este momentul să luați taurul de coarne. În viață nu există greşeli, doar lecții de învățat – aşa încât porniți la drum și însușiți-vă câte ceva din ceea ce viața vrea să vă învețe.” (p. 304)
„Câtă vreme vă concentrați să schimbați pe cineva asupra căruia nu aveți nici o putere (căci nu avem putere să schimbăm pe nimeni, în afară de noi înșine), nu vă puteți concetra energia pentru a vă ajuta pe dumneavoastră. Din păcate, să schimbăm pe altcineva ne atrage mult mai mult decât să ne schimbăm pe noi înșine, aşa încât până nu vom renunţa la prima idee nu vom reuşi niciodată să depunem eforturile necesare pentru a o pune în practică pe a doua.” (p. 291)
Din ce am mai răsfoit anul acesta...
În ordinea imaginilor, găsiți descrierile pentru ele mai jos.
- Caietul cu lecturi, unde îmi notez toate cărțile citite din 2013 încoace. Mai multe despre el și ilustrațiile pe care le conține, în 2026.
- Două variante ale unei cărți pe care am îndrăgit-o foarte mult: Actul Creativ - Rick Rubin. Română și engleză.
- Tucano-ul de lângă AFI București a fost anul ăsta locul preferat unde mi-am băut cafeaua și mi-am savurat cărțile.
- Pe balcon, într-o seară rece de primăvară, citind din Sally Rooney - Lume frumoasă, unde ești.
- Citind din Sally Rooney într-o zi însorită de martie, în Parcul Drumul Taberei.
- Mi-am dorit mult să citesc Vieru anul acesta, iar în februarie o prietenă dragă a avut grijă de asta.
- Zile călduroase de vară petrecute citind pe bancă, în IOR.
- Cadoul pe care mi l-am făcut singură de 1 iunie - benzi desenate cu Scooby Doo.
- Standul Baroque Books de la Bookfest-ul din iunie.
- Versuri nemuritoare de Nichita Stănescu, dintr-o carte cu poeme pe care i-am luat-o mamei de la Chișinău.
- Înainte să mănânc cel mai delicios sushi în Chișinău (Esushi - cu plăcere), am savurat câteva rânduri dintr-o carte cu eseuri Moldova.org.
- Promoția de vară pentru cărțile din librărie. A trrebuit să scriu rezumate pentru o selecție de „lecturi de vacanță”, pentru a convinge cititorii că sunt numai bune de luat în călătoriile din iulie-august.
- Plecată să ajut la schimbarea de prețuri de peste vară, în altă librărie, m-am bucurat de noul decor și de ce mai găseam pe rafturi.
- Una din bijuteriile achiziționate anul ăsta - The Atlas of the Heart. Nu am apucat să citesc decât foarte puțin din ea, dar îmi place mult. O să vorbesc despre ea cu siguranță în topul din 2026.
- În trenul aproape gol, spre casă, citind din monumentala Donna Tartt.
- Anul ăsta Brianna Wiest a venit în România, așa că m-am pus la curent cu noutățile - Vindecarea începe când ești pregătit.
- Brianna Wiest la Cărturești Carusel, o plăcere!
- O carte pe care mi-am dorit-o mult, din care nu am apucat să citesc decât 50 de pagini, dar care sigur va intra în topul de anul viitor. Orice aveți ocazia să citiți de Paula Erizanu - faceți-o!
- Combinații de mărțișoare și cărțile potrivite - asta am pregătit pentru 1 martie.
- Citind în încăperea din spate a Shakespeare and Company din Viena.
- Chiar și la restaurant îmi cobor privirea într-o carte - Artegianale Brașov.
- Lalele, un vin poetic cu picturile lui Grigorescu și poemele Anei Blandiana.
- Chiar și la West Side Flower Fest au fost cărți, doar de decor. Oricum, Jules Verne nu se demodează niciodată.
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
23 de gânduri la 23 de ani
2025 a fost un an plin de provocări, cu zâmbete și lacrimi, cu multe momente de neuitat, dar și cu multă oboseală acumulată, cu experiențe diverse, cu oameni care au venit și au plecat... Un an în care am învățat multe despre mine, despre ceea ce sunt, dar și despre ce vreau să devin. Am învățat despre limite, despre prietenie, despre cum frumosul e în orice, despre cum momentele de fericire nu trebuie așteptate, ci mai degrabă ni le creăm noi.
Din tot ce am trăit în 365 de zile am extras 23 de gânduri pentru a aniversa frumos și pentru a vă da înapoi măcar o fărâmă din bucuria pe care mi-ați făcut-o trimițându-mi astăzi zeci de gânduri bune și urări frumoase. Mulțumesc că-mi sunteți alături, că mă citiți, că-mi apreciați munca, eforturile, creațiile și că mereu aveți pentru mine cuvinte de laudă, care îmi mângâie sufletul și mă încurajează să continui!
- Sfârșiturile marchează, de fapt, noile începuturi. Nimic nu poate dura la nesfârșit, cum nici filmele, melodiile sau cărțile nu o fac. Dacă nu am putea să le terminăm, nu am descoperi niciodată altceva mai bun.
- Oamenii vin și pleacă. Nu-i lăsa să te definească sau să rupă bucăți din tine. Cunoaște-te, apreciază-te, ascultă-te. Dacă ceilalți vor aprecia cine ești și ce faci, vor rămâne.
- Ceea ce fotografiezi reprezintă viziunea ta asupra vieții și a lumii, este reflexia felului tău de a fi în lume, modul de a capta ce vine spre tine. Iar ce alegi să expui prin imagini te definește.
- Totul e trecător. Și căldura și frigul. Și frunza și copacul. Și lumina și întunericul. Și omul... Apreciază ce ai!
- Mereu avem de ales, chiar și atunci când nu pare.
- Binele și răul. Două concepte care au condus lumea de la apariția omului. Și o vor face în continuare.
- Muzica este perfecțiune. Și suntem norocoși să o avem în viețile noastre.
- Fotografia nu înseamnă doar culori bine-alese, încadrări corecte sau respectarea regulilor. Fotografia este modul în care emoțiile sunt încapsulate și ține de cel care o face ca acestea să transpară spre privitor.
- Un tablou e alcătuit din mai multe planuri. Unele mai îndepărtate, altele mai apropiate, unele se întâlnesc, altele poate nu. Hai să ne uităm la viață ca la un tablou și să apreciem frumusețea fiecărui plan!
- Fiecare om întâlnit are ceva să ne învețe, însă, de cele mai multe ori, ne dăm seama mai târziu care a fost lecția predată. Depinde doar de noi dacă ne-o însușim.
- Când vorbești despre sentimente, fă-o mereu la persoana I singular. O să le simți mai bine.
- Dacă s-ar fi inventat o mașină de citit gânduri, tuturor ne-ar fi fost mai ușor acum. Cum n-o avem, ar fi bine să continuam să vorbim. Despre tot, despre orice, doar să comunicăm!
- Adevărul e crud și nemilos uneori. Dar e mereu mai potrivit decât o minciună frumoasă.
- Ochii nu mint niciodată.
- Un semn de reglare emoțională este plânsul. Nu ești prea sensibil, e uman.
- Cea mai perfectă sincronizare cu muzica, cu ritmul, cu ceilalți și cu Universul, e în timpul unui concert. Tocmai de aceea poate că terapia prin concerte ar trebui să înceapă să fie prescrisă celor care au nevoie de conexiune.
- Stelele sunt pe cer chiar și atunci când nu le vedem. Rămâi o stea, pentru tine și pentru cei din viața ta!
- Uneori o carte bună și un ceai sunt singurele lucruri de care ai nevoie după o zi obositoare.
- Natura e un dar și, ca să-l prețuim, trebuie mai întâi să îl observăm.
- Prietenia adevărată e o conexiune indestructibilă, care transcede timpul și spațiul, și ne face să simțim că nu mai suntem singuri în Univers.
- Adesea, contează mai mult să asculți decât să vorbești.
- Cel care îți vorbește urât, de fapt, își vorbește sieși, sunt vorbele pe care nu are curajul să și le spună, de teamă că l-ar durea.
- Doar pentru că există momente de liniște putem auzi muzica. Exact ca existența rutinei, care ne lasă să auzim viața, zi de zi, an de an...
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Ce am văzut și mi-a plăcut în 2024 - filme și seriale
Nu mi-am propus o temă de vizionare anul trecut, dar alcătuind lista pentru articol mi-am dat seama că vrând, nevrând, filmele pe care le-am văzut se încadrează și formează singure câteva teme majore și interesante. Așa cum v-am obișnuit, am făcut o selecție de filme și seriale despre care să vorbesc și pe care să le recomand, acum, că l-am lăsat pe 2024 în spate. Deși articolul de acum doi ani, cu aceeași tematică, este încă în ciorne, pentru că nu am apucat să-l duc până la capăt, nu mă dezic din a vă povesti despre lucrările cinematografice care m-au impresionat și de această dată.
Am văzut foarte multe lucruri anul trecut, cred că mai multe ca niciodată. Le notez, am și o aplicație pe care am descoperit-o și care îți ține socoteala celor văzute (se numește TV Time), fie că vorbim de filme sau seriale, îți calculează timpul de vizionare și îți face sugestii bazate pe tot ce ai marcat ca fiind Watched. A devenit mai facil ca oricând să vezi un film bun din intimitatea casei tale și nu mai e obligatoriu să mergi la cinema, dat fiind faptul că serviciile de streaming au ajuns să preia aproape instantaneu filmele care ies din cinema după o lună sau două de rulare. Sigur, eu sunt adepta mersului la cinema, chiar dacă anul trecut nu am apucat să merg decât de vreo câteva ori (prea puține, după mine). Experiența de cinema nu se compară cu experiența canapelei, dar cu siguranță este mult mai costisitoare. Așa că merită să facem o analiză în prealabil, înainte de a merge la un anumit film. Și chiar cred că analiza asta e necesară și când dai play la un film sau serial de pe Netflix sau de pe alte aplicații de streaming. Uitatul la filme sau seriale ar trebui să fie un proces conștient, nu unul executat automat, astfel încât să amorțească simțurile și percepția. E important să iei ceva, cât de mic, din orice vezi, ca să nu fie o pierdere de timp și de atenție.
Așa cum am mai spus, sunt genul care se hotărăște greu la ce să se uite, iar uneori trailerele nu mă conving, chiar dacă mă fac curioasă. Așa că am liste interminabile To Watch, la fel cum sunt și cărțile de pe reading list. Însă, despre toate producțiile pe care urmează să le prezint pot doar să spun că mă bucur că le-am dat play, fiindcă toate m-au ajutat cu ceva, m-au făcut să înțeleg anumite subiecte, dar, mai ales, să prind drag de unele personaje și modul lor de a fi, de parcă am căpătat oameni noi în viața mea.
Pe scurt, o să găsiți în acest articol despre Cascadorul (2024) cu Ryan Gosling și Emily Blunt; despre un film rusesc care m-a cucerit la finalul iernii trecute - Silver Skates (2020); controversatul Totul se termină cu noi cu Blake Lively în rolul principal; despre desenul animat al anului - Imaginary Friends (IF) cu Ryan Reynolds, dar și despre câteva seriale printre care mult-aclamatul Maxton Hall de pe Prime; proaspăt-înnoitul Nobody Wants This care a făcut senzație pe Netflix; un serial turcesc care e la un alt nivel, după părerea mea; dar și despre Spinning Out, serialul care nu a mai fost reînnoit cu un sezon, deși merita, dar probabil că au deranjat prea mult temele abordate (sănătate mintală în sport, bipolaritate, sacrificiile pe care le implică dedicarea vieții unei cariere sportive etc).
Sper să găsiți măcat câteva titluri care să vă facă cu ochiul, iar ceea ce vă spun să vă convingă că merită să le dați măcar o șansă pentru vizionare. Dacă alegeți să le vedeți, atunci să vă aducă ceea ce aveți nevoie, mai ales în această perioadă, în care cu toții simțim nevoia să mai evadăm din lumea noastră confuză, măcar din când în când.
Filme
Cascadorul (2024)
Gen: acțiune, comedie, dramă, romance
Regie: David Leitch
Muzică: Dominic Lewis
Distribuție: Ryan Gosling, Emily Blunt, Aaron Taylor - Johnson
Disponibil pe: l-am văzut de 2 ori la cinema, acum este disponibil pe SkyShowtime
Premii: 9 premii, alte 33 de nominalizări
L-am văzut în cinema în luna aprilie și l-am revăzut de ziua mea de nume, în mai, cu prietenii, tot la cinema. Cu siguranță, a fost unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut anul trecut. O dată pentru că da, Ryan Gosling și Emily Blunt sunt în rolurile principale, apoi pentru că sountrack-ul are piese rock excelente, iar tema muzicală este dată de I Was Made for Lovin You, în interpretarea lui YUNGBLUD, pe care am avut-o pe repeat mult timp după ce m-am uitat la film și o dată pentru că acțiunea se împletește excelent cu umorul și cu momentele dramatice.
E un film de dragoste, da, dar e departe de poveștile clasice și răsuflate, deși miza întregului film este tot persoana iubită și sacrificiile pe care ești dispus să le faci pentru a fi împreună. Spuneam că nu este o poveste tipică de dragoste pentru că contextul este unul mai special. Colt Seavers (Ryan Gosling) este cascador, iar în urma unei accidentări de pe platourile de filmare, care îi încheie cariera abrupt, se retrage și se mulțumește cu puțin. Un job prost plătit, oameni care îl confundă cu starurile principale din filmele în care a jucat și se îndepărtează de iubirea vieții lui din teama de a fi imperfect, greșit, nepotrivit pentru o femeie atât de superbă și capabilă cum e Jody Moreno (Emily Blunt). Bineînțeles, că în lipsa unor explicații din partea lui Colt, ea nu înțelege unde a greșit sau ce l-a făcut să se îndepărteze, așa că alege calea ușoară și începe să-l disprețuiască, dar asta vine la pachet cu nesiguranță față de sine și propriile capacități. Și, dacă asta nu era de ajuns, după ce premisa acestei relații de dragoste aproape ratate este setată, personajul lui Gosling se trezește că e singurul om care poate da de starul capricios (Tom Ryder aka Aaron Taylor-Johnson) din rolul principal al filmului pe care Jody îl regizează. La cererea producătoarei, cu care se cunoștea de ani buni, datorită celorlalte roluri pe care le-a avut în filmele ei, intră fără să știe, într-o conspirație menită să-l distrugă, ca individ și reputație, plasându-i-se în cârcă, cu ajutorul AI, o crimă pe care nu a comis-o.
Deși nu pare, se râde mult, este și un cățel care înțelege doar franceza implicat, apar și niște halucinații cu unicorni, cadavre la gheață, zboruri, bătăi, urmăriri cu mașinile, cascadorii riscante și... bineînțeles, discursuri siropoase, special concepute pentru ca dragostea vieții să se întoarcă :) Dar, mai presus de toate, este un film care pune în discuție și multe aspecte serioase, cum ar fi raportarea față de sine atunci când o accidentare gravă te face să te îndoiești de capacitățile tale fizice și mentale, frica de a nu fi iubit așa cum ești, furtul de identitate, cât de ușor pot fi falsificate dovezile în noua eră AI și cât de ușor poți să fii taxat pentru imaginile fabricate de alții pentru a te scoate drept țap ispășitor. E un film despre dificultățile din ce în ce mai marcante ale personalităților de la Hollywood cu care trebuie să se confrunte o dată cu noile progrese tehnologice care le pun în pericol credibilitatea, carierele, calitățile umane indiscutabile, dar este și despre lipsa de putere a omului de rând care luptă cu dezinformarea, durerea și aspectele de zi cu zi care ne fac atât de vulnerabili în fața vieții, în general, și a oamenilor pe care-i iubim, în special.
Nu pot trece de acest film fără să pomenesc de interpretarea excepțională a lui Gosling a acestui rol. În 2023 am făcut un maraton de filme cu el în diverse roluri (principale, secundare, poztive sau negative) și am rămas impresionată de modul în care se raportează la fiecare rol și „trăiește” efectiv în povestea personajului, însușindu-și trăirile și gesturile fără cusur. Pentru mine a fost o bucurie să-l văd pe marele ecran, într-un rol atât de complex ca cel impus de Colt Seavers, și cu siguranță m-a făcut să-l includ în topul actorilor favoriți.
Silver Skates / Pasiune în orașul înghețat (2020)
Gen: dramă, aventură, romance
Regie: Michael Lockshin
Muzică: Guy Farley
Distribuție: Fedor Fedotov, Sonya Priss, Yura Borisov
Disponibil pe: Netflix
Premii: 10 premii (gale din Rusia), alte 6 nominalizări
Nu sunt mulți oameni care știu despre pasiunea mea pentru limba și cultura rusă, dar dacă mai sunt oameni cu o pasiune similară printre cei care citesc acest articol, să știți să filmul ăsta parcă a fost făcut pentru noi. Deja de mai bine de un an fac rusă pe Duolingo, iar acum când aud cuvinte în rusă și le înțeleg sunt cuprinsă de un entuziasm specific doar copiilor, ca atunci când primesc bomboane sau sunt lăudați pentru ceva ce au făcut bine. Așa că e un mod fantastic să înveți sau să te bucuri de ce ai învățat, uitându-te la filme în limba orginală (deși nu am ajuns încă la nivelul de a mă uita și a înțelege ce se vorbește fără subtitrare).
L-am descoperit întâmplător pe Netflix (este, de altfel, o producție originală a lor) și apoi mi-am adus aminte că o prietenă vorbise despre el, acum ceva timp, pe story și îl recomandase, pentru că și ei îi plăcuse mult. E un film special, pare că încapsulează modul specific al rușilor de a face cinematografie, are de toate: mesaj, emoție, muzică clasică (special concepută pentru peliculă), decoruri și costume exuberante, cu gust, arată contrastul atât de izbitor al Rusiei anului 1900 dintre bogați și săraci (contrast care, din păcate, nu a dispărut nici în zilele noastre, deși imperialismul a dispărut de mult), iar drept laitmotiv are patinajul, un domeniu în care este cunoscut că rușii prestează excelent. Știu, pentru unii secvențele filmate în slow-motion pot părea plictisitoare sau lipsite de substanță, dar cred că atunci când vezi cum acționează hoți de buzunare pe patine, cu încetinitorul, nu are cum să nu te captiveze. De asta, vreau să apreciez în mod deosebit genul acesta de cadre extrem de cinematografice, cu care este presărată acțiunea și care, după mine, o fac mai savuroasă și o intensifică.
De data aceasta sărăcia îl proiectează pe personajul principal în apropierea iubirii. Nu o căuta, dar când a înțeles că a găsit-o, a făcut totul ca să o păstreze. Matvey (Feodor Fedotov), un rapid livrator pe patine, își pierde slujba când o trăsură regală îi blochează drumul într-un moment important. Situația se înrăutățește când descoperă că tatăl său, care aprindeau felinarele manual în oraș, suferă de ftizie avansată, necesitând un tratament costisitor în Germania. Împins de disperare, Matvey se alătură unei bande de hoți pe patine care jefuiesc bogătașii la târgul de iarnă. În prima sa noapte cu banda, participă la o incursiune la palatul regal unde o întâlnește pe frumoasa Alisa (Sonya Priss). Întâlnirea are loc în timp ce fata, întrigată de servitoarea ei, lua parte la un ritual de ghicit ursitul în oglindă. Deși speriată, Alisa alege să tacă, recunoscând potențialul unei alianțe cu tânărul.
La Balul de iarnă, Matvey și șeful bandei, Alex (Yuriy Borisov), se infiltrează printre invitații de vază. Alisa, care tocmai dansase cu pretendentul ales de tatăl ei, ofițerul Arkady Trubetskoy (Kirill Zaytsev), îl recunoaște pe Matvey și îi propune un târg: tăcerea ei în schimbul ajutorului lui. Pasionată de biologie și chimie, ea aspiră la studii superioare - imposibile fără acordul unui bărbat, iar tatăl ei refuză categoric. Relația lor evoluează când Matvey începe să-i arate Alisei lumea sa: prietenii din bandă și locuri ascunse ale orașului, necunoscute unei tinere din înalta societate. Pentru a-i câștiga afecțiunea, băiatul își sacrifică tot mai mult timpul petrecut cu tatăl bolnav, complicând situația deja fragilă a familiei sale.
Prin ceea ce v-am povestit până acum, nu simt că i-am făcut neapărat dreptate filmului, pentru că e mult mai complex și mai profund decât am reușit să scriu, însă se remarcă prin tragismul rusesc, prin sacrificiul de sine (care pentru ruși e foarte important), prin dragostea care are puterea să depășească orice, prin temele profunde abordate (lupta dintre bine și rău, viață și moarte, obținerea dreptății versus refacerea ordinii aparent firești a lucrurilor, drepturile femeilor, căsătoria din dragoste sau doar din interes etc.), iar ideea de a fi toată acțiunea concentrată în jurul „patinelor magice” ale lui Matvey este genială. O replică care a rămas cu mine este: „Ne iubim. Ce are țara de-a face cu asta?”.
Anul trecut am început să mă uit la patinaj artistic mai serios, inspirată de acest film și de actorul din rolul principal (care joacă hochei profesionist), pentru că mi-a adus aminte cât de mult mă fascina acest sport și în copilărie. Așa că dacă sunteți pasionați de asta sau obișnuiați să fiți, filmul ăsta sigur o să vă facă poftă de mai mult. Mai jos, voi avea și o recomandare de serial care privește tot patinajul.
Fiicele doctorului March (2019)
Gen: coming-of-age, dramă, romance
Regie: Greta Gerwig (după romanul Louisei May Alcott)
Muzică: Alexandre Desplat
Distribuție: Saoirse Ronan, Emma Watson, Florence Pugh, Timothée Chalamet, Laura Dern
Disponibil pe: Netflix
Premii: 78 premii, 239 nominalizări în total
Despre acest film am scris mai devreme, în vara acestui an, când, la facultate, în cadrul unei materii a trebuit să realizăm o revistă pe care să o prezentăm la examenul final. Tematica revistei era legată de familie și tot ce presupune ea, așa că și recenziile de carte și film trebuiau să fie în aceeași direcție. Eu am ales să scriu despre Fiicele Doctorului March sau Little Women, cum mai este cunoscut în lumea literară și cinematografică. Așa că recenzia la această peliculă va fi mai formală, pentru că am ales să o preiau din revistă. Inlcude, de asemenea, și câteva date despre autoarea cărții care a inspirat zeci de variante de ecranizare, dar și despre regizoarea Greta Gerwig, care a făcut cea mai nouă variantă, la ceva ce devenise deja clasic, în 2019.
Regizat de Greta Gerwig, „Fiicele doctorului March” (2019) este o adaptare emoționantă a romanului clasic scris de Louisa May Alcott. Filmul a fost nominalizat pentru șase premii Oscar – pentru cel mai bun scenariu adaptat (Greta Gerwig), cel mai bun rol principal feminin (Saoirse Ronan), cel mai bun rol secundar feminin (Florence Pugh), cel mai bun film (Amy Pascal), cele mai bune costume (Jacqueline Durran) și cea mai bună coloană sonoră originală (Alexandre Desplat) și explorează cu delicatețe și autenticitate temele de familie, relațiile dintre surori și căutarea identității personale, toate plasate în contextul unei Americi de după Războiul Civil.
La baza acestui film se află relațiile complexe și profunde dintre surorile March: Jo (Saoirse Ronan), Meg (Emma Watson), Beth (Eliza Scanlen) și Amy (Florence Pugh). Fiecare dintre ele are o personalitate distinctă, dar împărtășesc o legătură indestructibilă care transcende dificultățile și diferențele dintre ele. Greta Gerwig surprinde magistral dinamica dintre surori, ilustrând atât momentele de conflict, cât și pe cele de afecțiune.
Jo, ambițioasă și independentă, reprezintă spiritul rebel și dorința de autodeterminare. Meg, cu natura ei grijulie și dorința de stabilitate, ilustrează lupta între aspirațiile personale și responsabilitățile familiale. Beth, timidă și delicată, simbolizează bunătatea și sacrificiul, iar Amy, cea mai tânără și ambițioasă, evidențiază drumul de la copilărie la maturitate, cu toate provocările și descoperirile sale.
Unul dintre mesajele centrale ale filmului este puterea familială și importanța susținerii reciproce. Indiferent de provocările cu care se confruntă, surorile March se sprijină una pe cealaltă, demonstrând că dragostea și înțelegerea pot depăși orice obstacol. Un alt mesaj puternic este cel legat de căutarea identității și rolul femeilor în societate. Jo March, în special, devine un simbol al femeii moderne care luptă pentru dreptul de a-și alege propriul destin. Prin scrierile și aspirațiile sale, Jo contestă normele tradiționale și încurajează femeile s-și urmeze pasiunile indiferent de presiunile externe. Filmul pune în lumină și importanța artei și creativității în viața personală și comunitară. Talentul artistic al fiecărei surori (Jo ca scriitoare, Amy ca pictoriță, Beth ca pianistă) reflectă dorința de a se exprima și de a-și lăsa amprenta în lume.
Astfel, filmul este mai mult decât o simplă adaptare a unui roman clasic; este o celebrare a familiei, a relațiilor dintre surori și a luptei pentru autodeterminare. Acest film este o oglindă a provocărilor și triumfurilor feminine, un testament al legăturilor indestructibile și un îndemn la curaj și autenticitate.
Louisa May Alcott, născută în Pennsylvania, SUA, este cunoscută pentru cartea Micuțele Doamne, care e bazată pe experiențele din copilărie, cu cele trei surori ale ei. A fost fiica unui filozof și pedagog celebru în acea perioadă, Amos Bronson Alcott și a crescut în mijlocul cercurilor transcedentaliste din Boston și Concord, Massachusetts. A început să scrie pentru a le putea întreține pe mama și surorile ei. A fost soră medicală voluntară în timpul Războiului Civil American, unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, boală care i-a afectat sănătatea pe termen lung. Au făcut-o cunoscute scrisorile din acea perioadă, publicate sub titlul „Schițe de spital” (1863), însă succesul l-a înregistrat cu romanul autobiografic „Micuțele Doamne” (1868 – 1869), care a ajutat-o să scape de toate datoriile. Cărțile de mai târziu, „O fată demodată”, „Orfanii” și „Băieții lui Jo” au la bază experiențele ei ca educator.
Greta Celeste Gerwig (4 august 1983, Sacramento, California, SUA) este actriță, scriitoare și regizoare. A fost nominalizată la Globul de Aur pentru rolul din filmul Frances Ha (2012). Debutează ca regizoare în 2017 cu filmul Lady Bird, care a câștigat premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film, musical sau comedie la cea de-a 75-a ediție a Globurilor de Aur. Primește de asemenea și două nominalizări la Oscar, pentru cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu original, precum și nominalizări la Globul de Aur și BAFTA pentru cel mai bun scenariu. Gerwig este cea de-a cincea femeie care a fost nominalizată la categoria „Cel mai bun regizor” la premiile Oscar. În 2018, este inclusă în lista anuală Time 100 a celor mai influenți oameni din lume. Cel de-al treilea film pe care l-a regizat, comedia fantasy, Barbie, scrisă împreună cu Noah Baumbach, a fost lansat în 2023 și a fost apreciat de critici, a avut încasări record în box office-ul mondial, devenind cel mai de succes debut din istorie pentru un film regizat de o femeie.
Prieteni imaginari / IF (2024)
Gen: animație, comedie, dramă, fantasy
Regie: John Krasinski
Muzică: Michael Giacchino
Distribuție: Cailey Fleming, Ryan Reynolds, John Krasinski, Steve Carell
Disponibil pe: nu este disponibil pe nici o platformă de streaming
Premii: 6 nominalizări
De câțiva ani încoace, din pandemie mai exact, am început să apreciez din ce în ce mai mult desenele animate. Da, au fost universul meu când eram mică, dar cumva când crești magia lor se risipește și parcă nu te mai atrag la fel de mult. Nu mai e și cazul meu, după ce am văzut Soul de la Disney, în 2020, urmat de Scoob! tot atunci. Soul a fost special pentru că l-am văzut doar eu și mama, într-o sală goală de cinema, de parcă am fi avut filmul proiectat doar pentru noi. Probabil din același motiv, m-a impresionat și IF, despre care urmează să vă povestesc, pentru că l-am văzut doar noi două în sala goală, și am putut plânge în voie. Sigur, pentru copii desenele acestea animate nu au cum să fie triste, fiindcă lumea lor e mult mai veselă, nu sunt încă atinși de înțelegerea mai profundă a vieții și nu sunt marcați de oameni, locuri și evenimente atât de dur. Dar pentru un adult raportarea e foarte diferită, înduioșătoare, doar și pentru faptul că-ți aduce aminte ce însemna să fii copil și să nu ai nici o grijă, nu mai zic de momentele emoționante din poveste.
Foarte interesant e că acest film a luat viață în mintea actorului, devenit regizor, John Krasinski, tot în pandemie, având ca sursă de inspirație universul imaginar al celor două fetițe ale sale. IF vine nu de la „dacă”, ci de la sintagma „imaginary friends”, care sunt și subiectul central al lumii imaginate de Krasinski.
Bea (Cailey Fleming) descoperă că posedă capacitatea extraordinară de a vedea ființe invizibile pentru majoritatea oamenilor - prietenii imaginari sau "IFs", abandonați de copiii care au crescut și i-au uitat. La un moment dat, ajunge față în față cu enigmaticul său vecin, Cal (Ryan Reynolds), cunoscut în cartier doar ca "Omul de la etaj", care împărtășește aceeași abilitate neobișnuită. Împreună, ei își asumă o misiune emoționantă: să reunească aceste creaturi magice cu adulții care le-au dat viață cândva, în copilărie.
Filmul transcende simpla poveste despre creaturi fantastice adorabile, oferind o abordare mai profundă a naturii imaginației. IF-urile devin metafore puternice, un fel de capsule temporale ale speranțelor, viselor și ambițiilor noastre din copilărie, reprezentând acel refugiu emoțional la care ne putem întoarce oricând.
John Krasinski, în dublul său rol de regizor și scenarist, și-a construit filmul pe o fundație solidă de cercetare psihologică despre prietenii imaginari. O trăsătură distinctivă a peliculei este diversitatea uimitoare a IF-urilor - fiecare arată complet diferit, reflectând teoria potrivit căreia copiii își creează companioni imaginari pentru a umple goluri emoționale specifice. Un copil hărțuit își poate imagina un protector masiv, în timp ce unul afectat de divorțul părinților ar putea crea un IF inspirat din articolele de îmbrăcăminte ale părintelui absent.
Prin documentarea și atenția acordată detaliilor psihologice, Krasinski reușește să construiască o lume complexă și autentică, în care unicitatea fiecărui prieten imaginar oglindește individualitatea creatorul său uman.
Totul se termină cu noi (2024)
Gen: dramă, romance
Regie: Justin Baldoni (după romanul lui Collen Hoover)
Muzică: Rob Simonsen, Duncan Blickenstaff
Distribuție: Blake Lively, Justin Baldoni, Jenny Slate, Brandon Sklenar
Disponibil pe: nu este disponibil pe nici o platformă de streaming
Premii: 3 nominalizări
Ecranizarea bestsellerului semnat de Colleen Hoover (publicat în România de Editura Epica în 2018) surprinde povestea tulburătoare a lui Lilly Bloom, o tânără a cărei viață este marcată de succedări ale iubirii și violenței. Pelicula debutează cu o scenă definitorie: protagonista, întoarsă în orășelul natal pentru înmormântarea tatălui său - un respectat membru al comunității - nu reușește să rostească elogiul funerar, copleșită de lacrimi și de o durere profundă, ale cărei rădăcini vor fi dezvăluite treptat, pe parcursul filmului.
După această confruntare cu trecutul, Lilly se stabilește în Boston, unde își împlinește visul de a deschide o florărie. Într-un lanț de coincidențe aparent providențiale, prima clientă devine Alyssa - o tânără care, în ciuda unei declarate aversiuni față de flori (justificată ulterior prin trauma pierderii fratelui său, Emmerson), îi oferă lui Lilly nu doar prietenie, ci și legătura cu fratele ei, Ryle. Neurochirurg de succes, carismatic și inițial refractar la ideea de angajament sentimental, cedează farmecului lui Lilly, iar relația lor evoluează rapid de la un flirt inteligent la căsătorie. Însă, sub suprafața acestei povești de dragoste aparent ideale, se ascund fracturi emoționale adânci, care vor ieși la iveală cu consecințe devastatoare.
Trecutul devine un personaj în sine, infiltrându-se insidios în prezent: amintirea tatălui abuziv al lui Lilly care își teroriza soția, intervenția brutală a acestuia în prima ei iubire adolescentină, și reapariția neașteptată a lui Atlas - primul iubit de care Lilly nu s-a desprins niciodată emoțional. În paralel, traumele din copilăria lui Ryle îl transformă într-un ecou al tatălui lui Lilly, manifestând episoade de violență domestică amplificate de o gelozie nejustificată.
Justin Baldoni, în dubla postură de regizor și actor principal, construiește o narațiune care explorează cu sensibilitate și atenție, moștenirile transgeneraționale ale abuzului și momentele decisive în care acestea pot fi înlocuite cu altceva, prin alegerile făcute. Când Lilly devine mamă, conștientizarea deplină a patternurilor toxice o determină să ia o decizie radicală - cerând divorțul cu aceeași aparentă seninătate cu care a navigat toate dificultățile vieții. În final, protagonista reușește să închidă, rând pe rând, capitolele dureroase ale trecutului, lăsând deschisă doar posibilitatea reînnoirii legăturii cu Atlas - o promisiune de vindecare și de iubire autentică, neumbrită de fantomele violenței.
Sincer, am privit acest film mai mult din curiozitate, care mi-a fost alimentată de discuțiile care au tot crescut pe social media, în spațiul public, dar și de scandalul care a luat amploare o dată cu lansarea filmului. Sigur, m-am uitat și pentru că am adorat-o pe Blake Lively în Gossip Girl și îmi doream să o revăd în ceva mai actual. Deși nu dețin foarte multe informații legate de conflictul care a erupt după lansare și a împărțit fanii în două categorii, eu pot să spun doar că e destul de important că există un film care arată realitatea de zi cu zi a relațiilor abuzive.
Nu am citit cartea, dar e la fel de bine că există, exact ca și filmul. Nu știu cât de fidelă este ecranizarea romanului, nu știu nici adevăratele motive care au iscat discuțiile, și deși nu e nimic „cult” la acest film, pe alocuri poate că abordează lucrurile chiar superficial, poate chiar împachetat în mai mult „glam” decât realitatea, ar fi putut deschide o discuție importantă, dincolo de ce s-a întâmplat sau nu pe platourile de filmare, despre violența domestică, ce impact are ea asupra femeilor, dar și a copilor, sprijinul psihologic care trebuie oferit victimelor și protecția față de abuzator (de care, în Ro, după cum arată ultimele rapoarte, nu prea au parte). Poate pentru unii e ceva ușurel, de văzut într-o sămbătă seară, iar pe alții îi va pune pe gânduri, dar ideea e că trebuie privit în primul rând pentru ceea ce este - un manifest în lupta conștientizării violenței domestice ca fenomen din ce în ce mai pregnant peste tot în jurul nostru.
Un șir infinit de țestoase (2024)
Gen: dramă, mister, romance
Regie: Hannah Marks (după romanul lui John Green)
Muzică: Ian Hultquist
Distribuție: Isabela Merced, Cree, Felix Mallard, Judy Reyes
Disponibil pe: Max
Premii: 1 premiu și alte 3 nominalizări
Ultimul film pe care vi-l prezint în acest articol este despre adolescenți și problemele, tot mai presante, cu care se confruntă aceștia, pentru care noi îi blamăm pe nedrept, pentru că nu facem un exercițiu de empatie și înțelegere. Este adaptarea romanului lui John Green, „Un șir infinit de țestoase” (apărut în România la editura Trei, în 2017), autor foarte cunoscut pentru cărțile young adult pe care le scrie. Filmul m-a captivat, deși cartea, pe care am încercat să o citesc în urmă cu câțiva ani, nu a făcut-o deloc, chiar dacă mai citisem înainte și alte cărți de-ale lui Green.
Filmul urmărește povestea lui Aza Holmes, o adolescentă de 16 ani din Indianapolis, interpretată cu o autenticitate remarcabilă de către Isabela Merced, care trăiește captivă în propriul său univers de gânduri intruzive. Tulburarea obsesiv-compulsivă cu care se confruntă Aza nu este prezentată ca un simplu element de fundal sau ca un detaliu caracterial, ci ca o prezență aproape tangibilă, care dictează fiecare aspect al vieții sale. Momentele în care Aza deschide repetat calusul de pe degetul său, într-un ritual compulsiv de "curățare" a potențialilor agenți patogeni, sunt redate cu o intensitate viscerală care te face să-i simți atât durerea fizică, cât și cea psihică. Frica ei constantă de microbiomul uman și obsesia legată de bacteria C. diff sunt portretizate nu ca simple excentricități, ci ca amenințări reale și terifiante care îi populează realitatea cotidiană.
Unul dintre cele mai puternice aspecte ale filmului este modul în care explorează relațiile interumane prin prisma anxietății. Prietenia lui Aza cu Daisy Ramirez, o tânără exuberantă și pasionată de scrierea de fanfiction Star Wars, este redată cu toate nuanțele sale contradictorii. Anxietatea Azei creează un dezechilibru în dinamica lor, culminând cu o scenă intensă a unui accident auto provocat în timpul unei dispute aprinse. Relația romantică dintre Aza și Davis Pickett aduce în prim-plan întrebări profunde despre intimitate și vulnerabilitate. Incapacitatea Azei de a depăși barierele ridicate de anxietatea sa și de a permite unui alt om să pătrundă în spațiul său fizic și emoțional este prezentată sensibil și autentic. Filmul nu cade în capcana de a sugera că dragostea poate "vindeca" tulburările mentale, ci explorează onest limitele și posibilitățile conexiunii umane în contextul suferinței psihice.
Firul narativ legat de dispariția tatălui lui Davis, miliardarul Russell Pickett, funcționează ca o metaforă subtilă pentru căutarea de răspunsuri și certitudini într-o lume haotică. Această dimensiune a poveștii adaugă un strat suplimentar de tensiune și complexitate, reflectând anxietatea generalizată care caracterizează experiența adolescentină contemporană. În final, filmul sugerează că viața continuă dincolo de misterele rezolvate și că adevăratele enigme sunt cele din interiorul nostru.
Cel mai mult mi-au plăcut monologurile interioare ale Azei, redate prin voice-over, pentru că oferă acces la spiralele de gânduri intruzive care îi populează mintea, creând o experiență imersivă, dar și destul de inconfortabilă pe alocuri. Ceea ce am aflat ulterior este că autorul romanului care a inpirat filmul suferă de aceeași tulburare, John Green declarând că acest roman reprezintă "prima încercare de a scrie direct despre tipul de boală psihică care i-a afectat viața încă din copilărie", și această autenticitate se reflectă în fiecare cadru al adaptării cinematografice. Îmi place că filmul nu oferă soluții facile sau revelații miraculoase, ci prezintă cu onestitate lupta zilnică a celor care trăiesc cu tulburări de anxietate.
Seriale
Maxton Hall (2024)
Gen: dramă, romance
Creatori: Tarek Roehlinger, Martin Schreier
Muzică: Julian Erhardt, Victoria Hillestad
Distribuție: Harriet Herbig-Matten, Damian Hardung, Sonja Weißer, Andrea Guo
Disponibil pe: Prime Video
Premii: 3 premii și două nominalizări
În general nu urmăresc producții germane, dar ceva din trailer m-a făcut să-i dau o șansă. Și mă bucur că am făcut-o, și nu doar o dată, ci de două ori, atât de mult mi-a plăcut! Serialul ăsta are ceva hipnotizant, de la actori și cum joacă aceștia, la acțiune, la culori, costume, culori, dar și chimia dintre personajele principale (Ruby și James), deci și dintre actorii care îi interpretează, Harriet și Damian. Cel mai mult mi-au plăcut piesele pe care le-au ales pentru coloana sonoră și momentele cheie, multe au intrat în playlist-ul meu de Spotify după vizionare.
Cred că acest serial atrage, în primul rând pentru că aduce în discuție diferențele sociale, ambițiile personale și legăturile interzise, iar ele se întrepătrund într-o poveste captivantă despre identitate, dragoste și sacrificiu. Este bazat pe seria de romane scrise de Mona Kasten, sezonul unu fiind inspirat din primul roman al seriei - „Salvează-te”, iar sezonul doi este în pregătire datorită modului în care a fost primit de public primul.
Ruby Bell este o tânără strălucită și determinată care intră în lumea opulentă a Colegiului Maxton Hall cu ajutorul unei burse. Contrastul dintre ambiția ei focalizată - de a obține un loc la Universitatea Oxford - și atitudinea nonșalantă a colegilor săi privilegiați este punctul de plecare pentru o narațiune despre diferențele sociale și prejudecăți. James Beaufort, moștenitorul arogant al unei familii influente, reprezintă tot ceea ce Ruby disprețuiește: privilegiul dobândit prin naștere, nu prin muncă. Dinamica inițială dintre cei doi este marcată de ostilitate, definind perfect tensiunea dintre două lumi care, în mod normal, nu s-ar intersecta.
Însă lucrurile iau o turnură neașteptată atunci când Ruby descoperă relația secretă dintre Lydia Beaufort, sora lui James, și unul dintre profesorii școlii la care învață cu toții. Acest secret este ceea ce îi apropie pe Ruby și James, forțându-i să colaboreze sub amenințarea consecințelor. Serialul explorează cu abilitate modul în care secretele pot deveni arme de manipulare, dar și cum, aceleași secrete, pot construi punți neașteptate între oameni. Ceea ce începe ca o relație antagonică se transformă treptat într-o poveste de dragoste autentică, pe măsură ce Ruby și James descoperă calitățile celuilalt dincolo de prejudecățile inițiale. Serialul reușește să construiască această transformare cu răbdare și credibilitate, acordând timp personajelor să se descopere reciproc prin colaborarea la organizarea unei gale a colegiului. Însă drumul lor către fericire este presărat cu obstacole, bineînțeles, nici nu s-au putea altfel :). Tatăl lui James reprezintă întruchiparea sistemului rigid de clasă, unde poziția socială dictează cu cine ai voie să te asociezi. Amenințările sale de a distruge viitorul lui Ruby forțează cuplul să se confrunte cu realitatea crudă a diferențelor lor sociale.
Maxton Hall este despre mai mult decât o simplă poveste de dragoste între tineri din lumi diferite, pentru că explorează nuanțat privilegiul, ambițiile personale și puterea familiei de a modela destine. Reușește să împletească abil drama personală cu teme sociale puternice, și oferă personaje complexe cu care poți empatiza de la început până la final. Aș spune că e adorabil să-l vezi pe James cât de îndrăgostit este de Ruby, dar și modul în care exprimă asta - prin desen și alte câteva tentative de a fi aproape de ea. Să știți că finalul este deschis, dar dacă veți citi cărțile, veți afla toate răspunsurile la întrebările de la finalul sezonului dinainte :)
A Good Girl`s Guide to Murder: Crima perfectă (Instrucțiuni pentru o fată cuminte) (2024)
Gen: crimă, dramă, mister, thriller
Creator: Poppy Cogan
Muzică: Heather Christian
Distribuție: Emma Myers, Zain Iqbal, Asha Banks
Disponibil pe: Netflix
Premii: -
Recunosc, nu am citit cartea, dar nu am putut să mai rabd și să o fac, așa că am dat direct play mini-serialului. 6 episoade pline de suspans, de răsturnări absolut neașteptate de situație, iar finalul extrem de improbabil și neașteptat.
Sunt o fană a genului polițist, atât în materie de cărți, cât și de producții cinematografice, am citit și văzut multe, însă acest serial m-a fermecat, dincolo de intriga cu specific polițist, pentru că pune în discuție (din nou) teme actuale pentru tinerii din ziua de azi și o face foarte bine. De la consumul de droguri, la petreceri scandaloase unde, dacă nu ești atentă la pahar, poți fi violată, la problematica gay/lesbi, albi vs. negri, ce se întâmplă pe internet și cât de mult îți permite să „investighezi” despre viețile altora pe cont propriu, abuzurile de orice fel (în special cele de putere) și mușamalizările, încrederea în sine și în alții (și cum o poți doza sănătos), dificultățile cu care te confrunți ca tânăr atunci când ești pe cale să termini liceul, grupul de prieteni și influența lui asupra personalității. Cum ziceam, foarte multe teme de actualitate, toate subordonate temei centrale, aceea de a comite „crima perfectă”. E un subiect care a mai fost dezbătut în multe alte circumstanțe, dar mi se pare că serialul ăsta vine cu un nou aport aici, arătându-ne că nu există anumite caracteristici ale criminalului pentru a comite ceea ce înseamnă crima perfectă, care nu duce la probe, cadavru sau arma crimei. Oricine o poate face, numai să aibă motivul și oportunitatea. Literalmente, pe măsură ce se succed episoadele ai senzația că oricine ar fi putut să o facă, iar la final nu te aștepți oricum la deznodământ.
Toate ca toate, dar eu personal, mă identific cu fata din rolul principal - Pippa Fitz - Amobi. E atât de determinată, inteligentă, curajoasă și nu lasă ca nimeni și nimic să o descurajeze, chiar și atunci când e conștientă pe deplin că poate intra în bucluc sau este în pericol, își asumă risul, în căutarea adevărului. Îmi place că, pe parcurs, e chinuită de întrebări existențiale (Poți avea deplină încredere în cineva?, Cât de bine îl cunoști pe celălalt? Sunt oamenii doar buni, doar răi sau e sunt un mix din ambele?) la care încearcă să găsească ușor ușor un răspuns, pe măsură ce ancheta pe care o desfășoară capătă noi dimensiuni și numără din ce în ce mai mulți suspecți.
Îmi place că partea vizuală arată bine și cuprinde culori calde, peisaje rurale, verdeața este luxuriantă, casele în care locuiesc personajele sunt amenajate cu mult bun gust, vestimentația e simplă, comodă, versatilă; prim-planurile semnificative cu personajul principal, dinamica dintre personaje, dar și actorii aleși pentru a face parte din distribuție.
Nu știu cât de fidel respectă scenariul firul narativ al cărții (care am aflat ulterior că este o serie a autoarei Holly Jackson) dar urmează să o citesc și să o compar cu ceea ce am văzut. Însă, de sine stătător serialul este o reușită, te va ține cu sufletul la gură de la început la final și te va face să concluzionezi (dacă nu o făceai și înainte) că nimic nu este ceea ce pare niciodată și că e de datoria noastră să căutăm adevărul dacă nimeni altcineva nu o face.
Nobody wants this (2024)
Gen: comedie romantică, comedie, romance
Regie: Erin Foster
Muzică: Duncan Blickenstaff
Distribuție: Adam Brody, Kristen Bell, Justine Lupe, Timothy Simons, Jackie Tohn
Disponibil pe: Netflix
Premii: 2 premii, 11 nominalizări
Abordarea dragostei și a relațiilor interumane este una foarte realistă și nuanțată. Spre deosebire de alte seriale americane, nu se întâmplă nimic extraordinar, nu sunt scandaluri, certuri, țipete și urlete. E un serial care, realmente, îți liniștește sistemul nervos. Dar, mai important e că spulberă clișeele relațiilor romantice, care s-au tot învârtit atât în literatura, cât și în cinematografia americană de-a lungul anilor. Așa că da, e normal să fi fost ua dintre cele mai discutate producții de anul trecut în spațiul public, asta și pentru că intrigă și cucerește prin autenticitatea sa și chimia extraordinară dintre protagoniști.
Pe scurt, serialul urmărește povestea lui Joanne (Kristen Bell), o realizatoare de podcast atee și cinică, care se îndrăgostește de Noah (Adam Brody), un rabin necăsătorit. Primul sezon (da, s-a anunțat deja al doilea, după ce a fost atât de bine primit acesta) explorează cum, această pereche aparent incompatibilă, navighează prin diferențele lor religioase, așteptările familiei și propriile frici și nesiguranțe. E foarte important că Joanne și Noah nu sunt doar două persoane care se atrag fizic - ei dezvoltă o conexiune emoțională autentică bazată pe respect, vulnerabilitate și acceptare reciprocă. Ambii protagoniști sunt prezentați ca persoane complexe, cu defecte reale. Joanne este directă până la brutalitate, are probleme de intimitate și folosește umorul ca mecanism de apărare. Noah este un idealist care se luptă să împace valorile sale tradiționale cu dorințele sale personale. Această autenticitate face ca evoluția lor emoțională să fie credibilă și profundă, fără să mai pui la îndoială că așa ceva nu reflectă, în fapt, realitatea.
Un element important, dincolo de aspectul evident al diferenței de credință, este explorarea valorilor și perspectivelor diferite asupra vieții, demostrându-se că acestea pot deveni complementare. Joanne învață să aprecieze tradițiile și comunitatea, în timp ce Noah este provocat să-și reexamineze anumite rigidități. Familia lui Noah, în special mama sa (personaj interpretat excelent de Stephanie Faracy), reprezintă așteptările tradiționale și prejudecățile pe care cuplul trebuie să le înfrunte. Aceste interacțiuni generează momente de tensiune autentică, dar și oportunități de înțelegere reciprocă. Poate cele mai dificile obstacole sunt propriile frici ale personajelor. Joanne se teme de angajament și vulnerabilitate, în timp ce Noah se luptă cu teama de a dezamăgi comunitatea sa și de a-și compromite identitatea profesională și spirituală.
Ceea ce face ca totul să fie atât de credibil este modul în care personajele fac alegeri dificile, nu pentru a-l mulțumi pe celălalt, ci pentru că aceste alegeri le reflectă propria evoluție: Joanne alege să fie mai deschisă și vulnerabilă, nu pentru că Noah îi cere asta, ci pentru că realizează valorile conexiunii autentice, iar Noah alege să-și urmeze inima, nu abandonându-și credința, ci găsind o interpretare mai personală a acesteia.
Mi se pare că în peisajul mass-media plin de relații toxice sau idealizate, "Nobody Wants This" prezintă un model remarcabil de sănătos datorită modului în care se comunică onest nevoile și problemele (Joanne și Noah își exprimă fricile, dorințele și limitele în mod direct. Chiar și în momentele de conflict, comunicarea rămâne respectuoasă); a respectării independenței personale (personajele nu își sacrifică identitatea sau pasiunile pentru relație, asta pentru că Noah rămâne dedicat comunității sale religioase, iar Joanne continuă să-și urmeze cariera și să-și exprime opiniile); există acest îndemn indirect care vizează creșterea reciprocă (relația lor nu se bazează pe dependență, ci pe inspirație reciprocă pentru a deveni versiuni mai bune ale lor înșiși,ei se provocă să crească, fără să încerce să se schimbe fundamental); imperfecțiunilor care sunt acceptate (iubirea reală înseamnă să vezi imperfecțiunile celuilalt și să le accepți ca parte integrantă a persoanei, nu să încerci să-l schimbi, ca să fie pe gustul tău); soluționarea eficientă a conflictelor (un cuplu poate traversa dezacorduri fundamentale fără a recurge la manipulare emoțională sau compromisuri nesănătoase, așa cum se întâmplă în multe dintre cazuri).
Mi-a plăcut pentru că, simultan a reușit să fie amuzant, emoționant și profund, dar și pentru că e o poveste a diferențelor care pot uni și pot crea ceva frumos, peste identitatea personală a celor implicați. E o producție care merită atenția voastră deoarece amintește că iubirea adevărată nu înseamnă absența obstacolelor, ci capacitatea de a naviga prin ele împreună, cu onestitate și respect reciproc. Totul este foarte matur abordat, inspirat din literatura de specialitate din psihologie, iar pentru cei care vor să înțeleagă cum ar trebui să se simtă o relație sănătoasă e exact ceea ce trebuie.
Thank you, next (2024)
Gen: comedie, dramă, romance
Creatori: Bertan Basaran
Muzică: Daghan Kok, Ulas Ozbicer, Batur Yurtsever
Distribuție: Serenay Sarikaya, Metin Akdülger, Hakan Kurtas, Boran Kuzum
Disponibil pe: Netflix
Premii: 8 nominalizări
Când eram mică, mă uitam foarte mult la seriale turcești alături de bunica mea. N-aș fi crezut că mă voi întoarce vreodată la ele, dar îmi dau seama cât de mult au evoluat lucrurile în cazul acestor producții pe măsură ce anii au trecut. Adică, să nu mă înțelegeți greșit, turcii întotdeauna mi s-a părut că se pricep să facă drame exemplare, să creeze costume pe măsură, să conceapă scene și momente care să te țină în tensiune până se rezolvă problemele apărute, dar acum, o dată ce am vizionat Croitorul și Thank you, next!, îmi dau seama cât de mult au evoluat lucrurile. În continuare sunt prezente cele mai importante elemente ale cinematografiei turcești (familia, mesele întinse, muzica, hainele și bijuteriile), dar toate sunt duse la un alt nivel. Nu mai zic de firul narativ și modul în care construiesc și mențin tensiunea.
Leyla și modul ei de a naviga prin relații disfuncționale către o iubire care ar putea să se simtă autentic e ceva cu care se poate rezona la nivel universal. De câte ori nu ne întrebăm, atunci când suntem într-o relație, mai ales după ce trece o perioadă de timp, dacă omul de lângă noi este cel potrivit, este cel cu care ne vom petrece toată viață alături... Iar prin ceea ce trece Leyla arată că uneori trebuie să experimentăm ceea ce nu ne dorim pentru a recunoaște ceea ce ne dorim cu adevărat. Îmi place în mod deosebit cum se îmbină cele 3 povești de dragoste ale Leylei pe care le are cu 3 bărbați foarte diferiți din viața ei și că, deși este o comedie romantică, nu lipsesc întorsăturile neașteptate de situație și explorări emoționale mai profunde. Sunt câteva scene atât de frumos filmat, din natură, de aproape, cu niște detalii uluitoare, care m-au bucurat și impresionat vizual foarte mult.
Leyla lucrează într-o firmă de avocatură a unchiului ei, are niște colegi trăzniți și pare că totul merge bine în viața ei. Petrece, iese în oraș alături de prieteni, își permite haine și look-uri luxoase, dar ca întotdeauna, crăpăturile unei femei puternice se văd dacă te apropii. În cazul ei, Leyla descoperă cu puțin timp înainte de nuntă că logodnicul ei, Omer, a înșelat-o. Devastată, Leyla se trezește forțată să-și reconsidere alegerile romantice și să se confrunte cu trecutul ei. Această călătorie emoțională o aduce în contact cu Feyyaz și cu Cem, unul întânit la o petrecere și celălalt întâlnit la unul din cazurile dificile la care lucrează în cadrul firmei de avocatură.
Inițial, relația dintre Leyla și Omer este prezentată ca fiind una aparent stabilă, dar lipsită de profunzime. Serialul explorează subtil semnele de avertizare pe care Leyla le-a ignorat și modul în care ea a acceptat o relație care nu o împlinea cu adevărat. Trădarea lui Omer devine astfel nu doar un moment de criză, ci un catalizator care o forțează să-și reevalueze standardele în dragoste. Dinamica lor emoțională este marcată de dezechilibre de putere și probleme de comunicare. După părerea mea, este tratată cu maturitate tema infidelității, arătând consecințele emoționale devastatoare, dar și oportunitatea de creștere care poate rezulta dintr-o astfel de experiență traumatică.
Feyyaz reprezintă iubirea pasională și intensă, dar volatilă a Leylei. Întâlnirea lor aduce la suprafață chimia incontestabilă care îi leagă, dar și tiparele toxice în care s-ar adânci dacă ar alege să continuie relația. E foarte frumos explorată în contextul acestei relații dualitatea unei astfel de conexiuni - pe de o parte, pasiunea covârșitoare și sentimentul de a fi "viu", iar pe de altă parte, instabilitatea emoțională și tendința de a repeta aceleași greșeli. Feyyaz o provoacă pe Leyla să iasă din zona de confort, dar nu îi oferă siguranța emoțională de care ea are nevoie pentru a-și vindeca rănile.
Dinamica dintre Leyla și Cem este fără îndoială cea mai complexă și nuanțată din serial. Începând ca rivali, pentru că Leyla o reprezintă pe fosta nevastă a lui Cem în procesul de divorț, au mereu discuții în contradictoriu, chiar dacă, în secret Leyla se întreabă cum e să fii una din femeile care i-au stat alături de-a lungul timpului. Dar ținând cont că cea mai lungă căsnicie a lui a durat trei ani, a avut trei în total, și că actuala nevastă aproape s-a sinucis în timpul procesului de divorț pentru că implicarea celei de-a doua neveste era prea mare și devastatoare, nu e un bărbat tocmai ușor de înțeles și gestionat. E important de precizat că este bogat și influent, are afaceri, și, cel mai probabil femeile care i-au fost alături au fost pentru că banii au contat mai mult decât relația în sine, pe care o aveau cu el. În afară de a doua nevastă, cu care împărtășește o conexiune mai profundă și mai specială decât te fac să crezi inițial, și care pe Lelya o face să fie confuză, Cem e un mister de la un cap la altul. Poți face doar speculații despre el. Nu arată ce gândește, e inaccesibil, îi privește și le vorbește tuturor de sus, dar când descoperă latura sensibilă a Leylei este evident că se îndrăgostește iremediabil de ea, chiar dacă poate părea un joc pentru un bărbat ca el o posibilă relație cu ea.
Mi se pare important că, în loc să o prezinte ca pe o victimă pasivă, serialul o arată pe Leyla asumându-și responsabilitatea pentru propriile alegeri și lucrând activ pentru vindecarea sa. Ea trece prin toate etapele de doliu specifice încheierii unei relații: negare, furie, negociere, depresie și, în cele din urmă, acceptare. E important și că învață să fie confortabilă cu sine însăși, înainte de a mai căuta validarea în relații, chiar dacă momentele astea nu sunt de sine stătătoare sau foarte evidente. Dar, peste toate e fantastic modul în care Leyla învață să aibă din nou încredere, atât în ceilalți, cât și în propriul instinct.
Un alt aspect care mi se pare important de amintit este modul în care sunt evidențiate invidia și gelozia. Lucrurile devin complicate, la fel și relațiile, dar aceste emoții distructive nu sunt prezentate ca fiind așa, ci ca indicatori valoroși ai dorințelor autentice și nerecunoscute. Personajele învață să-și asculte gelozia și să înțeleagă ce le spune aceasta despre ei înșiși în relație cu celălalt.
Un aspect deosebit de bine realizat mi se pare că este modul în care serialul prezintă recunoașterea graduală a sentimentelor din partea Leylei pentru toți bărbații din viața ei. Îmi plac monologurile ei interioare, visele pe care le are, modul în care filtrează ceea ce îi spun ceilalți, toate conducând-o spre conștientizare. Nu este un moment de revelație bruscă, ci o acumulare de momente mici de claritate, până când ea înțelege că alegerea potrivită a depins mereu de ea, nu din disperare sau conveniență, ci pentru a înțelege cine este ea cu adevărat.
Vedem ce provocări mai urmează pentru Leyla în sezonul doi pentru că Netflix tocmai ce a anunțat continuarea serialului printr-un scurt teaser.
Spinning Out / Patinând prin viață (2020)
Gen: dramă, sport
Creator: Samantha Stratton
Muzică: Ohad Benchetrit
Distribuție: Kaya Scodelario, January Jones, Evan Roderick, Willow Shields
Disponibil pe: Netflix
Premii: -
Lansat pe Netflix în ianuarie 2020, "Spinning Out" este un serial care, deși a avut o viață scurtă (un singur sezon de 10 episoade), reușește să exploreze cu profunzime psihologică lumea aparent strălucitoare, dar profund traumatică a patinajului artistic. Creat de Samantha Stratton, fostă patinatoare, serialul oferă o perspectivă extrem de sinceră asupra costurilor emoționale, fizice și psihologice ale performanței sportive.
Serialul urmărește povestea lui Kat Baker (Kaya Scodelario), o patinatoare de elită a cărei carieră solo promițătoare este brutal întreruptă de un accident grav în timpul unei competiții. După ce trauma o împiedică să mai execute sărituri, Kat primește o a doua șansă neașteptată când i se oferă oportunitatea de a concura la patinaj, în pereche, alături de Justin Davis (Evan Roderick), un talent problematic, dar strălucit. Această schimbare de direcție o forțează pe Kat să se confrunte nu doar cu teama de a reveni pe gheață, ci și cu tulburarea bipolară moștenită de la mama sa, Carol (January Jones), și cu dinamicile complicate ale unei familii disfuncționale care o include și pe sora ei mai mică, Serena (Willow Shields), o patinatoare ambițioasă.
Kat Baker este un personaj care luptă, constant, pe multiple fronturi: tulburarea bipolară, nediagnosticată inițial, trauma post-accident, presiunea competițională, dinamicile familiale toxice și noul echilibru fragil cu partenerul său. Serialul surprinde magistral, din perspectiva mea, spirala emoțională a Katiei - de la determinarea obsesivă, la anxietatea paralizantă, de la episoadele maniacale energizante, la depresiile profunde... Vedem o tânără care își construiește meticulos o fațadă rezilientă, în timp ce interiorul său este un haos de emoții contradictorii. Dar e fain că nu este prezentată nici ca victimă, nici ca eroină, ci ca un om real navigând prin circumstanțe extraordinar de dificile. Momentele în care își administrează medicația, ritualurile pre-competiționale și monologurile interne care vizează propriile temeri sunt prezentate cu o sinceritate brutală și arată că în spatele perfecțiunii aparente a unei sportive de elită, se află o luptă continuă și nevăzută.
Personajul lui January Jones aduce în prim-plan una dintre cele mai complexe reprezentări ale parentingului toxic din sportul de performanță. Carol, fostă patinatoare ale cărei vise au fost năruite de aceeași boală mintală care o afectează pe Kat, își canalizează ambițiile nerealizate prin fiicele sale. Serialul nu o prezintă simplistic ca pe un "părinte-monstru", ci explorează treptat cum tulburarea sa bipolară netratată, combinată cu dezamăgirile personale, creează un proces continuu în care pune presiune și manipulează emoțională. Relația sa cu Kat este în continuă schimbare și pendulează mereu între iubire profundă și abuz emoțional, între dorința ca fiica sa să reușească și incapacitatea de a separa succesul copilului de propria validare.
La prima vedere, Justin pare să se încadreze în tiparul bad boy-ului, deși are o inimă de aur. Nu vă temeți, are suficient spațiu acordat ca să treacă dincolo de abordarea asta clișeică. Prin relația de parteneriat cu Kat, Justin evoluează, de la un sportiv privilegiat și imatur, la cineva care învață să recunoască vulnerabilitatea în sine și în ceilalți. Chimia complicată dintre Kat și Justin este construită nu doar pe atracție, ci pe recunoașterea reciprocă a traumelor și fricilor. Ei formează o conexiune bazată pe înțelegerea comună a ceea ce înseamnă să trăiești sub presiunea constantă a perfecțiunii, a traumelor din copilărie și a dorinței de a performa.
Meritul absolut al serialului este că abordează frontal o temă adesea evitată în sportul de performanță: sănătatea mintală. Tulburarea bipolară nu este doar menționată, ci este prezentată cu toate nuanțele și manifestările sale. Vedem cum Kat se luptă cu stigmatul bolii, cu teama că medicația îi va afecta performanța și cu frica constantă că o criză ar putea distruge tot ce a construit până în acel punct. Unul dintre cele mai puternice mesaje care se concretizează pe măsură ce vizionezi este că tulburările mintale nu definesc persoana. Kat nu reușește "în ciuda" bipolarității sale, ci învață să integreze această parte a identității sale în viața și cariera ei. Se arată clar în serial modul în care sportivii sunt încurajați să-și ignore sănătatea mintală în favoarea performanței, creând condițiile care vor duce inevitabil la prăbușire.
Mi-a plăcut modul brut în care sunt arătate toate fațetele sportului de performanță și toată gama de sacrificii pe care acesta îl include, în special: antrenamentele extenuante, accidentările tratate superficial, durerea cronică normalizată; relațiile abandonate, izolarea, incapacitatea de a avea o adolescență "normală"; presiunea economică asupra familiilor, inegalitățile de clasă în sportul de elită, compromisurile necesare pentru a continua; faptul că școala devine prioritate secundară, iar viitorul post-competițional este incert.
E importantă accentuarea ideii că revenirea după o accidentare majoră nu este niciodată doar despre recuperarea fizică. Chiar și după ce corpul s-a vindecat, mintea păstrează amprenta traumei, iar reconstruirea încrederii este un proces lent și neliniar. Tranziția Katiei la patinajul în perechi devine un fel de metaforă puternică pentru vindecarea prin vulnerabilitate și încredere - ea trebuie să se bazeze pe altcineva, să renunțe la controlul total, să aibă încredere că va fi susținută, toate acestea fiind lecții foarte importante, după o astfel de experiență.
Deși a fost anulat prematur după un singur sezon, am înțeles cititnd ulterior că "Spinning Out" a avut un impact cultural destul de important, contribuind la discuțiile despre sănătatea mintală în sport, care au devenit și mai proeminente în ultimii ani. Am mai citit și că reprezentarea autentică a tulburării bipolare și a procesului terapeutic a fost lăudată de specialiști în sănătate mintală, serialul reușind să evite atât romantizarea, cât și demonizarea afecțiunilor psihice. Arată, pe bune, că patinajul, ca și orice alt sport nu este doar despre grație și frumusețe, ci și despre multă muncă și lupte, cel mai adesea minimizate, până ce devin invizibile.
Toate datele despre filme și seriale, despre regizori, creatori, actori și producție sunt preluate de pe IMDb.
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Alex Țîrdea - În fiecare zi învăț ceva nou: fie despre mine, fie despre cei din jur sau despre cum funcționează lucrurile în general
E interesant că dacă nu ne-ar face cineva cunoștință nu am întâlni oameni pe care ajungem să-i apreciem foarte mult. Este și cazul meu și al lui Alex. Nu aș fi aflat niciodată despre acest băiat, cu o viziune specială în fotografie și foarte modest, în aceeași mare măsură precum talentul său, dacă nu mi-ar fi scris într-o seară caldă de octombrie profesoara mea de desen din liceu, care m-a susținut foarte mult și care, atunci când am absolvit, mi-a spus să nu las pe nimeni să-mi schimbe viziunea căci este foarte valoroasă așa cum este, și nu mi-ar fi spus că la CNCN un elev de clasa a X-a a înființat un club de fotografie.
Deși inițativele pe parte artistică existau la mine în liceu atunci când eram elevă, chiar eu dorindu-mi să facem o expoziție foto cu tema „Oameni” (care nu a mai fost dusă la bun sfârșit pentru că a venit pandemia și ne-a schimbat planurile) împreună cu doamna profesoară, nu ar fi fost posibilă înființarea unui club în acele condiții, contexte, cu acei elevi etc. Însă băiatul ăsta a avut dorința și ambiția suficient de mari, încât să-și propună și să fondeze acest club, care se numește Golden Rays. Am fost invitată toamna trecută, ca elev Alumni, să vin să le vorbesc elevilor de liceu (de la a IX-a până la a XII-a) despre fotografie, ce înseamnă ea pentru mine, cum a arătat dumul meu în domeniul acesta, dar și să-i mai inspir, să-i motivez, poate să le dau și încrederea că se poate dacă crezi suficient în ceea ce faci și ceea ce „vezi” etc. Așa am făcut cunoștință cu Alex, mult mai matur pentru vârsta de fapt, respectuos, dar cu aceeași preocupare pentru conceptual și detalii, pe care o aveam și eu la vârsta lui. Când mi l-a prezentat, doamna profesoară mi-a spus că îi aduce aminte de mine, că e un fel de variantă masculină a mea, de la profilul pedagogic (pe care l-am făcut și eu), cu același drive artistic și cu aceeași dorință de a face ceva pentru arta fotografică. I-am dat dreptate, pentru că în toate lunile care au urmat acelei prezentări, așa am simțit și eu. Mi se pare că vorbesc într-adevăr cu un eu din trecut, pentru că văd atât de multe din visurile, temerile, incertitudinile, problemele mele de atunci în frământările și căutările lui de acum.
Apreciez în mod deosebit atenția lui pentru detalii, pentru culori, pentru un edit frumos, curat, care e realizat atent. Îmi place că se caută pe el, încearcă să se înțeleagă și să se descopere, iar arta, muzica și cinematografia îl ajută în acest proces anevoios, prin care am trecut cu toții atunci când am avut vârsta lui. Și deși, probabil că, pentru el, îi servesc drept mentor, vreau să vă spun că am învățat multe lucruri de la el, la unele se pricepe mai bine decât mine (Photoshop :)), iar la altele mă întrece (coordonarea unei echipe în vederea realizării unui produs creativ calitativ, amibiție, inițiativă, dedicare etc.).
Vreau ca interviul de luna aceasta să fie un manifest pentru tinerii talentați, pentru viziunea unică a fiecăruia, care merită împărtășită, indiferent de pasiuni sau domeniul de activitate, pentru toți cei care acum sunt adulți, dar care, la 16 ani erau idealiști, aveau vise mari, dar care pe parcurs poate au renunțat pentru că alții au spus că nu e bine, nu e frumos, nu e normal, decent, perfect sau inovativ... Pentru toți acei adulți care vor să retrăiască timpurile în care erau fericiți, chiar dacă neînțeleși, este acest articol. Mai presus de toate, sper să vă simțiți inspirați de ceea ce face și spune Alex, așa că vă las să-l descoperiți și voi în rândurile de mai jos.
Cum se vede lumea la 16 ani?
Mi se pare destul de complicată, trăiesc perioada aceea când experimentezi, afli multe lucruri noi, descoperi pasiuni noi, te întâlnești cu diferite persoane și începi să îți faci o „schiță” despre cine ești cu adevărat și cine vrei să fii sau să devii. Cu toate că zilele par repetitive din cauza programului de la școală, în fiecare zi învăț ceva nou — acesta cred că este și motivul pentru care nu mă plictisesc aproape deloc. Odată cu startul perioadei liceale, pot spune că am început să am mai multe responsabilități și să întâmpin mai multe dificultăți decât aveam înainte, dar, până la urmă, asta dă culoare vieții. Deci, pot spune că în prezent văd lumea puțin incertă și complexă, dar, totodată, foarte frumoasă.
Ce înseamnă fotografia pentru tine și când a început să prindă contur această pasiune?
Dintre toate hobby-urile pe care le-am avut până acum, fotografia a fost, fără îndoială, cel mai spontan. Nu pot spune că e un talent înnăscut, sau că am învățat să fac poze peste noapte. M-am întrebat de multe ori cum un singur videoclip de pe o rețea de socializare pe care l-am văzut prin 2019-2020 m-a motivat atât de mult să mă apuc de fotografie. Aveam în jur de 11 ani când am început să fac poze cu telefonul, pretinzând că știu ce fac și că sunt expert în arta fotografică. Tatăl meu obișnuia să facă poze cu un Nikon D60 când eram mic, dar nu o făcea la un nivel profesionist, ci mai mult pentru amintiri. Același Nikon D60 a ajuns și în mâinile mele (cu display-ul stricat și aproape inutilizabil) când am descoperit că poți face poze și cu un aparat de fotografiat, nu doar cu telefonul. După care, de ziua mea, după ce i-am bătut pe ai mei la cap un an întreg că vreau un aparat de fotografiat, am primit un Nikon D5600 pe care încă îl folosesc, cu un obiectiv 18-55mm și unul 70-300mm, care avea să îmi ofere multe oportunități și să îmi deschidă multe porți, chiar dacă mi-a luat mai mult de patru ani să îmi dau seama de asta.
În ultimul timp, mi-am dat seama că fotografia nu este despre a capta poza perfectă, sau momentul perfect (știu că o să mă contrazică iubitorii de wildlife aici), cât este despre a surprinde emoții, care, la un moment dat, vor fi doar amintiri. În ultimul timp, au început să îmi placă mai mult pozele ce îți trezesc un sentiment de nostalgie și îi invidiez pe cei care au aparate digitale vechi/pe film și care reușesc să facă poze ce îți dau impresia că te poți întoarce înapoi în timp fără prea mult efort și fără pic de editare. Nu mi-a fost aproape niciodată foarte ușor să mă despart de lucrurile din trecut, deci, probabil aceasta este și motivul pentru care prefer asemenea fotografii.
Viziunea ta este una specială, atentă la detalii și sensibilă, în special când vine vorba de elementele din natură și portrete. De ce te atrag detaliile, cum ți-ai format stilul acesta și de unde te inspiri pentru a crea?
Detaliile sunt lucruri mărunte, pe care nu le sesizează toată lumea, de asta sunt și atras de ele, pentru că sunt greu de observat și, de foarte multe ori, detaliile mărunte fac o simplă fotografie să devină o operă de artă. N-am avut niciodată un stil specific — nici acum nu cred că mi-am găsit unul care să mă caracterizeze întru totul, dar printre preferatele mele se regăsește fotografia fine-art, fie ea portret sau peisaj. Modul meu de a face fotografii și de a edita s-a format în timp, cu mici influențe datorate fotografilor cu care m-am mai întâlnit și Instagramului, pe care îl folosesc destul de des ca inspirație. Nu îmi place să planific ceva din timp sau să lucrez foarte tehnic, cu totul gata pus la punct de dinainte. Un moment este cu adevărat unic atunci când se întâmplă pe neprevăzute, de asta nici nu mă omor după natură moartă sau orice ce implică obiecte statice, fără viață.
Ești elev la CNCN, la profilul pedagogic, dar nu te-ai limitat la un rol pasiv în cadrul școlii, ci ai ales să te implici și chiar să fondezi mai multe proiecte. Ești parte din Consiliul Școlar al Elevilor, participi constant la adunările Consiliului Județean al Elevilor Galați, fotografiezi toate evenimentele importante care au loc în școală și, de anul trecut, ai fondat și Clubul de fotografie Golden Rays. Ce te motivează să te implici atât de mult pentru școala ta, de unde îți iei energia pentru aceste proiecte și ce îți dorești să mai realizezi pe viitor?
Sunt o persoană destul de ambițioasă, iar când îmi propun ceva realizabil, de cele mai multe ori reușesc să îmi ating ținta. Sunt rareori momente când dau greș și aleg să mă dau bătut, iar atunci când mă implic 100% și nu îmi iese ceva, încerc din nou, cu măcar 1% mai mult efort decât înainte. Principalele surse de motivație sunt rezultatele, prietenii și familia. Este un sentiment foarte plăcut atunci când depui mult efort să îți iasă ceva așa cum vrei tu, iar rezultatele sunt satisfăcătoare — acest sentiment mă încurajează să continui și îmi confirmă faptul că fac bine ceea ce fac.
De cele mai multe ori, când am spus cu voce tare ce mi-am propus să fac, n-am avut succes, așa că, de obicei, ezit să vorbesc despre ce idei am pentru viitor. Nu a știut nimeni că aveam de gând să înființez un club de fotografie în afară de prietenii foarte apropiați și familia mea, până când acesta s-a deschis oficial. Pot spune totuși că vreau să pășesc în lumea cinematografiei și să încerc și partea video. Este mult mai complexă și sunt mult mai multe posibilități decât în fotografie, ceea ce îți poate deschide noi perspective și orizonturi. Deocamdată nu am idei foarte mărețe pe care am de gând să le pun în aplicare în viitorul apropiat, ci îmi doresc să mă dedic și mai mult școlii decât am făcut-o până acum și să perfecționez tot ce știu să fac.
„Detaliile mărunte fac o simplă fotografie să devină o operă de artă.”
De curând, alături de colegii tăi, ați ales să participați la două concursuri de scurtmetraje, Filmmic și Boovie. Ce a însemnat această experiență pentru tine, cum a fost să coordonezi echipele din aceste proiecte și de ce ai ales să te îndrepți spre cinematografie?
Înregistrările pe care le-am făcut în cadrul concursurilor Filmmic și Boovie au fost primele filmulețe pe care le-am făcut vreodată cap-coadă. Pot spune că am învățat foooarte multe lucruri: cum să lucrezi cu oamenii din echipa ta, cum să scrii un scenariu, cum să planifici totul din timp, cum să fii organizat, cum să încurajezi membrii echipei să contribuie și să vină cu idei, cum să folosești lavaliere, cum să editezi (cum să sincronizezi audio, cum să colorezi un videoclip, cum să aplici efecte sonore, cum să realizezi creditele de la finalul videoclipului) și lista poate continua cu zeci de lucruri noi pe care le-am învățat.
Cum am spus și anterior, cinematografia mi se pare un domeniu mult mai complex și mai distractiv, care îți oferă mai multe posibilități. Poți forma o echipă, poți lucra cu persoane, ai mai mult spațiu să îți pui în aplicare creativitatea, poți transmite un mesaj mult mai profund și multe altele, dar cel mai important, poți avea un impact asupra spectatorilor.
Poți alege 3 fotografii din portofoliul tău, de care ești mândru, pe care să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?
1. „My lucky stars” - Tupperwave
2. „Theme from Taxi Driver” - Bernard Herrmann, Dave Blume
*foarte tare filmul Taxi Driver (1976) apropo :)
3. „Earth Song” - Michael Jackson
Îmi plac atât fotografiile, cât și piesele pe care le-am ales, chiar dacă nu sunt preferatele mele, dar mi se pare că se potrivesc cel mai bine.
Știu că ești pasionat de muzică. La ce instrumente cânți? Există o poveste în spatele alegerii acestora?
Părinții m-au dat la pian la vârsta de opt ani. Am luat lecții la Centrul Cultural Dunărea de Jos și la început mi-a plăcut, dar odată cu trecerea timpului, după cinci ani de muzică clasică, am început să mă plictisesc și am vrut să încerc ceva nou, așa am decis să fac lecții în particular și să încerc alte genuri de muzică. După doi ani de făcut pian în particular și după ce am încercat mai multe genuri de muzică, mi-am dat seama că am învățat destul și că nu ar avea rost să continui cu lecțiile de pian, deoarece nu aveam de gând să o fac la un nivel profesional, voiam să fie doar o pasiune. Așa că după ce am terminat cu concursurile și lecțiile de pian, mi-am dat seama că nu mi-a plăcut niciodată să învăț piesele pe care le cântam pe de rost, așa că am continuat să cânt la pian, iar la un moment dat am descoperit jazz-ul și blues. Îmi plac mult aceste genuri de muzică pentru că nu se axează atât de mult pe versuri, cât se axează pe „feeling-ul” pe care ți-l creează cântecul respectiv atunci când îl asculți și totodată, îți oferă posibilitatea de a-ți pune amprenta, de a oferi un strop din propria viziune fiecărei piese, de a improviza și de a cânta așa cum vrei tu să o faci și nu cum „trebuie să sune”. Aceste genuri de muzică sunt mai puțin tehnice, oferindu-ți posibilitatea de a te exprima în felul tău, fără a fi judecat de felul în care alegi să cânți.
Acum doi ani m-am apucat și de chitară tot la CCDJ din pură curiozitate și fascinație față de acest instrument. Consider că este într-adevăr un instrument muzical mai complicat, dar, totodată, mai interesant.
Trebuie să recunosc că nu iubesc chitara la fel de mult cât iubesc pianul și asta se datorează cel mai probabil lipsei de experiență pe care o am în ceea ce privește cântatul la chitară. Fun fact: Am fost și într-o trupă rock timp de 2 luni, dar nu mi-au plăcut atât de mult piesele pe care le cântam la repetiții, așa că a fost doar o experiență efemeră.
Cum reușești să găsești un echilibru între toate pasiunile tale, îndatoririle școlare și preocupările specifice vârstei?
Nu întotdeauna reușesc să găsesc un echilibru. Am renunțat cu ceva timp în urmă la jocurile video ce îmi consumau o mare parte din timp. Bineînțeles că nu am renunțat pentru totdeauna. Sunt ocazii când aleg să mai evadez din realitate, așa că mă mai joc când îmi permite timpul. Încerc, pe cât de mult posibil, să pun școala pe primul loc și să echilibrez balanța dintre pasiuni și preocupările specifice vârstei. Mi-am promis că o să renunț la mai multe oportunități care îmi consumă foarte multă energie și timp și că o să mă concentrez mai mult pe ce este cu adevărat important. Totuși, reușesc să stau organizat notându-mi datele și evenimentele importante în calendar și le prioritizez în funcție de importanța acestora, astfel încât să știu exact ce am de făcut și până când, fără să mă aglomerez.
„Văd lumea puțin incertă și complexă, dar, totodată, foarte frumoasă.”
Între proiecte, evenimente și cursuri mai ai timp să citești sau să vezi ceva bun? Dacă da, împărtășește-ne câte 2 preferate din fiecare categorie, spunând și de ce ți-au plăcut.
Îmi propun de foarte multe ori să văd filme și să citesc cărți, dar niciodată nu reușesc. Chiar mi-am propus recent să merg la cinema mai des, dar e mai dificil să alegi un film la care să mergi cu o persoană și să fii pe aceeași lungime de undă. M-am uitat recent la The Batman (2022) și m-a impresionat foarte mult cinematografia din film. Același lucru l-am admirat și la Harry Potter și Taxi Driver (1976). De obicei, urmăresc filme mai multe pentru partea vizuală/estetică decât pentru plot-ul sau conținutul filmului.
Nu sunt un mare fan al cărților, iar când eram mic nu citeam mai nimic în afară de ce ne spunea să citim la scoală. Apreciez însă enorm persoanele cărora le place să citească. Cartea pe care am avut-o la Boovie „A Good Life” de Virginie Grimaldi este una dintre puținele cărți care mi-au plăcut cu adevărat și care nu mi s-au părut mai deloc plictisitoare, deci o pot considera printre preferatele mele. Nu sunt sigur dacă mi-a plăcut această carte datorită conținutului ei, sau dacă mi-a plăcut pentru că o asociez cu timpul petrecut la filmări și cu experiența Boovie. La scurt timp după ce am citit-o, mi-am cumpărat o altă carte: „A man called Ove”, însă mi s-a părut foarte plictisitoare. Am încercat să mă uit și la film, dar după un sfert de oră, mi-am dat seama că mi se pare la fel de plictisitoare ca și cartea.
În concluzie, îmi plac foarte mult filmele, dar nu prea am timp să le urmăresc. Cât despre cărți, încă sunt în căutarea genurilor care mi se potrivesc.
Atunci când suntem tineri este esențial să avem modele sau oameni care ne inspiră, care ne fac să fim mai buni și mai buni în ceea ce facem. Tu ai astfel de oameni și dacă da, ce ai învățat de la ei?
Nu am neapărat un model după care mă ghidez, însă încerc să învăț câte ceva de la fiecare persoană cu care interacționez, observând ce calități are și ce anume mi-ar putea lipsi mie. De cele mai multe ori, învăț experimentând, vorbind cu persoane și cerând sfaturi. Spre exemplu, una dintre experiențele din care am avut foarte multe de învățat este cea de la Boovie menționată anterior. În fiecare zi învăț ceva nou — fie despre mine, fie despre cei din jur sau despre cum funcționează lucrurile în general.
Urmează o perioadă a alegerilor în viața ta. Ținând cont că ai atât de multe înclinații, încotro ai vrea să te îndrepți și de ce?
Este o întrebare dificilă. Încă nu știu încotro vreau să mă îndrept, cu toate că, cel mai mult tind să merg pe domeniul cinematografiei/fotografiei, pe arte vizuale. Am intrat la liceu pe profilul de pedagogie, specializarea învățător-educator cu gândul că mă voi face profesor de limba engleză, însă, de pe la jumătatea anului 2024 am început să mă îndrept spre psihologie și cinematografie. Nu mă văd făcând facultatea pe psiho-pedagogie pentru că mi se pare puțin monoton și plictisitor să fii profesor, plus că trebuie să ai foarte multă cultură generală și trebuie să ai răspuns la orice.
Nu vreau să mă mai stresez mai mult decât suficient — sunt sigur că o să mă mai răzgândesc de câteva ori până ajung la facultate, oricum. Consider că dacă mă țin de învățat și iau note bune, voi avea mai multe opțiuni în ceea ce privește viitorul și nu îmi va fi atât de greu să mă orientez.
Pe Alex îl găsiți aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Vladimir Pogonariu (Pogo) - Fotografia de concert este tot ce înseamnă actul artistic transpus în imagini: emoție, energie, conexiunea dintre artist și publicul său
Când spui Expirat, spui Pogo. Asta pentru că orice club în care au loc concerte are nevoie de o imagine aparte pentru a convinge oamenii să vină la evenimentele pe care le găzduiește. Iar această imagine este creată de Pogo, deja de 8 ani încoace.
Pentru el, fotografia a început ca pasiune pe când era în liceu, și deși a reușit să o păstreze până în prezent așa, acum reprezintă pentru el, mai degrabă, modul în care se exprimă, simte muzica și e modalitatea cea mai facilă prin care poate să redea atmosfera concertelor la care merge și starea artiștilor pe care îi apreciază. Deși Expiratul e locul în care se simte cel mai bine, s-a extins și în zona festivalurilor. Chiar dacă nu au fost întotdeauna experiențe ușor de dus, l-au ajutat să fie mai bun și mai bun în ceea ce face, la fel ca oamenii de la noi și din afară pe care i-a dat drept exemplu de inspirație.
Îl urmăream deja de ceva ani, știam ceea ce face din prezența pe social media și de pe Gigxels, am și fost în Expirat de câteva ori cu prilejul mai multor concerte, dar cumva nu am reușit să ne întâlnim în persoană până primăvara asta, când am căștigat un print cu o fotografie făcută de el în urma unui giveaway pe Instagram. Ne-am întâlnit la Art-an-te, ca să-mi înmâneze print-ul, la expoziția cu fotografii de concert a lui Mihai Vasilescu (culmea!), iar în urma discuției extrem de interesante pe care am avut-o, mi-am dat seama că trebuie să-i fac loc pe blog să vorbească despre felul în care vede el fotografia.
Deși poate părea că îmi pregătesc interviurile cu mult timp înainte și că poate știu pe cine vreau să abordez încă de la începutul anului, nu este așa. Dat fiind faptul că, cel puțin o dată la câteva luni întâlnesc oameni interesanți, cu o multitudine de povești de spus, păstrez interviurile de pe blog pentru astfel de ocazii, pentru a le da spațiu oamenilor pasionați și talentați să se exprime prin ceea ce fac. Îi mulțumesc lui Pogo și pe această cale că a acceptat să-și spună povestea, că a fost sincer, că a spus ce echipamente folosește, că a definit fotografia de concert ca fiind parte a fotojurnalismului (oferind și argumente valabile pentru asta), că a menționat importanța susținerii familiei pentru a putea face ceea ce-i place și despre ce înseamnă, de fapt, să fii autentic într-o lume mult prea sufocată de trendurile de pe social media. Sper să vă inspire, mai ales pe cei pasionați de muzică, concerte și surprinderea emoției prin imagini să o faceți mult mai bine, mai asumat, mai autentic!
Cum te poți descrie până în acest punct al vieții tale?
Un tip ambițios aș spune, care nu își pune limite, mai ales când vine vorba de pasiuni. Nu-mi propun să ajung în punctul X, ci, mai degrabă, vreau să văd cât de departe pot să ajung. Am învățat să mă descurc în orice situație (și în fotografie și în viață) și să nu mai fac din orice impediment o problemă.
Ce înseamnă fotografia pentru tine și când a început să prindă contur această pasiune?
Pe scurt: în liceu. Am avut prieteni cu aparate foto sau oameni în jurul meu cu aparate foto și mi s-a părut interesant. Inițial, le ceream lor aparatele să mai fac câte o poză, să-mi explice cum funcționează, cum se setează. Ulterior părinții mi-au cumpărat primul aparat foto (un Nikon D3000 cu obiectiv de kit) și am început să mă joc cu el, să experimentez. Am început cu portrete și street photography, am încercat și niște natura (când mergeam în vacanță), ulterior am ajuns la concerte. Nu-mi aduc aminte exact contextul sau care a fost primul concert fotografiat (foarte posibil să fi fost Pendulum DJ Set la Arenele Romane în 2012), dar cert este că ușor ușor am trecut în zona asta. Foarte mult timp am mers la concerte cu “acreditare de presă”, pentru diverse publicații online și fotografiam în principiu trupele preferate. Pentru mine era un win-win, vedeam și concertul gratis și făceam și poze. După care, în decembrie 2017, după ce am aplicat la Expirat pentru o acreditare de presă la “Vița de Vie - Seară Acustică” și mi s-a spus că este sold-out concertul și nu au cum să îmi dea acreditare, a început să se scrie un nou capitol pentru mine. M-a sunat Toni de la Expirat să-mi spună că fotograful lor nu mai poate ajunge la concert și m-a întrebat dacă n-aș vrea eu să vin. Am acceptat și, ușor ușor, am devenit fotograful din Expirat.
„Personal cea mai mare satisfacție e că ea a rămas lângă mine.”
Ce presupune fotografia de concert pentru tine, dat fiind faptul că nu este un gen de fotografie pe care să-l practice mulți, cel puțin nu la noi?
Personal, este un mecanism de escapism pentru mine. O știu și o recunosc. Fotografiez la concerte pentru că îmi place muzica, îmi place fotografia și îmi place să le îmbin. Cumva cred că îmbină stilurile cu care am început: portretistica și partea de street sau fotojurnalismul pentru că hei, fotografia de concert nu este doar despre portrete cu artistul pe scenă: fotografia de concert este fotojurnalism, este tot ce înseamnă acel act artistic transpus în imagini. Iar aceste imagini ar trebui să transmită energia și emoția acelui concert. Ar trebui să te poți uita la o galerie de la un concert și să îți dai seama cum a fost acolo, ce energie, cum s-au simțit artiștii și publicul, prin ce stări au trecut.
Cum ți-ai defini stilul de a fotografia și de unde îți iei inspirația de a crea?
Aș spune că e o combinație între fotojurnalism, dar și ceva mai artsy, iau ce mi se dă la concert, uneori îi aplic nebuniile mele (prisme, reflexii, edituri și altele), totul cu scopul de a transmite mai bine cum m-am simțit acolo.
Inspirația o iau din muzică, în primul rând, din actul artistic de pe scenă. Am spus-o de multe ori: energia trebuie să curgă de pe scenă în public și viceversa. Dacă între artist și public există un zid, de multe ori se reflectă în fotografii (și în atmosfera generală) - sunt acele fotografii cumva fără viață în ele.
Revenind la inspirație: clar și de la alți colegi fotografi și nu mi-e rușine să recunosc. Am învățat de la ei, am căutat să văd cum fac sau cum obțin anumite efecte, cum se mișcă, cum se comportă la evenimente. Miluță Flueraș, Năluca, Mihnea Ratte, Robert Antal și Robert Bumbeș (to name a few, de la noi), dar și Lloyd Wakefield sau Anna Lee.
Legându-ne de definiția și rolul fotografiei, din perspectiva ta, care crezi că este contribuția social media la ascensiunea unui fotograf în prezent? Crezi că te ajută să creezi pentru a fi în trend sau, mai degrabă, pentru a fi original?
Of, întrebare grea, mai ales pentru că personal consum mult social media, dar nu îmi găsesc niciodată timpul pentru a posta ce creez pe social media. Am văzut foarte mulți fotografi bubuind pe social media pentru ca știu ce și cum să posteze, dar fără să aibă un conținut “original”. Poate mă înșel, dar toți cei care cresc mult pe Insta/TikTok au același “stil” cumva și sar pe orice trend, eventual vând “preseturi” pe sistemul “Vrei să-ți iasă genul ăsta de poze? Ia presetul ăsta”.
Mihnea Ratte mi-a spus ceva acum câțiva ani, vorbind despre fotografiile din festival: “Nu crede ce e pe social media. Nimic. Totul e fake.” Dacă ai mulți followeri pe TikTok sau pe Insta nu înseamnă neapărat că ești un fotograf bun.
Cred că trebuie să existe un echilibru: poți să te folosești și de trenduri, să le încorporezi în munca ta, dar să nu-ți faci un scop din asta.
„Fotografiez la concerte pentru că îmi place muzica, îmi place fotografia și îmi place să le îmbin.”
Intrând în detalii de ordin tehnic, deoarece calitatea fotografiilor pe care le faci vorbește de la sine, cu ce aparate/obiective lucrezi, care sunt accesoriile preferate și unde ți-ai pus bazele tehnicii fotografice?
În primul rând, n-am urmat niciun curs de fotografie. Nu sunt fotograf acreditat sau recunoscut de nicio entitate. Am avut noroc de un prieten care m-a învățat “bazele fotografiei”, dar în rest singur, trial and error și niște tutoriale de pe YouTube.
Legat de echipament, sunt un fel de animal rar pentru că folosesc echipament Nikon: un body Nikon Z6II (plănuiesc să mai achiziționez un body în viitor, poate ceva cu 48mpx - Nikon România sponsor me 😊) împreună cu o suită de obiective, culmea, majoritatea prime-uri: un fisheye TTArtisan 11mm f/2.8, Nikon 14-24 f/2.8 G (folosit împreunaă cu adaptorul FTZ), Nikon 35mm f/1.8 Z, Nikon 50mm f/1.8 G, Nikon 85mm f/1.8 Z, Sigma 135mm f/1.8 DG și un Tamron 70-200 f/2.8 G2. Pe lângă asta, mai folosesc uneori diverse prisme de la Fractal Filters, filtre de difuzie (Black Mist), filtre care distorsionează (tip Halo FX) sau, pur și simplu, telefonul pentru reflexii.
Ce i-ai sfătui pe tinerii care au talent și viziune, dar nu sunt convinși că fotografia este drumul potrivit pentru ei?
Fotografia este genul de hobby pe care îl poți face în paralel cu un “job clasic”. Clar nu se exclud reciproc și clar pot fi făcute în paralel, așa că experimentați cu ea.
Ai în portofoliu concerte impresionante, alături de evenimente surprinse pe scenele mici ale cluburilor. Unde te simți cel mai confortabil, cum se văd aceste două ipostaze din perspectiva ta și ce ți se pare cel mai provocator atunci când vine vorba de locații?
În Expirat :)). Lăsând gluma la o parte, cred că în cluburi mă simt cel mai ok. Sau în locuri în care nu există photo pit, în care publicul e lipit de scenă. Atât scenele mari, cât și cluburile au provocările lor: la scena mare ai lumină, ai loc, te poți mișca liber, dar posibil să nu ai timp, de obicei fiind lăsat doar primele 3 melodii. De asemenea, la scenele mari nu ai atât de multă flexibilitate când vine vorba de poziționare și “unghiuri”. În funcție de scenă, e foarte posibil ca aceasta să fie atât de sus încât să nu poți vedea pe ea. Sau mai rău, să nu ți se permită accesul în fața scenei și să fii nevoit să tragi de la soundboard.
Pe de altă parte, în club nu ai limită de timp, poți sta unde vrei dar… te miști greu, lumina nu este neapărat abundentă sau la fel de calitativă ca la show-urile mari. Nu este deloc confortabil, e greu să schimbi obiectivele sau să ajungi “în față”. Dar este mai personal. De-asta mă simt și mai bine la concertele de club, pentru că sunt mult mai personale.
„Energia trebuie să curgă de pe scenă în public și viceversa. Dacă între artist și public există un zid, de multe ori se reflectă în fotografii (și în atmosfera generală).”
Poți alege 3 fotografii din portofoliul tău, de care ești mândru, și pe care să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?
Mi-e greu să aleg 3 preferate, dar o să încerc. De la cea mai veche la cea mai recentă:
Începem cu asta: Aurora, Electric Castle, 2022. Prima dată când fotografiam un festival. Am fost acolo cu acreditare de presă și am fotografiat pentru Gigxels (kudos Daniel Robert Dinu). Nu aveam în plan să ajung la Aurora inițial, dar mi-au spus niște prieteni: “Du-te că e foarte mișto, sigur o să îți placă”. Și așa s-a și întâmplat. Nu doar că mi-a plăcut concertul ei de atunci, dar e o artistă pe care o admir în continuare, la care mi-am cumpărat bilete la concert în Lisabona și pe care sper să o fotografiez în iulie la Arenele Romane când va concerta în București.
A doua fotografie este din 2023, sau vara în care am fotografiat 3 festivaluri și n-am avut concediu. Mai în glumă mai în serios, fotografia e făcută la Analogue Festival la Mioveni, la finalul sezonului de “festivaluri”. E făcută într-un moment de “joacă”, în care experimentam cu o prismă and I was just vibing with the music. Ulterior, când am văzut ce a ieșit a devenit una dintre favoritele mele, pare că totul e pus cu mâna acolo. Dar nu.
Într-un final revenim în prezent: 2025, martie, 22. Cojo are lansare de album în Expirat - Erupt. E un concert pe care îl așteptam de când am fost la Listening Party. Știam că o să fie o producție mare în spate și mai știam că o să fie un concert pe măsura albumului. Iar fotografia asta mi se pare ca ilustrează perfect albumul. Sau cel puțin așa mă simt eu când îl ascult.
Care este cea mai mare satisfacție a ta de până acum, personal și profesional, deopotrivă?
Faptul ca am o familie care mă înțelege și mă susține. Irina, logodnica mea, a fost alături de mine de la început, m-a susținut tot timpul chiar dacă poate nici ei nu i-a fost ușor. Practic viața noastră uneori se conturează și în jurul concertelor: vrem să plecăm în concediu - stai să văd ce concerte am, cum pot să jonglez cu ele etc. Așa că da, personal cea mai mare satisfacție e că ea a rămas lângă mine. Ea și toți prietenii cu care nu pot să ies la bere pentru că “sunt la concert în seara asta”.
Profesional – colaborarea cu Expirat. Clar și fără îndoială. Țin minte că asta mi-am dorit de la început, o colaborare pe termen lung cu o entitate: trupă, club, promoter. S-a nimerit clubul. Iar cu Expiratul îmi place să spun că am crescut împreună.
Ai fotografiat mulți artiști de la noi, dar și din afară, numele sonore care au fost prezente la festivalurile cele mai mari din țară. Care e artistul pe care ți-a făcut cea mai mare plăcere să-l fotografiezi? Dar să stai de vorbă cu el în backstage? Poți povesti o întâmplare care te-a marcat?
Culmea, în backstage n-am intrat. Și nici nu prea vreau să intru, nu e locul meu acolo. Cum eu am locul meu și ritualul meu înainte de concert prin care mă “calibrez”, așa și artiștii au locul lor.
Acum, ce artist mi-a plăcut cel mai mult să fotografiez? Clar Aurora, 2022, Electric Castle. Țin foarte clar minte cum mi-au spus mai mulți prieteni “du-te la main stage, o să cânte Aurora, sigur o să îți placă”. Eu nu știam cine e așa că m-am dus clueless. După care a intrat ea pe scenă. Mai întâi i-am auzit vocea după care am și văzut-o (apropo de înălțimea scenelor), iar show-ul care a urmat a fost minunat. În continuare, unele dintre fotografiile mele preferate sunt de la concertul ăla.
Între proiecte, evenimente, deplasări ai timp să citești sau să vezi ceva bun? Dacă da, împărtășește, te rog, câte două „preferate” din fiecare categorie, spunând și de ce ți-au plăcut.
Filme și seriale am timp să văd, dar nu rețin numele. Nici măcar numele actorilor. Dar pot recomanda o carte: DusÎntors de Mihai Barbu (care este de fapt o extensie a Vând Kilometri, dar conține și a doua plecare în Mongolia). Îmi place pentru că e o carte sinceră, fix ca Mihai (care culmea, e și el fotograf) și e despre aventură și motociclism. Și pentru că îmi face chef de plimbare.
„De-asta mă simt și mai bine la concertele de club, pentru că sunt mult mai personale.”
În final, categoria de pe site sub care se va publica interviul se numește „interviuri-poveste” pentru că mi se pare esențial să creăm povești și să le dăm mai departe sau să le auzim și să le împărtășim cu alții. Spune-mi, ai o poveste care te-a impresionat sau pe care ai trăit-o și crezi că merită împărtășită și cu alții, pentru a putea învăța ceva din ea?
This is going to be a short one, dar e o poveste din care am învățat foarte multe (în principiu pentru că am spus “ah, eu nu o să ajung aici” și totuși am pățit-o și m-a lovit și pe mine). În 2023, când am fotografiat și Untold și Neversea și Analogue am zis că o să am grijă de mine (fizic și psihic). Înainte de festivaluri făceam cură de magneziu, aveam grijă să mă hidratez, să mănânc sănătos etc. Dar nu am avut grijă atunci să las și concertele din Expirat. Sau munca de la corporație. Practic vara aia eu mi-am luat concediu ca să muncesc. Și am crezut că sunt ok. Cum se termina un festival, 2 zile eram leșinat, după care ziceam “ah gata, sunt fresh, let’s go”. Doar că nu a fost așa. Ușor ușor mi-am dat seama că eu sunt mai mereu “obosit”, că îmi sare țandăra foarte ușor și că nu prea mă mai înțeleg cu nimeni, n-am răbdare. Dacă nu vă sună familiar, meet burnout. Sau semnele lui. Culmea e că nu îmi era străin, mai fusesem acolo (sau aproape) cel puțin odată. Cunosc oameni care au ajuns la spital de la epuizare (și nu doar fizică).
Bottom line: nimic nu e mai important decât sănătatea (fizică și, mai ales, mentală). Majoritatea am fost crescuți cu “și când nu mai poți, mai poți puțin”. Dar nu e chiar așa. Trebuie să învățăm să spunem ”nu” și să punem stop când e prea mult. Am învățat ceva din vara aia? Clar! Am învățat că nu pot să duc și festivaluri și job și Expirat. Am aplicat ce am învățat? Yes, to some degree. Dar am învățat și să văd mai clar semnele și să acționez din timp. Am învățat să-mi iau vacanțe, să mă deconectez și să spun “nu” când e prea mult. Și sunt recunoscător oamenilor cu care lucrez că și ei au înțeles asta și mă încurajează să le spun când sunt prea multe.
