Poeme de la prieteni - Ziua Internațională a Poeziei 2025
Atunci când găsești oameni creativi, oameni care sunt pasionați și talentați, care simt că a da ceva din ei este o menire și nu o obligație, rămâi lângă ei. Dacă mai ai norocul să îți devină și prieteni, atunci prețuiește-i. Sunt firi sensibile și te vei simți privilegiat când te vor lăsa să vezi partea aceasta din ei. Nu, nu este Ziua Prieteniei, dar pentru mine a devenit deja tradiție ca, în fiecare an de Ziua Poeziei, să le fac spațiu și să le ofer un loc primitor la mine pe blog prietenilor care au talentul de a împleti frumos cuvintele în versuri și rime, totul pentru a crea emoție și a contribui la frumosul din această lume, care uneori, e mai greu de găsit.
Sunt mândră de ce a ieșit anul acesta, de tot ce am reușit să facem împreună, dar și de modul în care toate creațiile s-au strâns, fără intenție, în jurul unei teme importante, cred eu, și anume PUTEREA CUVINTELOR. Nu știu dacă ne gândim cu adevărat la ce ecouri crează cuvintele pe care le rostim, le scriem, le auzim sau chiar le tăcem... Nu cred că suntem mereu conștienți că un cuvânt adresat la timpul potrivit cuiva care are nevoie îi poate schimba viața sau îi poate fațeta existența. De cele mai multe ori spunem lucruri fără să le gândim, fără să intenționăm și nu suntem pe deplin conștienți de impactul pe care îl au ele atât asupra noastră, cât și a celor care le aud. Cuvintele pot fi simțite, cu adevărat, și uneori oamenii le simt până în adâncul sufletului, poate nu toți, sau, poate, unii nu realizează asta. Am rugat-o pe Flavia Tofan, prietena mea care a avut cuvântul în interviul de la începutul lunii martie, să facă ea introducerea acestui articol-manifest față de forța creatoare a cuvintelor și a versurilor. Am simțit că o să știe mai bine decât mine să creeze un preambul pentru ce va urma să citiți.
Special la ediția de anul acesta este faptul că un poem de la fiecare dintre prieteni a fost ilustrat, a primit o reprezentare grafică a cuvintelor. Iar de patru din șase ilustrații s-a ocupat Ecaterina B., la care am apelat pentru că știam că va fi foarte bucuroasă să-și mai exerseze și acest talent, pe lângă cel de a scrie. Coperta articolului îi aparține lui Sir Barsick, după cum îi place să-și spună, și e o imagine creată într-o zi din februarie, în care inspirația a lovit pe neașteptate, după cum el mi-a spus. După cum puteți vedea, totul în acest articol a fost despre colaborare, iar singurul meu merit este acela că știu să-mi aleg bine oamenii cu care să mă înconjor și să fac astfel încât fiecare dintre ei să se simtă apreciat pentru ceea ce are la interior, oferindu-le sprijin pentru a le putea arăta, tuturor celor care vor să vadă, cât de frumoasă este lumea lor interioară. Și nu uitați, fiecare în parte are o poezie de spus despre viață. A ta care e?
Cuvintele Flaviei: "Copii nou-născuți nu pot alcătui cuvinte, și încearcă să comunice prin semne, desene, sunete care încă nu au o formă cunoscută pentru cei din jur. Apoi apare primul cuvânt, marcând începutul etapei în care fiecare își descoperă puterea de a comunica mai clar. De acolo, ne petrecem viața încercând să explicăm ceea ce vrem să transmitem prin desene, muzică, scris, acțiuni… prin cuvinte.
Cuvântul sau cuvintele sunt singurele care se explică pe sine cu alte cuvinte. Uneori, însă, ele se opresc din a curge, pentru că nu mai există o combinație cunoscută care să exprime ceea ce dorim să transmitem. Folosim cuvinte pentru a picta în mintea noastră o realitate, pentru a înțelege lumea din jur.
Fără cuvinte care să definească anumite concepte, este ca și cum acestea nu ar exista. Cuvintele pot fi atât o limitare, cât și o deschidere. Dar ce se întâmplă dacă, în limba pe care o vorbim, nu există un cuvânt pentru a descrie ceea ce vrem să transmitem? Atunci căutăm alte variante prin care să comunicăm: fie folosim o altă limbă, fie ne reîntoarcem la artă, în formele ei pure. Cuvintele în sine au puterea pe care noi le-o oferim, depinde de cum le folosim zi de zi. Ele ne conturează realitatea și joacă un rol esențial în modelarea lumii în care trăim și a imaginației pe care o avem. Poate că suntem o creație a cuvintelor pe care ni le-am însușit de-a lungul timpului, care au lăsat o amprentă asupra noastră și care, în cele din urmă, au construit imaginea pe care o avem despre noi înșine.
Unele experiențe, sentimente, trăiri, imagini, sunt imposibil de exprimat prin cuvinte, ceea ce ne demonstrează că oricât de mult am vrea să găsim și să folosim drept mediu cuvintele pentru a transmite, viața e prea complexă pentru a fi simplificată într-o conversație sau pe o hârtie. Iar noi ca ființe umane, ne limităm la cuvintele care ne-au creat, în loc să încercăm să găsim o putere mai mare pentru a ne redefini ori să descoperim alte cuvinte care ni s-ar potrivi mai bine.
Cuvintele sunt simple și complexe, în același timp, sunt omniprezente, esența existenței noastre în orice formă a ei. Noi suntem responsabili pentru cum le folosim puterea. Imaginile din minte se pot estompa pe parcurs. Însă cuvintele vor răsuna întotdeauna în suflet, sub orice formă ar fi ele."
ANDREEA VERDE
Andreea Verde jonglează de mai bine de 10 ani la intersecția dintre jurnalism, PR cultural, comunicare și ateliere de scriere creativă.
În prezent, se ocupă de PR & Comunicare pentru proiecte de suflet (editura Alice Books, Asociația Între Vecini), ține ateliere de creativitate și scrie despre lucrurile care-i aduc bucuri ,cum ar fi cărțile, filmele sau interviurile cu oameni care au povești de dat mai departe.
Crede în puterea terapeutică a artei, compune muzică pentru spectacole de teatru & are multe drafturi de texte și melodii doar de ea știute.
(Textele de mai jos nu au mai fost publicate niciodată)
TREI
Material, rațional, spiritual.
Trei mese principale ale zilei,
Trei tacâmuri:
Lingură, cuțit, furculiță.
Tridentul lui Poseidon,
Trei zâne,
Trei feciori de împărat,
Soacre cu trei nurori.
Trei zile și trei nopți,
Cei trei magi,
Trifoi.
Nașterea, Viața și Moartea,
Apă, Foc și Aer.
Atât de frumos.
Soare, spuma mării, sunetul valurilor, străduțe înguste, clădiri colorate, stare de bine,
belvedere.
Momente intermediare
între punctul de pornire și destinație.
Gândul că în trecut nu m-am bucurat de călătorii,
pentru că eram concentrată doar pe destinații.
Nu m-am oprit să mă bucur de moment,
de peisaj, de locuri, de oameni, de situații.
Dar acum fac asta.
Și totul se simte liniștit
Și pe interior, și la exterior.
Nicio urmă de frică sau de anxietate.
Doar liniște. Pură.
Pauze în care doar respir
și mă uit în zare.
Bucăți de conversații în italiană, franceză, spaniolă, română.
Și din nou sunetul mării.
Alergătorii de vise lungi
Să obosești în vis și să te trezești deja obosit.
Poate că somnul e starea noastră naturală,
De aceea avem nevoie să ne întoarcem
În fiecare noapte la el.
Dar tu nu știi
Că visele-s făcute
Să ne-ntâlnim în ele
Atunci când niciunul nu mai poate
Să alerge?
Pe Andreea o puteți găsi aici:
Ștefan stoica
Am observat un lucru: pot scrie pagini întregi, proză, versuri, articole, eseuri. Problemele apar când trebuie să scriu despre mine. Dar voi încerca să fac și asta.
În principiu, în ciuda vârstei, care de 2 ani începe cu 3, am rămas un același copil introvertit, un timid sadea, pentru care unică formă de exprimare a emoțiilor într-un mod fluid a rămas așternerea lor pe hârtie, fie ea din celuloză sau pixeli. Că este sub formă de jurnal, poezii sau chiar piese, scrisul îmi dă posibilitatea de a spune tot ce în mod normal nu aș ști cum să exprim. Arta are această frântură de magie, ia umanul din noi și îl decorează frumos, îl face universal și îl oferă celorlalți.
Dacă trebuie să îmi descriu stilul literar, ar fi un post modernism cu puternice influențe din simbolism, existențialism și pe alocuri romantism întunecat. Deși în esență sunt un om al culorilor și al pozitivului, eul liric, cel care îi oglindește sufletul fiecărui artist, fie el desăvârșit sau aspirant, este dominat de un zbucium și o continuă căutare a unui ”Tărâm al Făgăduinței”, al frumosului, al magiei, al fericirii, dar chiar și în fața ludicului, tot este pus sub semnul sarcasmului universal, al contrastelor, al muritorului față în față cu Eternul, al banalității ce ia contact cu splendoarea și privește cu fascinație, dar ținând minte chiar și în fața Idealului originea sa de simplu muritor. Cred că asta mă poate descrie și ca persoană: un simplu pieton care trece prin viață, o admiră și caută un sens.
TU ȘI EU
Eu sunt o ceașcă. Tu, ceaiul.
Tu ești suflul. Eu, naiul.
Eu sunt portativ, tu vioara.
Eu sunt stilou, tu cerneala.
Sunt litere, tu inspirația.
Sunt strofă, tu ești vibrația.
Eu sunt cuvinte, tu vestea.
Sunt cartea, iar tu ești povestea.
Eu sunt limbajul, tu sensul.
Tu ești direcția, eu mersul.
Eu sunt mâncare, tu hrana.
Sunt acțiunea, tu karma.
Eu sunt un val, tu ești marea.
Tu ești un dans, eu mișcarea.
Tu ești răspunsul ce l-am căutat.
Tu ești Minunea. Eu? Încântat.
CĂUTARE
Am colindat Palermo ca să găsesc smaralde.
E plin de voluptate și tot nu m-a sedus.
M-am rătăcit prin străzi fierbinți, absurde, calde.
Că toate sunt la tine, în ochi ți le-ai ascuns.
Și am săpat Dakarul doar să găsesc rubine.
Și tot ce-am găsit roșu a fost stingherul măr.
Rubinele, desigur, erau deja la tine,
Râdeai neînțeleasă, că le-ai ascuns în păr.
Am fost și la Seul, să caut diamante.
Am obosit. În taină, am vrut să beau un ceai.
Tu iar râdeai de sus, de pe clădiri înalte.
Erau toate la tine, pe zâmbet le purtai.
Se simte aspru gerul, oricât ai fi de mândră.
Și din privire cauți bucăți de tinichea.
Degeaba te tot pierzi, rătăcită în tundră.
Că toată e la mine. Eu sunt făcut din ea.
Pe Ștefan îl puteți găsi aici:
Ecaterina Balińska
(n. 2003) s-a născut la Chișinău și studiază limba și literatura engleză și germană la Facultatea de Litere din Brașov. A debutat cu poeme în revista Astra în 2023, publicând mai apoi în spații online. Pasionată de sociologia digitală, analizează modul în care digitalizarea reconfigurează identitatea și relațiile sociale, explorând, prin poezie, noile forme de apartenență și autenticitate într-un peisaj cultural în continuă schimbare.
debutanta
fac promisiuni universului
într-o zi voi citi și mi se vor oferi vin țigări și slavă
kleos dospit în pântecele bombate ale celor de dinaintea mea
uriași pe lângă care nu voi fi doar un pitic cocoțat pe creștetul capetelor pleșuve
bărbați care nu mă vor plesni folosind cuvinte croite din piele ecologică
la ofertă 29.99 fără tva
și femei care mă vor dori pur conceptual aproape în brațele lor
torcând ca un pisoi îndopat cu bobițe la ofertă de la lidl
pentru care nu voi fi decât un moft cu gust de marțipan
cuvinte dulci întinse pe limbile lor aspre
mieroase
alteori amare ca scaieții
fac promisiuni universului
într-o zi voi citi și mi se vor oferi vin țigări și slavă
corcitură
caut mângâiere în orașele studenților moi
adormiți
ca bobocii unui pom putred
care stă să pice
în somn își găsesc ușurarea
cad rând pe rând petală cu petală
cu toții
fără a apuca să înflorească vreodată
cocoțați într-un pom străin lor
hrăniți cu seva unei limbi pe care
nu o vor învăța și nu o vor vorbi vreodată
“sunt mult mai amuzant în limba mea maternă”
repetat în surdină
“nu cred că m-aș putea obișnui vreodată
cu viața de aici,
dar am mai multe oportunități decât acasă”
afirmația animalului speriat
spre care se arată cu degetul
uite-l.
el e cel care și-a trădat țara
a dat la schimb neamul și tradiția
pentru visul unei vieți mai bune între străini
rămâi acasă, oricum o să te-ntorci cu
coada-ntre picioare. așa fac toți.
nimeni nu are milă pentru javra trădătoare
nimeni nu vrea să o mângâie.
un circuit de căutare a alinării
prestabilit
de stele, vraci, prezicători și prezentatorii horoscopului zilnic de la radio
doar ca să ajungi mereu de unde ai pornit
“gemeni, astăzi problemele sentimentale vă indispun”
un ouroboros al tău care îmblânzește
spectrul care te alege doar pe tine
cu tot egoismul care zace înăuntru
haide, potaie
școlește-te acolo dar rămâi ca noi
la noi nu se gândește așa
înghite rușinea neamului și întoarce-te acasă.
de aici nu se pleacă.
doar aici e bine.
Pe Ectaerina o puteți găsi aici:
Leon Balzo
Purtător de gânduri și ecouri ale trecutului, împletește lumina și umbra în versuri ce nasc întrebări și regăsiri. Între adevăr și tăcere, între suferință și speranță, cuvintele devin oglinda unei lumi ce arde și renaște deopotrivă.
Văpaia tăcerii
Norii de cristal îmbracă țărâna,
Urnind aroma lor de fum.
Repezit, usucă a păcii fântâna,
Aruncând inimi pe ultimul drum.
Zace adevărul în ipocrita minciună,
Bunătatea și dragostea în groapa comună.
Odată plutind pe cerul senin,
Iese străin porumbelul, mort de venin.
Unde râurile curgeau pline de viață,
Liniștea nopții sună la suprafață.
Urlă neîncetat în ură și-n dureri,
Iar trupul arde-n văpaia tăcerii.
!
Liniște
Astăzi vreau să stau doar eu,
Să-mi odihnesc sufletul greu...
Un ceai fierbinte îmi voi turna,
Și-n taină lacrima-mi voi șterge-așa.
Telefonul îl voi închide ușor,
Nu vreau să-aud azi niciun dor.
Azi nu sunt pentru nimeni aici,
Iertați-mă, căci sunt prinsă de frici.
Nu mă chemați, vă rog, să mai vorbim,
Doar liniștea-n tăcere s-o simțim.
Gândurile să le-așez încet, încet,
Durerea cu cafeaua fierbinte s-o înec.
Astăzi vreau să stau doar eu,
Să-mi odihnesc sufletul greu...
Iar mâine, poate, tristețea va pieri,
Cu zâmbet blând la voi voi reveni...
Pe Leon îl puteți găsi aici:
oana roșu
Sunt o creație care creează. Prin scris, fotografie și pictură, mereu caut să surprind și să transmit trăiri ascunse și sentimente. Îmi place să transform emoțiile în opere de artă, să dau glas inimii și să-mi împărtășesc această viziune diferită asupra vieții. Arta este limbajul universal al sufletului și cred că oricine este capabil s-o stăpânească, diferența dintre artiștii și restul lumii fiind că ei sunt mai conștienți de asta.
Fisuri în carcasă
pereții au crăpat
unduirile lor șerpuite
seamănă cu venele mele
m-am destrămat
în ziua de ieri
și ziua de mâine
pereții m-au ascultat
și m-au reflectat
pereții s-au crăpat
și nu mai știu dacă
cei din cameră sau
cei din mine...
Amor chirurgical
am lucrat odată pe creierul unui îndrăgostit
am încercat să îndepărtez iubirea chirurgical
m-am ales cu o ceată de îngeri
mi-au luat masca, mâinile, ochii
și mi-au lăsat doar inima și aripile
atunci am înțeles că iubirea e mai mult
decât un amestec de substanțe sintetizate
ca să o îndepărtezi cu adevărat trebuie
să operezi direct pe suflet.
Blestemul și binecuvântarea unui scriitor
la naștere mi-au smuls stiloul din mână
m-am înnăscut cu el legat
au vrut să-mi taie aripile necrescute
dar oricât s-au străduit să sape
adânc în inima și sufletul meu
tot a mai rămas un ciot,
o firimitură,
o scânteie,
un fir de praf,
o urmă...
și am crescut parcă și mai frumos
mai sălbatic, dezordonat și obraznic
mi-a crescut stiloul la loc
și cu aripile am putut să sufoc
orice gând rău încă din fașă
aproape că și pe mine în proces
totul pentru un gram de succes?
și ce înseamnă asta oare?
când inima uită să zboare
să se-ncânte
să iubească
să trăiască
să respire
Scriitorule, vino-ți în fire!
Pe Oana o puteți găsi aici:
Adrian apostu
Bună, eu sunt Adi, și sunt pasionat de vreun milion de chestii, dar în special de frumos, și am scris tot vreun milion de chestii, de la email-uri oficiale, la campanii de marketing și la versuri uitate pe câte un șervețel pe tejgheaua unui bar la ora închiderii. Scriu în general despre mine și în special despre ”ea”, dar sper să vă regăsiți în ce am selectat pentru voi și îi mulțumesc din suflet lui Nicol că îmi amintește să citesc și treaz ce am scris îmbătat de sentimente.
Am fost în Spațiu
Și-a dorit spațiu
Și i l-am dat pe tot.
Am rămas în beznă
Pentru că rugasem luna să lumineze doar pentru ea.
M-am întins prea sus, aproape că m-am rupt și apoi m-am lăsat în genunchi.
Pentru că doar inelul lui Saturn îi venea bine pe deget.
Știind că nu mai e treaba mea acum, am cules câțiva asteroizi
Să orbiteze în jurul ei, să țină gheața din jur la distanță.
Am vrut să mai culeg și câteva stele,
Dar toate-mi aminteau de ochii ei și nu le puteam privi prea mult.
Și-a dorit spațiu și i l-am dat pe tot.
Dar nicio explozie solară n-a făcut așa ravagii pe Pământ,
Ca ultimele ei cuvinte.
Scrisă despre tine
Un club întreg dansând în jurul meu
Pe piesa care jur că-i scrisă despre tine
Eu ies la o țigară, dar culmea, nu fumez
Toți în jur fulare, eu în tricou sunt bine
“M-am încălzit la dans”, dar culmea, nu dansez
Doar am ieșit să văd cum ninge,
Să văd cum frigul e fragil, frumos,
Și cum se stinge…
Și-ntimp ce gerul mă îmbrățișează până la os,
Eu rămân privind fascinat, ca un copil văzând prima zăpadă.
Am văzut vreo douăzeci de zăpezi, i-adevărat
Dar de un an, fiecare fulg seamănă puțin cu inima ta,
Și mă tot uit, sperând că acum pot să spun ce simt, total neîntrebat.
Dar frigul strânge, vinul de mult nu mai curge,
Iar, tu te-ai dus din viața mea ca zăpada mâine dimineață
Așa că prind un fulg, îl văd cum se topește
M-a sărutat pentr-o secundă
și mi-a fost frig
Dar am zâmbit prostește.
Îmi pun și eu fularul
Mai un fulg și îl sărut
Îl văd cum se topește
Sunt singur la țigară,
dar culmea, nu fumez
E foarte frig afară
Sau n-o fi, și visez
Ca un copil când nige
Și frigul e fragil, frumos
Și se stinge.
Pe Adrian îl puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Flavia Tofan - Fiecare dintre noi are muzica în suflet sub o formă sau alta
Amintirile și alegerile, deopotrivă, ne fac să fim ceea ce suntem. Cred că aceste două cuvinte, pe lângă că ne definesc pe fiecare, definesc și interviul de luna aceasta cu minunata mea prietenă Flavia Tofan. Vorbește mult despre ele, despre alegerile care ne formează amintirile pe care le vom purta cu noi o viață întreagă.
Flavia - un suflet frumos, o tânără extrem de talentată și de sensibilă - încă nu-mi vine să cred că nu aș fi avut șansa să o cunosc dacă nu i-aș fi răspuns la un story acum câțiva ani, deja. E frumos că noi am creat o legătură separată, ținând cont că ceea ce ne lega inițial era mama ei, care mi-a fost profesoară de limba și literatura română în gimnaziu și care a rămas în continuare unul dintre profesorii și oamenii la care țin nespus, pentru că m-a înățat foarte multe și mi-a dat multă încredere în mine și în modul în care scriu.
Pentru mine, Flavia e ca o floare, pentru că la fiecare interacțiune cu ea, la fiecare discuție sau cu fiecare mesaj pe care-l schimbăm se deschide, vorbind cu sinceritate despre tot ce doare, așa, treptat, petală cu petală, până ajunge la esența ei - bunătatea. Nu e primul nostru interviu (am mai făcut unul acum aproape 5 ani, pe vremea când făceam parte din asociația Zece Muze), dar cu siguranță este cel mai special al meu. Vă mărturisesc că în timp ce îl revizuiam și îl așezam în pagină pentru blog am vărsat câteva lacrimi pe măsură ce îl citeam și reciteam. M-au impresionat mult poveștile ei despre muzică și cărți, despre ce mai înseamnă Acasă pentru ea (ținând cont că e plecată deja de ceva timp în Olanda), despre mama, tata și bunicii care o așteaptă acasă mereu, cu dragoste și răbdare, pentru a mai face amintiri împreună...
Mă bucur că, în această lună atât de însemnată cum este luna martie, reușesc să vă aduc în atenție una din cele mai puternice și frumoase femei pe care le cunosc și care fac parte din viața mea, care îmi oferă atât de mult, care mă apreciază pentru ceea ce sunt și care mă inspiră să fiu și mai bună. Pentru că da, prietenia este un schimb reciproc, este despre a dărui o parte din tine celuilalt, despre valoarea pe care o aducem una în viața celeilalte... Mulțumesc Flavia pentru asta și vă mulțumesc vouă, tuturor femeilor care mă citiți și mă susțineți necondiționat! Să știți că sunteți speciale!
Care sunt cuvintele care reușesc să te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?
Cuvintele au o importanță extraordinară pentru mine în general, pentru că ele pot ascunde ceea ce trăiește fiecare dintre noi. Fie că e vorba de o mică conversație între 2 oameni sau fie că e o descriere pentru un job. Uneori cuvintele nu sunt de ajuns ca să descrie, alteori spun prea multe. E greu să aleg doar câteva cuvinte să mă descriu.
„Un om într-un proces continuu”. Ca să fiu puțin mai explicită, mereu voi fi într-o căutare pentru a fi cea mai bună versiune a mea, pe toate planurile. Ceea ce cred că se schimbă cu timpul sunt doar uneltele cu care fac asta.
Ai fire de artistă, dar o minte ascuțită, orientată spre domeniile exacte. De altfel, specializarea ta în marketing e reprezentativă. Cum se integrează creativitatea aici și ce înseamnă să faci digital marketing?
Cred că marketing-ul în general are multe definiții și acestea sunt date de fiecare om, în funcție de cum îl privește, din cauza experiențelor personale. Iar unul dintre cele mai mari stereotipuri este faptul că este manipulator. Nu contest acest lucru, dar pentru mine, așa cum o profesoară de la facultate m-a făcut să înțeleg, este o lamă cu două tăișuri. Poate fi folosit pentru a face bine, a informa, a face oamenii să înțeleagă de ce unele lucruri sunt bune și altele nu. Sau, pe de altă parte, poate instiga la lucruri mai puțin bune, cum ar fi consumul în masă și dezinformarea. Marketing-ul va fi mereu prezent în viețile noastre și prefer să fiu în partea bună a lucrurilor.
Dintr-o altă perspectivă, pentru mine este o modalitate de a înțelege oamenii și cum gândesc. Pentru că mereu mi-am dorit să pot să cunosc cât mai mult din lumea asta. Așa mă simt mai aproape de ei și pot să cunosc diferite perspective, pentru a mă dezvolta și eu ca persoană.
În același timp, marketing-ul pentru mine a fost și o modalitate de a îmbina această parte hibridă, ca să o numesc așa, din cine sunt, partea abstractă și cea concretă. Lucrez și cu numere și cu imaginație, iar asta îmi oferă cea mai mare satisfacție. Creativitatea e omniprezentă. Este ceea ce cred eu că mă face să văd anumite detalii care, în mod normal, sunt ratate, dar care fac diferența. În același timp, îmi oferă și o imagine de ansamblu pentru a nu mă pierde în acele detalii. Iar numerele sunt un joc. Și niciun om nu se poate juca fără creativitate.
„No matter how far some memories are from one another, we tend to connect them because they make us who we are. For some, memories are the only reason to stay alive.”
Deja de câțiva ani trăiești în Olanda, după ce ai plecat pentru studii. Cum e viața acolo, ce a însemnat să te specializezi la o universitate olandeză (cum a fost experiența studiilor acolo) și cum se vede „acasă” din acea parte de lume?
Aici mi-am găsit locul, ca să spun așa. Mi-am găsit un mediu în care pot fi eu, fără a fi constrânsă de circumstanțe. Am învățat că partea umană uneori cântărește mai mult decât excelența. Aici am întâlnit oameni speciali, care și-au pus amprenta asupra mea și cu care am lucrat, dându-mi încrederea de care aveam nevoie în anumite momente, chiar și fără să realizeze.
O să încerc să creez o imagine din cuvinte pentru a explica sentimentele pe care le-am avut pe timpul facultății. Un lucru memorabil a fost faptul că eram puși într-o sală cu câțiva străini și un profesor. După câteva introduceri, eram amestecați în grupe în care urma să lucrăm cel puțin un semestru. Și de acolo totul era posibil. Eu am venit cu multă presiune pe umerii mei, din diferite motive, dar mai ales legat de cine ar trebui să fiu, dar și faptul că am fost pusă să lucrez cu oameni care nu aveau nici măcar o legătură cu mine, în special din punct de vedere cultural. Acolo am învățat să încep să ascult, să găsesc modalități de a lucra cu oricine îmi iese în cale, pentru că nu există să schimbi echipa, ci să încerci să faci ceea ce poți din situația în care ești.
Următoarea mea realizare a fost că acolo… nu trebuie să fiu nimeni și nimic, că pot fi cine sunt. Așa că, pe zi ce trece, am devenit adevărata eu din ce în ce mai mult. Iar eu am vrut mereu să fiu cineva care se implică, care învață, care e deschisă la noi oportunități.
Pe scurt, aici ești pus să lucrezi cu străini, să înveți să cooperezi și să te descurci pe cont propriu, să devii responsabilă și încurajată să te duci cât de departe poți și vrei. Să experimentezi și să descoperi. Înseamnă să dai piept cu realitatea, cu singurătatea uneori și să creezi conexiuni.
Nu o să uit niciodată cuvintele unei profesoare care, pentru mine, a fost mai mult ca un mentor, cu 3 zile înainte de festivitatea de absolvire: „Tot ceea ce faci, faci cu inima deschisă total și cu un scop. Poate nu cunoști scopul, dar viitorul ți-l va arăta la momentul potrivit. Contează să nu îți pierzi esența proprie și a lucrurilor pe care le faci.”
Eu încurajez pe oricine să experimenteze acest lucru, să studieze în altă țară sau să se mute pentru a lucra pentru câțiva ani. E o experiență de neuitat, și se formează legături între oameni care vor dura o viață. Distanța fizică poate fi relativă.
Iar în ceea ce privește Acasă... Acasă pentru mine e în două locuri acum… unde am crescut și unde am rădăcinile, dar și aici... unde m-am dezvoltat și am încercat să îmi creez propria viață.
Acasă se vede de departe. Uneori se vede cu lacrimi în ochi și alteori printre râsete. Dar pot spune concret că acele consecințe ale trecerii timpului de care se vorbește se simt... mult mai apăsător de departe. Vin destul de rar Acasă și văd cum timpul își lasă amprenta asupra oamenilor din jurul meu sau asupra obiectelor… sau asupra amintirilor care se reîntorc atunci când pășesc în țară. Apoi sunt puținele amintiri noi care se mai formează acolo, și uneori pare că nu ar fi destule. Despărțirile au un gust mai amar, pentru că nu știu când mă voi întoarce următoarea dată și mereu sper să nu fie vreun gol.
Sunt perfect conștientă unde e viața mea acum, nu vreau să se înțeleagă greșit. Și știu că locul meu e aici, în Olanda. Dar uneori sunt momente care se ratează, cum ar fi zile de naștere sau alte evenimente importante la care, la un moment dat, aș fi putut participa, dar nu mă bucuram, spun eu, cu adevărat. Asta se întâmpla poate pentru că nu eram conștientă că, de la un punct încolo, nu voi mai avea posibilitatea. Acum sunt acolo cu sufletul, dar și printr-un apel sau o îmbrățișare virtuală.
Așa că mă bucur de fiecare moment pe care îl am Acasă. Cred că am învățat cu adevărat să trăiesc în prezent așa… și apreciez mult mai mult orice secundă de care am parte Acasă, în special în prezența bunicilor. Mă reconectez cu copilul interior și vindec răni din trecut, fac poze și le prețuiesc așa cum știu mai bine.
Sunt recunoscătoare că am unde să mă întorc de fiecare dată, că sunt așteptată cu brațele deschise, cu o cafea fierbinte, cu mâncare făcută cu iubire, și, mai ales, cu momente de liniște urmate de conversații pe care nu le voi uita niciodată. Primul contact cu Acasă e îmbrățișarea părinților mei și timpul cu ei. Apoi mă duc la bunici să petrec timp cu ei, pentru că stăm uneori în tăcere, să ne bucurăm de prezent de parcă nu există decât el. Iar de fiecare dată când plec, ei îmi spun: „Nu avem de gând să plecăm nicăieri. Așa că tu fii tu, bucură-te de tot și când ai nevoie, noi suntem aici și te așteptăm mereu cu o cafea sau ceva bun de mâncare.”
Acasă, de departe, se vede ca o amintire frumoasă păstrată în inimă, undeva unde mă întorc cu drag.
Pentru că știm amândouă că sunt mulți tineri plecați la studii sau la muncă în Olanda, vreau să le dăm idei de petrecere a timpului liber. Care sunt locurile tale preferate și ce crezi că merită vizitat musai?
Să se ducă să experimenteze, nu contează unde. Fiecare are pasiunile proprii, iar eu îi încurajez să își ia inima în dinți și să le urmeze. Asta cred că dictează cel mai bine cum să își petreacă timpul liber. Eu am multe locuri în care mă întorc cu drag, dar, în același timp, ador să și descopăr. Fiecare loc are magia lui și consider că merită vizitat tot. Nu am un loc preferat, pentru că fiecare vizită undeva îmi oferă o energie aparte de care poate am nevoie în acel moment sau voi avea nevoie pe viitor. Mie îmi place foarte mult... afară. Afară pot vedea, cunoaște, experimenta. Așa că, pe acest „Afară”, îl recomand.
„Pentru mine, muzica e omniprezentă. Sunt momente când parcă uit să respir, îmi pun căștile și respir pe ritm.”
În 2017 ai publicat „Frânturi”, care știu că s-a născut dintr-o serie de frământări foarte personale. Ce a însemnat pentru tine experiența publicării unei cărți? Te-ai gândit să mai alcătuiești un volum cu experiențele, adunate în scris, care s-au întâmplat între timp?
Pentru mine a fost un vis devenit realitate. Am scris pentru că simțeam nevoia și pentru că, din punctul meu de vedere, poveștile trebuie lăsate libere. Am decis să public pentru a încerca să ajut oamenii. O ambiție pe care o am este aceea de a le aminti oamenilor că nu sunt singuri în lupta pe care o duc și că e mereu cineva acolo care îi înțelege, așa cum și cărțile și muzica au fost acolo pentru mine. Am vrut și vreau să dau mai departe conexiunea sufletelor care poate nu se vor întâlni niciodată, decât prin cuvinte care alcătuiesc povești. A fost o experiență de neuitat, pentru că nu mă așteptam ca mai mult de o persoană să se regăsească în ceea ce am scris. Pentru mine conta doar acel unic suflet.
Chiar mi-aș dori să mai public la un moment dat, doar că nu am mai avut răgaz să scriu atât de mult pentru că alte priorități au ajuns pe primele locuri. Dar încă aștern pe hârtie gânduri, povești pe care le-am auzit și care m-au inspirat. În următorul volum aș vrea să fiu un translator al sufletelor și poveștilor care mi-au atins inima și le-am păstrat cu mine în tot acest timp.
O perioadă știu că ai scris într-o revistă – Collective. The Hague. M-au impresionat tare mult articolele atunci, la unul țin minte că am și plâns, pentru că am rezonat foarte mult. Cum a fost acea colaborare, ce te-a învățat și de unde îți luai inspirația pentru scris?
A fost o colaborare specială. În 2019, când eram în primul an de facultate și încă încercam să îmi găsesc locul, eram într-o asociație de studenți și o fată cu care m-am înțeles foarte bine m-a invitat la un eveniment despre care nu mi-a zis foarte multe, doar că e legat de artă și creație.
Eram într-o perioadă în care am zis că eu nu o să mai am timp de scris și că o să pun asta în plan secundar. Și știu că am intrat în acea sală și am fost captivă de oamenii de acolo, de cum vorbeau și cât de primitori erau. Eu, foarte timidă, am stat într-un colț și doar m-am bucurat de moment. După aceea, am aflat că e vorba de o asociație care are o revistă și vrea să publice. Am vorbit cu cea care conducea acea asociație după eveniment și am întrebat dacă nu au nevoie de ajutor cu site-ul și cu promovarea revistei. Nu am îndrăznit să spun că aș vrea să scriu și eu, mai ales că nu mai scrisesem niciodată în limba engleză un eseu. După mai multe minute de conversație și cunoaștere, mi-a dat numărul ei și mi-a spus să vorbim a doua zi la o cafea, ca un mic interviu.
A fost al doilea interviu din viața mea, ca să spun așa, dar i-a plăcut extraordinar pasiunea și determinarea mea. Și mi-am dat seama că atunci când o să simt să scriu din nou, o să o fac. Și după câteva luni am vorbit cu o persoană cu care mă înțelegeam foarte bine și care era și editor la revistă, să-i trimit un articol și să-mi spună ce părere are și dacă îl pot publica în anonimat, pentru că nu mă simțeam încă destul de încrezătoare.
De atunci am început să public la fiecare ediție. Iar un lucru care mi-a rămas în minte a fost că lucrările pe care le-am scris au fost apreciate pentru descrierea sinceră a interacțiunilor umane. Pot spune că am învățat multe despre tehnicile diferite de a scrie, acolo am experimentat și cu website-ul, dar mai ales cu social media și am învățat cum funcționează, cum să caut ce e nou și să mă adaptez ei.
Inspirația pentru scris vine în diferite forme pentru mine, o trăire, o poveste auzită, o emoție, orice poate deveni inspirație atâta timp cât sunt deschisă și, mai ales, privesc prin ochii sufletului.
„Putem fi așa cum ne dorim să fim, și nimeni și nimic nu ne poate spune că nu.”
Avem în comun multe, dar pasiunea pentru lectură e cea mai notabilă. Care sunt acele cărți pe care le consideri formatoarele tale?
„Jocurile foamei” mi-a deschis pofta pentru citit. Eram un copil de clasa a 5-a care trecea printr-o etapă de bullying și care nu își găsea niciun refugiu de tot ce se întâmpla în jur. Iar mătușa mea mi-a dăruit seria de Crăciun. Îți spun sincer că am citit tot pe nerăsuflate și, deodată, nu m-am mai simțit singură. Aveam pe cineva alături care simțea ceea ce simțeam eu, într-un mod diferit, e adevărat. Dar așa am reușit să mă descarc, să plâng, să simt, să râd, să fiu frustrată, să mă întreb de ce se întâmplă asta. Iar cărțile acestea au fost un mod pentru mine de a mă înțelege, de a-mi înțelege sentimentele, a ierta și a trece mai departe cu forțe noi, peste orice se întâmpla. Încă mă întorc la ele atunci când am nevoie de un moment de liniște.
Și de acolo pot spune că fiecare carte citită a pus o cărămidă la cine sunt eu și cine devin. Am multe titluri în minte care se potrivesc cu momente din viața mea, pe care le-am recitit recent pentru a mă înțelege pe mine din trecut mai bine, dar și pe mine cea din prezent. Spre exemplu, când am nevoie să mă întorc la copilul interior, citesc „Micul Prinț”. Și pot spune că sunt foarte mândră de copilul meu interior care… crește odată cu mine. Cărțile pentru mine sunt și vor rămâne un refugiu, un loc în care pot simți.
Fiecare carte are rostul ei în viața noastră și vine exact când avem nevoie de ea, fără ca noi să știm. Trebuie doar să fim curioși să o deschidem cu inima.
Știu că muzica e o parte importantă din tine, un refugiu, dar când a început să însemne atât de mult în viața ta? Poți alege 3 piese din playlist-ul tău pe care să le asociezi cu 3 cărți care îți plac mult?
Mereu am fost un copil plin de energie, și când era câte o melodie îmi plăcea să dansez pe ea, să-i învăț versurile și să sar prin camera mea. Apoi, în clasa I, mi s-a spus că nu am voce să cânt și ar trebui să mimez la ora de muzică. Și nu am știut sincer cum să reacționez atunci pe moment decât să întreb „De ce?” Iar apoi m-am dus la mama și am întrebat cum să fac să învăț să „am voce”. Așa că am început lecțiile de pian. Pe această cale, vreau să-i mulțumesc doamnei mele profesoare de pian, care a luat un copil căruia îi era frică să cânte și l-a învățat teorie muzicală, i-a format urechea muzicală și a lucrat cu vocea acelui copil.
Nu studiam mereu în particular, sinceră să fiu, și uneori veneam nepregătită, dar nu am fost lăsată să renunț. Ba chiar am fost înțeleasă. Pentru mine, pianul a însemnat o modalitate de scăpare, dar, în același timp… era puțin static pentru un copil care nu poate sta jos. Și într-o zi, când studiam melodiile să recunosc instrumentele care se aud și ritmul, am auzit clar chitara și m-am îndrăgostit de ea. Știu că mi-am cumpărat prima mea chitară din banii strânși la pușculiță. Am numit-o Demetria. Și am început lecțiile de chitară. Și acolo, cu domnul meu profesor, am început să cântăm cu vocea. Și îmi amintesc și acum cum mi se oprea vocea în gât de frică încă. Dar, după câteva luni, am hotărât să fac un pas important pentru mine. M-am dus la ora de chitară cu 2 melodii pe care le stăpâneam. Și acum am imaginea în minte. Eram în fața clasei, mai aveam un scaun în fața mea ca să îmi pun caietul cu notele și versurile. Am respirat adânc și am cântat. Și am simțit atâta putere și m-am regăsit în acordurile chitarei, în versuri, în acel moment. Și atunci am înțeles că nu voi mai fi singură de acum. Și că, orice ar fi, eu am chitara cu mine, munca pe care am depus-o la pian, și nu o să îmi mai spună nimeni să tac.
Muzica a devenit un refugiu, dar și un loc al puterii. Pentru mine, muzica e omniprezentă. Sunt momente când parcă uit să respir, îmi pun căștile și respir pe ritm.
Fiecare dintre noi are muzica în suflet sub o formă sau alta. Eu spun să dăm volumul mai tare și să urmăm linia melodică. Acum voi lăsa melodiile să vorbească de la sine despre cărți. Și a trebuit să mai adaug încă o melodie și o carte pe lângă cele cerute.
Se știe deja că cititorii călătoresc, cel mai adesea, în lumi ficționale, dar știu că tu ai făcut-o mult și în realitate. Care sunt destinațiile din lume în care te-ai întoarce oricând și ce e de văzut acolo?
Dacă aș putea, aș lua globul la pas de mii de ori, pentru că fiecare loc e special.
Cu siguranță m-aș întoarce la New York. A fost prima mea plecare din primul meu an de facultate, dintr-o nouă etapă a vieții mele. Am organizat-o împreună cu asociația din care făceam atunci parte. Și a fost ca o primă reușită pentru mine. Nu m-am mai simțit niciodată mai liberă ca atunci. Am fost și la primul meu meci NBA, ceea ce, pentru un iubitor de baschet, e ca un vis. Mergeam de dimineața de la 8 până noaptea la 1-2 ca să descoperim ce e în jur. Am fost la un spectacol pe Broadway, la „Fantoma de la Operă”, am fost și am văzut locuri mai mult sau mai puțin turistice. Am trăit și experimentat ceea ce am putut în 8 zile. Am văzut locuri care, pentru mine, erau doar în cărți descrise… și m-am simțit aproape de lumea cărților, a muzicii, a jocului de baschet… a tot ceea ce mă face pe mine… să fiu Eu.
Și apoi e Val Thorens, locul în care am fost în ultimii 3 ani la schi și în care mă simt ca într-o poveste. Locul care m-a inspirat să scriu și articolul pe care l-ai menționat mai devreme. Când mă duc acolo, e de parcă nimic nu mă poate atinge… în mijlocul munților, al naturii, al zăpezii. E un loc magic în care mă regăsesc și mă simt conectată cu tot ceea ce înseamnă natură, libertate, puritate, frumusețe.
Relația ta cu mama e una deosebită și pentru că e luna martie, mi-ar plăcea să-mi povestești despre ceea ce vă leagă. De asemenea, lasă te rog un gând pentru femeile care citesc acest interviu.
Mama… E greu să pun în cuvinte ceea ce simt pentru că e mult mai complex decât ceea ce cuvintele pot exprima. Pasiunea pentru frumos cred că ne leagă… Ne place să vedem frumosul în lume și să-l dăm mai departe, ne place să facem oamenii care ne iubesc să se simtă speciali și iubiți… Ne leagă iubirea pentru lectură și, în același timp, ne leagă și diferențele noastre, care sunt multe.
Am avut recent o conversație cu ea, foarte deschisă. Și ne-am reapropiat cum nu ne-a mai permis timpul să o facem de mult. Și am plâns și râs amândouă. Și am simțit iubirea pură din partea ei la o intensitate de nedescris. Am simțit cum îmi spuneau apropiații că se uita mama la mine. Am simțit tot ceea ce poate nu poate să îmi transmită prin cuvinte… Și am simțit puterea ei pe care o admir. Fiecare amintire alcătuită împreună e neprețuită și plină de iubire. Și știu că e luna femeii, dar simt să vorbesc și despre tata, pentru că el e definiția energiei. El transmite totul prin priviri, gesturi, îmbrățișări. Iar de fiecare dată când se uită la mine simt cât de multe ar vrea să îmi spună, dar nu există cuvinte pentru asta. Ei doi se completează și e frumos să-i vezi împreună. Și vreau să știe amândoi că îi văd și îi apreciez pentru tot ceea ce fac, și, mai ales, îi iubesc.
Un gând… Am multe gânduri pe care aș vrea să le transmit și încerc să aleg…
Vreau să le transmit că nimeni nu ne poate spune că nu putem face un anumit lucru pentru că suntem femei/fete. Putem orice atâta timp cât credem asta. Vreau să le spun să se uite în adâncul lor și să găsească acea flacără de războinică, acea flacără care știu că există. Vreau să le spun să fie mândre de cine sunt și să meargă înainte cu capul sus. Vreau să le spun că nu există limite, ci doar iluzii ale lor. Putem fi așa cum ne dorim să fim, și nimeni și nimic nu ne poate spune că nu. Eu am încredere în fiecare dintre ele și le apreciez pentru cine sunt.
În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.
But my dear you know who, we do not have time. We do not own time. This concept started to eat us alive. We are asking everyone for a few seconds to be able to add to ours. We are trying to add to our “value” by asking for somebody else’s time. It is like we are borrowing, but we will never be able to give it back. We start getting upset or hurt because we do not have or receive enough time in return. We continuously worry that we will run out if our inventory is not supplied by someone. We even say “thank you for your time” like we took it and put it in our little box to store it for later. If time is so precious, why when we share a memory, we never quantify how much time we spent on making it? We barely remember the concept of time when we tell a story. We do not even know what time is anymore because it does not matter. It matters that those actions happened. When we say “thank you for the memory”, we store it in a little box in our hearts.
Think about the stars. When the sky is clear we can see so many. Astronomers define the stars' brightness in terms of apparent magnitude. The standard distance for that is 32.6 light-years. To be more specific, the light we see has already travelled several light-years. In other words, the light that is projected is an actual living memory. The star already lit a spot in the galaxy and we now see only parts of its past. When we stop and stare, do we think about time? Their time or ours? No. When we look at the stars, we see how they looked years ago. It is possible that some of them do not even exist anymore. This is how insignificant and abstract time can be. There is no way to find out the present state of the stars.
Stars are special in their own way. Humans create shapes from their position or try to predict the future. There is an entire map of how they are placed or what constellation they form. But who decided that? We can form different images by ourselves by connecting some of them. Even if we see the stars close to one another, in reality, they can be light-years away from each other. We are making up stories and giving them more power than they should have over us as we give in to the concept of time.
There is the Orion Nebula, from where the stars are born from clouds of gas and dust. We will never be able to see a star that was just born. I saw the nebula recently through a telescope. It was by mistake, to be honest. I just stood in line to watch something celestial through that big invention. I wanted to ask what I was going to see, but I preferred not to. I just wanted to feel closer to the sky. I saw the Nebula from which some stars are born. My thought was: maybe people are Nebulas for memories. We create memories in the same way stars are born: we only see them after a while. No matter how far some memories are from one another, we tend to connect them because they make us who we are. For some, memories are the only reason to stay alive.
Pe Flavia o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Oana Roșu - „Muzica mă face să simt și când simt, scriu”
Am convingerea că nu există coincidențe. Nu există „întâmplător” nici în privința oamenilor pe care îi întâlnim, nici a locurilor în care ne aflăm, pentru că toate se sincronizează perfect cu planurile Universului. Primim atât cât trebuie, oferim cât trebuie. Există o balanță, un echilibru în toate. Iar acest interviu este o mărturie a acestui fapt indiscutabil. Am întâlnit-o pe Oana la un concert. Am făcut cunoștință peste muzica care bubuia lângă noi. Eram amândouă în fața scenei, cu aparatele de fotografiat în mână. A fost un context neașteptat în care să întâlnesc pe cineva, dar a fost neașteptat să văd încă o fată acreditată ca fotograf la un concert, pentru că adesea bărbații predomină în domeniul ăsta. Am făcut schimb de contacte și apoi am tras cadre fiecare în stilul ei. Sunete, lumini, muzică asurzitoare, de... eram în fața scenei. Când fiecare și-a postat rezultatele finale am putut să înțeleg ce înseamnă să fii în același loc, să ai aceeași perspectivă din care să vezi, dar viziunea să difere. Fiecare cu talentul său și maniera proprie de a vedea și exprima lucrurile. Și a fost o lecție importantă pentru mine, căci fiecare are loc sub soare cu viziunea lui și făcând ce-i place. În realitate, nu ne incomodăm unii pe alții, pentru că suntem atât de diferiți în observații, în percepții, în modul în care vedem și surprindem detaliile, ci pentru că avem impresia că altcineva ne poate fura ce e al nostru și doar al nostru. Nimic mai fals. Iar asta nu se aplică doar în fotografie, ci în orice domeniu al vieții.
În fine, ulterior am ținut legătura, ne-am întâlnit etc. Se fac 3 ani deja (incredibil!) de când Oana m-a invitat să o fotografiez la lansarea primei cărți de proză pe care a lansat-o în urma câștigării unui concurs de scriere creativă - „Primii oameni care au zburat”. A fost și mai și când am auzit-o spunând atunci că volumul a fost inspirat de piesea „Scara 2, etajul 7” a celor de la Carla`s Dreams (ne-am întâlnit în fața scenei la un concert Carla`s), iar la autografe i-am spus că voi face astfel încât cartea să ajungă la solistul trupei cât mai curând. În octombrie 2022 mi-am îndeplinit promisiunea și mi se pare că am îndeplinit un vis (vedeți fotografia cu dovada mai jos în articol). De atunci, am simțit că am fost recompensată cu și mai mult frumos, culoare și profunzime de la Oana, prin tot ceea ce posta, scria, picta... Da, sunt destul de rari oamenii multitalent și pentru mine a fost uluitor să întâlnesc un tânăr multitalent, care mă inspiră prin perseverență, dorința de a învăța și de a se dezvolta constant în domeniile care îi plac.
Am văzut potențialul din Oana și mi-am dorit să o susțin. Cred că contează enorm să ai pe cineva care să te încurajeze, să-ți spună că poți, să-ți arate că ceea ce faci are valoare, este însemnat. Altfel, îți pare că muncești și creezi în van. Odată cu acest interviu și această ocazie, vreau să-mi întăresc sprijinul pentru ceea ce face și este Oana, dar și pentru toți artiștii la început de drum, care se îndoiesc, se întreabă, ezită... Da, orice formă de exprimare care vine din suflet și este pentru suflete se numește artă și e valoroasă, chiar dacă încă nu e cunoscută de mulți sau de toți. Dar e important să crezi în abilitatea ta de a exprima ceea ce simți, pentru că nimeni nu o mai poate face ca tine. Sper să vă încânte modul unic de exprimare al acestei fete talentate, să vă bucurați de sinceritatea și frumosul din ceea ce creează și, cel mai important, să dați mai departe dacă v-a plăcut! Și nu uitați - nimic nu este întâmplător!
Care sunt cuvintele care reușesc să te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?
Nu știu dacă aș putea să mă limitez doar la niște cuvinte și nici cât de corect ar fi. Dar primele care mi-au venit în minte au fost: dezvoltare, motivație, perseverență și speranță. Cred că sunt în acel punct al vieții mele în care trebuie să profit cât mai mult de timpul liber ca să mă descopăr și să evoluez. De aceea, ori de câte ori am ocazia fie încerc lucruri noi, fie le aprofundez pe celelalte.
Știu că orice om care vrea să scrie despre ceva, trebuie mai întâi să citească. Ce rol a jucat pentru tine literatura în desăvârșirea stilului de scris?
Se spune că dacă cuiva nu îi place să citească încă nu a găsit cartea potrivită. Cam așa a fost și în cazul meu. Când eram mică detestam cititul, până ce într-o zi am descoperit seria de cărți a scriitoarei Cassandra Clare, Instrumente Mortale. De acolo a pornit admirația mea pentru acest gen și tot citind fantasy, a crescut în mine din ce în ce mai mult dorința de a scrie. Îmi aduc aminte și acum cât de încântată eram și cum simțeam, pur și simplu, că mi se umple inima de fericire la gândul că aș putea crea astfel de lumi pline de magie, pasiune și suspans, precum cele în care mă trezeam captivă ori de câte ori citeam.
Care sunt acele cărți pe care le consideri formatoarele tale? Poți face un top 3?
Am citit mai multe categorii de cărți, depinde. Dar dacă ar trebui să fac referire la cărțile care m-au ajutat să mă formez în arta scrisului, aș începe cu “Orașul oaselor” de Cassandra Clare pentru că este cartea care m-a făcut să iubesc cititul, e primul volum din seria pe care am menționat-o anterior. Și aș continua cu restul volumelor. Să scriu propriu-zis nu pot zice că am învățat de undeva, pur și simplu mi-am urmat instinctul.
Dacă ar fi vorba de mine ca om, unele din cărțile care au avut impact asupra mea a fost “ Gândește ca un călugăr” de Jay Shetty, o carte care m-a ajutat foarte mult să-mi dau seama de anumite lucruri din viața mea și de cum aș putea deveni o variantă mai bună în tot ceea ce fac. Altă carte pe care aș putea să o menționez e “Mai inteligent, nu mai greu“ de Dave Asprey, care mi-a schimbat perspectiva, m-a făcut să-mi doresc o schimbare spre mai bine și mai mult decât atât, mi-a oferit claritate.
„De-a lungul vieții, nu există om care să nu fi trecut prin suferință și durere, e inevitabil. Dar ceea ce facem cu ea, ne diferențiază.”
Povestește-mi cum se întrepătrunde facultatea pe care ai ales-o cu preocupările tale artistice și de ce ai ales domeniul acesta?
Facultatea de Farmacie a fost varianta cea mai bună la momentul respectiv pentru mine. Nu pot să spun că era neapărat un domeniu care mă pasiona, chiar eram foarte nesigură, confuză și îmi era teamă că nu o să mă descurc. Într-adevăr, nu mi-a fost ușor și nici acum nu pot să spun că îmi este, mai ales că pasiunile mele sunt din alt domeniu, care nu prea au legătură. Însă, cu timpul m-am obișnuit și chiar am întâlnit materii care să-mi placă, în special botanica și cosmetologia. Cât despre pasiunile mele din sfera artistică, caut să îmi fac cât de mult timp pot pentru ele. Nu vreau să renunț la niciuna din ele, deși nu-i ușor, și, de multe ori, sfârșesc prin a neglija cel puțina una dintre ele, dacă nu chiar două. Cumva din cauza asta simt că stagnez și nu reușesc să evoluez prea mult în niciunul din domenii. Sunt perioade în care mă axez mai mult pe fotografie, scris ori pictură, și inevitabil, pe restul nu mai apuc să le practic. Iar asta și pentru că programul și cerințele de la facultate nu sunt unele prea favorabile. Dar merg înainte și fac tot ce pot mai bine să mă organizez, astfel încât să dau tot ce-i mai bun din mine. Mai mult decât atât, s-a născut în mine o speranță care totodată îmi e și un fel de motivație: ideea că aș putea găsi o legătură între artă și medicină, un mod în care aș putea să-mi exercit creativitatea și latura de artistă în farmacie. Nu cred că este imposibil, însă mai am mult până voi ajunge acolo. Și sunt dispusă să dau tot ce pot mai bine din mine ca să o fac.
Deși atât de tânără, ai avut ocazia să publici două cărți. Povestește-mi puțin despre procesul acesta de a scrie o carte. Ce a însemnat să-ți vezi cuvintele prinzând forme frumoase pe hârtie?
Nimic nu se compară cu momentul în care, în sfârșit, îți ții în mâini propriile creații finalizate, iar asta cred că poate confirma orice scriitor. Pentru mine momentul este unul care mă încarcă cu așa multă energie pozitivă și recunoștință deoarece mă face să realizez că tot efortul, tot procesul prin care am trecut și eu și cartea, a meritat. Totuși, țin să menționez că ambele cărți au fost publicate în cadrul a două concursuri, n-ar fi tocmai corect să spun că le-am publicat eu. Deși îmi doresc foarte mult să public și abia aștept momentul, cred că încă mai am de învățat și că trebuie să mă documentez mai mult legat de tot procesul de a scrie, a edita, a publica și lansa o carte pentru a mă asigura că voi face lucrurile cum trebuie. Încă de când eram mică mi-am promis că voi face asta, fără ca măcar să mă gândesc că lucrurile ar putea sta altfel, ori că s-ar putea să nu-mi iasă totul cum vreau eu. Aveam o siguranță stranie, și naivă aș putea zice, că o să-mi țin în mână seria de cărți la care abia începusem să scriu pe atunci. Mă simțeam de parcă m-aș fi născut să fac asta. Era ceva indiscutabil. Privind în urmă, știu că lucrurile nu au decurs neapărat precum îmi doream atunci, dar asta nu mă poate opri. N-am de gând să părăsesc această lume înainte de a o face și pe asta, mai exact înainte de a crea și elibera acel univers pe care începusem să-l creionez încă de la 12-13 ani.
Cât despre procesul în sine de a scrie o carte, în general las lucrurile să decurgă natural. Deși am obiective și automat așteptări mari de la mine, când vine vorba de scrisul propriu-zis îmi dau voie să fiu liberă, să simt și să creez fără să-mi fac griji dacă cineva ar sta să citească sau nu. Îmi las imaginația să se manifeste ca un copil într-un magazin de dulciuri și jucării. Pe de altă parte însă, îmi place să mă și organizez, să fac planuri și liste pentru că asta îmi oferă claritate, siguranță, viziune și mai ales mă ajută să nu mă pierd în acel “haos creativ”.
Știu că „Primii oameni care au zburat” este inspirată de o melodie. Ce rol are muzica în viața ta și cât te susține ea în procesul tău creativ?
Da, mai exact ideea cărții mi-a venit când ascultam melodia “Scara 2, etajul 7” de la Carla’s Dreams. Muzica a jucat mereu un rol important în viața mea. Nu cred că trece vreo zi fără să nu o ascult. Multe idei mi-au venit când ascultam melodii, și asta fără ca măcar să-mi dau seama. Cred că este mai mult despre felul în care mă face muzica să simt, e ca un teren magic care mă teleportează în anumite vremuri și locuri pentru a explora și cultiva diferite emoții. Iar de la emoții consider că pornește totul, fie că e vorba de o simplă încântare, de retrăirea unei amintiri dureroase îndepărtate ori de încercarea unui sentiment nou. Muzica mă face să simt și când simt, scriu.
Poți alege 3 fotografii de care ești mândră și să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?
Când a început pasiunea pentru fotografie să prindă contur, ce îți place cel mai tare să fotografiezi și de ce?
Cred că momentul în care mi-am dat seama că am această pasiune a fost în gimnaziu, când am fotografiat cu telefonul copacul din curtea școlii. Am făcut asta în fiecare anotimp și am aranjat pozele într-un colaj. Îmi plăcea foarte mult cromatica, deși acum, dacă mă uit în urmă, îmi dau seama că erau foarte editate și saturate. De atunci, am început să fac fotografii la orice. Și asta fac și acum, îmi place să experimentez mai multe tipuri de fotografie, deși un top ar fi: fotografia de stradă, de portret, de peisaj și natură, și poate și fotografia de concert. În esență, cel mai mult îmi place să surprind și să transmit emoție, acesta fiind și scopul meu. Pentru mine, au un loc aparte fotografiile care au o poveste în spate, ori care chiar ele ilustrează una.
„... pentru că atunci când faci ceea ce îți place cu adevărat, când ai atât de multă pasiune în inima ta, nici nu mai simți când trece timpul. De fapt, nu mai simți nimic altceva. Ești acolo, cu pasiunea ta și asta e tot ceea ce contează.”
Ce te inspiră să creezi și cum ți-ai dezvoltat această „sensibilitate la frumos”, de-a lungul timpului?
Îmi este mult prea greu să mă limitez la un singur răspuns aici. Cred că tot ce mă înconjoară îmi poate deveni o sursă de inspirație: de la fotografii din online sau expoziții până la un cuvânt auzit la întâmplare în tramvai. Unele idei îmi mai provin și din visele pe care le am. Probabil cel mai mult aș spune că mă inspiră muzica, în special cea care îmi transmite diferite emoții cu care pot jongla în arta scrisului. De asemenea, mă simt inspirată și atunci când văd alte persoane care excelează în domeniile lor artistice și, totodată, mă simt motivată când văd atât frumos.
Care crezi că este cea mai mare satisfacție a unui artist (fie că scrie, pictează, fotografiază etc.)? Dar a ta?
Cred că cea mai mare satisfacție a unui artist este, fără doar și poate, să vadă că propriile lui creații au transmis emoții. Că oamenii reacționează, fie pozitiv sau negativ, că-și retrăiesc viața prin creația lui. Sau cel puțin asta cred că este a mea. Eu, spre exemplu, fie când văd acel zâmbet mulțumit al modelului la vederea rezultatelor de la ședința foto, fie când simt încântarea și dorința de a mai citi, a unei persoane, după ce mi-a citit cărțile, ori curiozitatea și percepția diferită a iubitorilor de artă asupra tablourilor pe care le pictez – atunci mă simt cu adevărat împlinită. Simt că am reușit să fac unul dintre cele mai frumoase lucruri: să fac oamenii să trăiască cu adevărat. Și cred că, într-un fel asta mă face și pe mine să trăiesc.
Pentru modul în care te exprimi, creezi, pictezi, eu te consider artistă, dar se spune că arta cere sacrificii. Așa e și în cazul tău sau privești procesul mult mai relaxat?
O întrebare grea și foarte profundă aș putea spune. Depinde și ce înțelege fiecare prin sacrificiu. Eu personal cred că orice domeniu necesită sacrificii și unul dintre ele, printre cele mai importante, este timpul. Însă aici rămâne la latitudinea fiecăruia, dacă e vorba de un sacrificiu sau nu, pentru că atunci când faci ceea ce îți place cu adevărat, când ai atât de multă pasiune în inima ta, nici nu mai simți când trece timpul. De fapt, nu mai simți nimic altceva. Ești acolo, cu pasiunea ta și asta e tot ceea ce contează. Nu îți mai e foame sau frig, nu-ți mai faci griji pentru altele, aproape că uiți că mai ești om. Te contopești cu ea și devii o manifestare ai ei, întrucât ajungi să te întrebi dacă tu ai acea pasiune sau pasiunea te are, de fapt, pe tine.
Pe de altă parte, n-aș vrea să trec de acest subiect, fără să menționez acest aspect. Ca artiști, de multe ori, ne confruntăm cu persoane care nu numai că nu ne susțin, dar se trezesc aruncând niște vorbe destul de grele – vorbe care poate nu înseamnă nimic, dar care ne iau din esență. Sunt conștientă că acest tip de persoane vor exista mereu, că soluția nu e la ele, ci la noi, să știm să selectăm ceea ce este direcționat spre noi. Însă, cum ai putea să te aperi de meteoriți apăruți de nicăieri când în inima ta încă mai conduce acel copil – sursa creativității tale, în cele din urmă? Nu ai cerut să ai parte de asta, dar te trezești brusc cu găuri în acoperiș. Un copil nu știe să repare asta, așa că, atunci când se întâmplă, maturizarea e singura opțiune pentru a supraviețui. Acesta e sacrificiul și în același timp, curajul. Să te ridici, să te vindeci singur și iar să dăruiești din tine aceleiași lumi care te-a făcut să cazi. Da, artiștii sunt sensibili, dar asta e și puterea lor. Pentru că nu contează cât de mult sunt răniți, o iau de la capăt și în plus, într-un mod artistic!
Ce înseamnă poezia pentru tine și care este poemul tău de suflet din toate cele pe care le-ai scris?
Nu cred că am stat niciodată să mă gândesc ce înseamnă poezia pentru mine. A fost mai mult ceva care m-a luat în surprindere și pe mine. Nu citeam poezie și chiar aveam o gândire limitată din acest punct de vedere, n-o vedeam decât un amestec calculat de rime, ritm și măsură, așa cum eram învățați la școală. Apoi ceva s-a schimbat total în mine, atât de brusc, atât de neprevăzut și toate numai pentru că am participat într-o zi oarecare la liceu la o întrunire a unor poeți cunoscuți, români și străini. Văzând pasiunea lor și ascultând versurile ieșite din tiparul poeziilor din programa școlară, am rămas impresionată și profund inspirată. La finalul zilei aveam total o altă perspectivă asupra poeziei și știam că-mi doresc să o încerc și eu. A urmat o avalanșă de versuri, de care nu credeam vreodată că sunt capabilă. Nici nu mă gândeam cât de bine scriam sau nu, dacă aveam ritm sau măsura perfectă, maxim foloseam rima. Pur și simplu, lăsam diferite sentimente să-mi scrie ele poeziile, eram ca un izvor sălbatic, răsărit de nicăieri, de care nu știa nimeni. Aveau un gust prea metalic, greu de agreat? Nu știam și nici nu acordam atenție acestui lucru. Știam doar că nu puteam să mă opresc, versurile curgeau așa cum îmi curgea sângele prin vene, de parcă fuseseră acolo dintotdeauna și doar așteptau să iasă la suprafață.
Am mai multe poeme de suflet și îmi este foarte greu să aleg doar unul, dar acesta este unul dintre primele pe care le-am scris și cumva are un loc aparte pentru mine. Nu consider că este cel mai bun, recitindu-l nu aș mai spune că îmi place la fel de mult, dar am vrut să-l las în varianta pe care am scris-o inițial.
Cea mai frumoasă sinucidere
Dacă aș vrea vreodată să mă omor...
m-aș da în leagănul de iarbă cerând ajutor,
mi-aș lua avânt nebun mușcând aer de frică
și m-aș lăsa să trec prin nori cu o senzație electrică,
simțind atingerea scurtă a fulgerului morții,
îmbrățișând larg cerul și libertatea luând proporții
spânzurat de sforile încâlcite ale viselor neîmplinite
sperând că aș rămâne o amintire de emoții infinite.
Atunci când suntem tineri este esențial să avem modele sau oameni care ne inspiră, care să ne facă să devenim mai buni și mai buni în ceea ce vrem să facem. Tu ai avut sau ai astfel de oameni și dacă da, cum te-au ajutat să fii tu, cea de astăzi?
Dacă e să fiu sinceră, cumva mi-a lipsit acest lucru, să am persoane exemplu pe care să le urmăresc constant și care să mă îndrume. Am învățat și m-am inspirat de prin părți, nu pot să zic că am avut oameni pe care să-i urmăresc cu atenție o bună perioadă de timp. Nu sunt mândră de acest lucru, îmi pare rău că n-am reușit să mă orientez și să acord mai multă atenție acestui fapt. Sunt conștientă și am observat și eu pe pielea mea ce diferență e atunci când ai pe cineva drept sursă de inspirație, motivație și pe cineva de la care ai ce să înveți. Însă acum vreau să mă axez mai mult pe acest lucru.
O mare admirație am, bineînțeles, față de scriitoarea Cassandra Clare, care m-a introdus în lumea cărților și care m-a făcut să mă îndrăgostesc de genul fantasy și tot ce poate avea legătură cu el. Printre poeții pe care i-am citit și îi apreciez se numără Mihai Eminescu, Emil Brumaru, Mihai Gavrilescu, Constantin Romulus Preda. Din domeniul artei vizuale, unul dintre artiștii mei preferați aș putea spune că este Aykut Aydogdu. Un fotograf pe care îl apreciez, la care am fost și la un eveniment pe care l-a organizat în Iași acum ceva timp, este Alin Panaite. De asemenea ador fotografiile realizate de Alex.macrotart și Elizabeth Elder, care mi se par pline de magie și care, totodată, mă fac să-mi doresc să încerc și eu fotografia macro, respectiv cea tip fine art. Pe parte de dezvoltare personală, spiritualitate și sănătate îi urmăresc frecvent pe Jay Shetty, Dave Asprey, dar i-am mai citit și pe Dr Vasi Rădulescu și Anthony William.
„Da, artiștii sunt sensibili, dar asta e și puterea lor. Pentru că nu contează cât de mult sunt răniți, o iau de la capăt și în plus, într-un mod artistic!”
În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.
N-am putut să aleg între cele două, am simțit că amândouă merită a fi citite.
Este atât de ciudat când vine un străin să-ți spună cine ești și realizezi că până atunci nu aveai habar de asta nici măcar tu. Abia în acel moment îți dai seama de cine ești tu cu adevărat și te trezești din minciunile în care te-ai îngropat singur.
Durerea e ca un râu curgător. Nu o să se oprească niciodată din a veni. Dacă pui un baraj între tine și sentimente, se va tot aduna până când acesta se va prăbuși și totul se va nimici. De aceea trebuie să o accepți, să o trăiești și să treci peste. Suntem născuți din durere, durerea unei mame – deci trebuie să fim capabili să o înfruntăm la rândul nostru.
Primul citat e mai mult ca un reminder să nu ne pierdem în haosul vieții de zi cu zi. E ușor să te afunzi în responsabilități, griji, muncă și să uiți în timp de visurile și idealurile tale, ajungând să duci o viață nefericită. Totul ține de tine, atât de banal și ușor este, dar soluția e mereu la noi – suntem prea copleșiți și orbi uneori. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ne limiteze, nici măcar pe noi înșine. De cele mai multe ori, nici nu realizăm că ne aflăm în această situație, întrucât a devenit cumva un stil de viață, dar avem nevoie de un imbold, o scânteie ca să ne reaprindem.
Al doilea citat pune accentul pe o putere care se regăsește în fiecare din noi, dar de care mulți sunt inconștienți. De-a lungul vieții, nu există om care să nu fi trecut prin suferință și durere, e inevitabil. Dar ceea ce facem cu ea, ne diferențiază. Putem să ne afundăm și mai mult în întuneric? E cel mai comod. Dar putem să înflorim dintr-un teren arid? În definitiv, e doar o chestie de perspectivă. Putem lua acea durere și face un miracol din ea. Sau putem s-o adâncim și să rămânem în întuneric, fiindcă la urma urmei și lumina poate fi periculoasă uneori. E alegerea fiecăruia.
Pe Oana o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Despre cărțile lui 2024 (recomandări, librării, târguri și cluburi de carte, proiecte culturale și literare)
Cărțile pe care le-am citit în 2024 m-au adus din ce în ce mai aproape de aniversarea a 500 cărți citite, astfel că am atins acest prag chiar în decembrie. Încă nu m-am hotărât ce voi face pentru a aniversa acest prag, mă mai gândesc pentru că vreau să fac ceva mai deosebit, dat fiind un număr special... Până una alta mi-am cumpărat o carte ca să țin minte :)
În prima parte a anului trecut, cărțile citite s-au încadrat în subiectului pe care îl documentam pentru lucrarea de licență (ce să vezi, tot lectura, dar în legătură cu dezvoltarea socială și emoțională a școlarului mic), însă nu am inclus aici niciuna dintre ele. Pentru cei interesați pot face un articol separat cu ele, în caz că vă pasionează subiectul și vreți să adunați surse de documentare. Deci puteți să-mi scrieți în privat sau în comentarii, iar dacă sunt mai mulți doritori, îl voi face.
Au fost multe lucruri care au gravitat în jurul lecturii anul acesta, în afară de lucrarea de licență, cum ar fi lansări de carte, o vizită la Bookfest București, descoperirea unor noi cluburi de lectură și a unor librării, descoperirea unui site cu știri din domeniul culturii - Răsfoiala (pe care eu îl consider extrem de valoros), dar și descoperirea unor noi aplicații prin care îți poți monitoriza progresul cărților citite, cum ar fi Fable sau Bookmory. Cel mai interesant lucru descoperit în relație cu cărțile, este un proiect experimental de la Google, intitulat An Ocean of Books, despre care voi detalia mai jos.
Articolul de anul acesta despre cărți o să fie un pic mai diferit față de formatul cu care v-am obișnuit anterior, pentru că am decis să includ detalii despre toate experiențele de mai sus și să scurtez partea în care vă descriu propriu-zis cărțile. Îmi dau seama că dacă scriu mai puțin despre ele, dar în acele rânduri reușesc să vă fac curioși, detaliind experiența mea personală cu cartea în cauză, cu siguranță voi veți fi intrigați să le căutați, fără atât de mult lobby din partea mea. Plus că, atunci când vorbim despre „experiența lecturii” nu ne referim doar la cărți în sine, ci și la tot ce gravitează în jurul domeniului literar, care să ne ajute să ne îmbunătățim abilitățile de lectură și să ne facă mai curioși/deschiși spre alte genuri, autori, experiențe culturale care includ cărțile.
„Totul e în regulă în mine și în lume” de Petronela Rotar
Așteptam de câteva luni, de când a anunțat Petronela această carte și, cel puțin pentru mine, a fost exact cartea de care aveam nevoie, clar a venit la timpul potrivit. Petronela împărtășește fragmente din viața și frământările ei, totul este scris ca o poveste, capitolele au legătură unele cu altele și tratează tematici diferite iar mie îmi pare o carte universală. La fel de bine aș fi putut să o scriu și eu și tu, pentru că este despre fiecare dintre noi. Este despre traumă cu „T” mare, cum spune chiar autoarea, despre abuz, despre modalități de coping, despre depresie, despre anxietate, despre sistemul nervos și cel imunitar, care sunt solicitate la maximum când stresul ajunge la cote paroxistice, iar asta li se întâmplă tuturor din ce în ce mai des în ultima perioadă.
M-am regăsit foarte mult în carte, în modul în care vede Petronela lumea și mă bucur că mai există astfel de oameni, care pot să împărtășească cu atât de multă sinceritate o parte din durerea lor, pentru că da, sunt convinsă că e doar o parte din durere strecurată printre pagini, restul e ascunsă adânc, undeva în suflet. Dacă ați ascultat măcar un podcast cu ea, veți vedea că același stil direct și mușcător este prezent, iar temele se învârt în jurul acelorași subiecte. Eu îl recomand pe acesta:
Îmi place că din această carte poți să-ți iei pe mai departe repere pentru o viață mai sănătoasă, mai echilibrată, care să-ți permită să fii în armonie cu tine.
Avem nevoie de mai mulți oameni care să aibă curajul, deschiderea, posibilitatea să se expună în acest mod, pentru că se vindecă și vindecă la rândul lor, vorbind despre ceea ce îi doare sau i-a durut, la un moment dat.
Prima carte pe care am citit-o de la Petronela a fost acum 3 ani, când am găsit „Privind înăuntru” cu autograf pe rafturile de la Libris, din Brașov, unde am locuit până de curând. Nu știam despre carte nimic, pur și simplu am simțit că trebuie să o citesc. Am cumpărat-o fără să stau pe gânduri, am citit-o pe nerăsuflate și cu lacrimi în ochi, am simțit că era cartea potrivită pentru acel moment al vieții mele și apoi am dat-o mai departe - mamei mele și unor prietene. M-a atins profund acea carte și mi-am promis că o voi întâlni cândva pe femeia care a luptat cu proprii demoni ca să poată scrie totul atât de asumat și transparent. Anul acesta am putut să mă țin de promisiune și am avut ocazia să o aud și să o văd pe Petronela la lansarea cărții, care a avut loc la Brașov, la Sala Patria. E interesant că „Totul e în regulă în mine și în lume” am cumpărat-o tot de la Libris, din Brașov, la exact o zi după lansarea de către editura Trei pe piață. Da... nu e nimic întâmplător.
În fine, ce voiam să zic, legat de lansare, e că am ascultat-o vrăjită pe Petronela mai bine de o oră jumătate și m-am simțit pur și simplu înțeleasă, conținută, am simțit în sfârșit ce înseamnă să te simți normal în „nebunia” proprie, dacă o pot numi așa. Și da, toți avem o nebunie a noastră, datorată oamenilor, locurilor, evenimentelor cu care ne-am confruntat. După aproape jumătate de oră de așteptat la autografe, am putut să-i spun și eu două-trei cuvinte Petronelei și să o îmbrățișez. M-am bucurat să o cunosc și „în realitate”, iar întâlnirea cu ea a fost una marcantă.
Nu știu dacă mai pot spune altceva despre această carte, decât că merită să o citim cât mai mulți, ca să avem șansa să ne înțelegem, să înțelegem că suntem bine așa cum suntem, chiar dacă lumea vrea să ne facă să credem că nu-i așa și că trebuie să corespundem unor standarde ca să fim văzuți, apreciați și iubiți.
Cartea e de găsit aici: Editura Trei.
Nu ești egoistă. Mi-aș dori să fii, dacă ai fi fost, am fi ajuns mai devreme împreună la iubirea sănătoasă de sine. Te-am mințit când ți-au spus asta; azi ai voie să începi să te alegi și pe tine, și pentru tine, nu doar pentru și pe alții.
Ești normală și nu e absolut nimic în neregulă cu tine. Tot ce nu îți place la tine și vei schimba în anii viitori (dar și ce nu vei vrea sau putea schimba) sunt adaptări normale la foarte multele situații anormale prin care ai trecut. E totul normal, tot ce simți, toate apărările tale, nu e nimic în neregulă cu tine. Te-ai descurcat excelent în condițiile tale, ești o supraviețuitoare. Și într-o zi nu doar vei supraviețui, ci vei începe să și trăiești din plin.
Petronela Rotar
„O viață imposibilă” de Matt Haig
După „Cartea Alinării” și „Biblioteca de la Miezul Nopții” am așteptat mult această carte. Matt Haig este autorul meu de suflet, are ceva special, aparte. Îmi place cum scrie, cum le dă sens și greutate cuvintelor, cum face banalul să pară excepțional - asta e super-puterea lui - și nici cu „O viață imposibilă” nu a dat greș. Da, v-am mai povestit despre el, dar insist pentru că eu chiar cred că omul ăsta poate face mult bine prin ceea ce așează pe foaie, doar să fie descoperit la timpul potrivit.
Câteodată, cele mai profunde schimbări din viața noastră încep cu un bilet doar dus și cu curajul de a spune "da" necunoscutului. Exact așa începe povestea lui Helen Grace, o profesoară de matematică ieșită la pensie, a cărei viață ia o turnură neașteptată când moștenește o casă pe insula Ibiza - de la o persoană pe care nici măcar n-o cunoaște prea bine, dar pe care, se pare că a impactat-o foarte mult în tinerețe prin ceea ce i-a spus atunci. Plină de regrete, îndoieli, lucruri nerezolvate din trecut, neașteptându-se ca viața să o mai surprindă acum, Helen pleacă în aventura vieții ei, iar pe fundalul peisajelor spectaculoase ale insulei mediteraneene, autorul țese o poveste despre a doua șansă și despre curajul de a repara greșelile trecutului.
Da, Helen Grace nu este personajul tipic al unei povești de reinventare. Este o femeie care și-a dedicat viața predării matematicii, găsind frumusețea în ecuații și teoreme. Dar când destinul îi oferă șansa unui nou început, ea face ceea ce puțini ar îndrăzni: își lasă în urmă viața organizată și previzibilă, fără speranță și scop, pentru necunoscutul unei insule. Acolo, Helen întâlnește doi oameni remarcabili - Alberto și Marta, tată și fiică - care devin nu doar ghizii ei în această nouă lume, ci și catalizatorii unei transformări profunde. Prin ei, descoperă "La Presencia" - o forță naturală misterioasă care pare să sfideze legile fizicii pe care le cunoaște așa de bine. Această descoperire o forțează să privească dincolo de ecuațiile și formulele care i-au definit existența, spre o înțelegere mai profundă a conexiunilor care guvernează universul nostru.
Ceea ce face pentru mine această carte specială este modul în care Haig reușește să împletească concepte matematice complexe cu întrebări filozofice fundamentale despre natura realității și a conexiunilor umane. Nu este doar despre redescoperire personală - este o meditație asupra modului în care rigoarea științifică și misterele universului pot coexista și se pot completa reciproc. Pentru cei care apreciază narațiunile care provoacă gândirea și care nu se tem să exploreze granița subtilă dintre realitate și extraordinar este cartea perfectă. Fiind fascinată de viața pe insule și amenințând adesea că voi fugi pe una ( :) ), pentru mine cartea asta a completat deja o lume pe care eu mi-am schițat-o în minte încă de la „Insula misterioasă” a lui Jules Verne încoace.
Povestea asta vrea să ne reamintească că uneori trebuie să ne îndepărtăm de tot ce știm pentru a descoperi adevăruri pe care le-am avut întotdeauna în față și, cu siguranță, te va face să privești cu alți ochi atât conceptele din matematică pe care le abordează, cât și coincidențele vieții, dar cel mai important, cred că ne inspiră să ne putem întrebări despre propriile noastre certitudini.
Cartea a avut lansarea internațională pe data de 29 augsut și o puteți găsi aici: Nemira. Citește un sample aici.
Îmi dădeam seama că nu există insule. Dacă mergi suficient de departe, totul este conectat. Ibiza și Lincoln sunt unite de același pământ. Mințile noastre se unesc una cu cealaltă, ca un milion de curenți pe mare. Ne contopim, convergem. Toți ne revărsăm în toți, fără să ne dăm seama. Chiar și gândacii au rolul lor. Nu suntem doar un individ, un gen, o vârstă, o naționalitate și nici măcar o specie. Pereții dintre noi sunt imaginari. Gândurile pe care le avem și care ne aparțin sunt extraordinar de unice, dar, la fel de extraordinar, în același spectru continuu. Dragoste, frică, durere, vinovăție, iertare. Acestea sunt standardele din repertoriu. Acestea sunt cover-urile pe care le interpretăm. Credem că suntem singuri pentru că suntem adesea orbi în fața conexiunilor. Dar a fi viu înseamnă a fi o viață. A fi viața. Suntem viața însăși. Aceeași viață, în continuă evoluție. Avem nevoie unul de celălalt. Scopul vieții este viața. Toată viața. Trebuie să avem grijă unul de celălalt. Și, când simțim că suntem cu adevărat profund singuri, acela e momentul în care facem ceva pentru a ne aminti cum să ne conectăm.
Matt Haig
„Călătorie într-o fotografie” de Dia Radu
Conversații despre frumos, despre artă, despre viață cu personalități marcante din mediul cultural de la noi, cum ar fi Mircea Cărtărescu, Monica Pillat, Svetlana Cârstean, Ștefan Agopian sau Marin Mălaicu-Hondrari. E o colecție de 16 interviuri, care au drept punct de pornire o fotografie adusă de fiecare dintre cei intervievați, iar discuția pornește de la povestea fotografiei, urmând să se transforme într-o confesiune extrem de personală în fiecare dintre cazuri.
Până acum nu am mai citit un astfel de volum și m-a încântat peste măsură să pot să mă apropii de zbuciumul interior al acestor personalități citind poveștile lor de viață și experiențele pe care le-au împărtășit. Cartea a fost nominalizată, pe bună dreptate, la Premiile Observator Cultural, categoria „Memorii/Jurnal/Biografie”, ediția 2024 și cred că face cinste genului. E foarte fain conceptul de la care a plecat autoarea, anume acela al faptului că o singură fotografie poate fi suficientă ca să evoci tot, să îți vină în minte persoane, contexte, evenimente pe care le credeai de mult uitate sau de care nu ai fost atât de conștient că te-au format.
Confesiunile tuturor sunt intense, nu pot spune că am una care mi-a plăcut mai mult decât celelalte, pentru că indiferent de personalitate sau de domeniul de activitate, toate m-au captivat într-un anume fel. E un volum care te conectează profund cu umanitatea ta și a celor din jur și care, cu siguranță, te va face să te întrebi „Eu ce poveste aș putea să spun dacă aș vorbi despre o fotografie de-a mea?”.
Se găsește aici: Nemira. Sample aici.
Da, să vezi cadrele fără să ai aparatul în mână, să ai deschidere și să ai atenție. Curiozitatea asta permanentă de a înțelege lucrurile te salvează în primul rând ca ființă umană. Aparatul e doar o unealtă cu care exersezi. Eu n-am căutat să fotografiez, am căutat să înțeleg. Viața. Moartea. Și mai ales că omul nu e născut să fie fericit. Există doar momente de fericire, de câteva ori în viață, când ne bubuie capul și inima de o anumită intensitate.
Răzvan Voiculescu
„Conversații despre iubire” de Natasha Lunn
Iubirea este un subiect sensibil și, din ce în ce mai mult, e controversat. Mi se pare că multe din problemele pe care le avem ni se trag de la lipsa de iubire. Nu mai știm să o oferim, nici să o primim și ne-am înstrăinat din ce în ce mai mult.
Într-o lume în care percepția asupra iubirii este adesea distorsionată de filme romantice și cărți care promit povești de dragoste perfecte, „Conversații despre iubire" de Natasha Lunn vine ca o gură de aer proaspăt. Nu este încă o carte despre cum să găsești „dragostea perfectă” sau despre cum „să trăiești fericit până la adânci bătrâneți”, ci o explorare profundă și nuanțată a iubirii în toate formele ei.
Structurată ca o serie de dialoguri, cartea aduce în prim-plan voci diverse din multiple domenii, fiecare aducând o perspectivă unică asupra iubirii. De la psihologi și terapeuți la scriitori și artiști, fiecare intervievat își împărtășește nu doar expertiza profesională, ci și experiențele personale, creând un mozaic bogat de înțelegere a tot ce înseamnă și cuprind nuanțele „iubirii”.
M-au captivat în mod deosebit câteva dintre conversațiile purtate de autoare. Philippa Perry ne învață "cum să ne îndrăgostim încet" - o abordare care contrastează puternic cu ideea romantică a dragostei la prima vedere. Dolly Alderton explorează tema vulnerabilității, în timp ce Stephen Grosz ne ajută să înțelegem cum putem accepta schimbările inevitabile din relații. Alain de Botton, cu ale sale reflecții asupra "psihologiei de a fi singur", și Esther Perel, care abordează "așteptările nerealiste" în relații, oferă perspective care ne ajută să ne reconciliem cu aspectele mai puțin romantice, dar profund umane ale iubirii.
M-am surprins luând notițe la aproape fiecare pagină, găsind conexiuni cu propria experiență și identificând tipare în modul în care percep și trăiesc iubirea. Nu este o lectură pasivă - este o invitație la introspecție și la reevaluarea propriilor perspective despre iubire, care, adesea, pot fi distorsionate sau compromise datorită părinților sau interacțiunilor disfuncționale cu ceilalți pornite din traume sau experiențe personale nu prea plăcute.
Unul dintre cele mai valoroase aspecte ale cărții este felul în care demitizează ideea de iubire "perfectă". În loc să perpetueze fantasme romantice, oferă repere realiste și sănătoase pentru construirea și menținerea relațiilor autentice. De la iubirea parentală la prietenie, de la relații romantice la dragostea de sine, cartea acoperă întregul spectru al conexiunilor umane semnificative.
Mi se pare o lectură esențială nu doar pentru cei aflați în căutarea dragostei, ci pentru oricine dorește să dezvolte relații mai autentice și mai profunde - cu sine și cu ceilalți. Într-o epocă în care conexiunile umane par tot mai superficiale, această carte ne reamintește ce înseamnă cu adevărat să iubești și să fii iubit...
O puteți găsi aici: Editura Paralela 45. Sample aici.
Îmi reamintesc în mod constant că intenția nu e suficientă și că, deși prietenii, familia și partenerii noștri știu că-i iubim, uneori merită și o mică dovadă.
La urma urmei, oamenii pe care-i iubim sunt ca o constelație. Avem privilegiul de a observa și de a scoate la iveală toate lumile, culorile și profunzimile din ei, așa cum și ei au potențialul de a face același lucru pentru noi. Această reciprocitate constituie esența iubirii: e un echilibru între a da și a primi, între a vedea și a fi văzut, între a întreba și a răspunde, între a gândi întotdeauna ca „eu” și „noi”. Poate că totul se rezumă la curaj, conștientizare și curiozitate, pentru a depune „efortul de a vedea pe cineva într-o lumină nouă iar și iar”, după cum spunea Mira Jacob. Să rămânem suficient de conștienți încât să remarcăm cele mai mărunte momente ale vieții cu toate detaliile lor strălucitoare. Să rămânem suficient de curioși pentru a vedea toate versiunile unei alte persoane, apoi să le revedem atunci când acestea se modifică în timp. Și, mai presus de toate, să înțelegem și să observăm pe deplin toate versiunile din interiorul nostru, astfel încât să găsim curajul de a i le dezvălui unui alt om, având încredere că el ne va iubi pentru toate aceste versiuni.
Natasha Lunn
„Istoria secretă” de Donna Tartt
Nu vreau să dezvălui prea mult din această carte, pentru că merită într-adevăr citită, însă vreau să vă dau puțin context, ca să înțelegeți de ce mi se pare atât de valoroasă.
Am descoperit „Istoria secretă" într-o după-amiază la bibliotecă, fără să știu că această carte monumentală îmi va oferi una dintre cele mai bune experiențe de lectură. Publicată în 1992 și devenită instant un fenomen literar, cartea a cunoscut recent o renaștere surprinzătoare prin intermediul comunității BookTok, unde a devenit un simbol al esteticii "dark academia" - deși farmecul ei transcende orice trend temporal, deși eu nu am știut de ea pentru că nu am Tik Tok și nici pe Instagram nu mi-a apărut nimic despre ea. M-au atras alte aspecte la ea când am început să o citesc și mi s-a părut destul de diferită de tot ce mai citisem înainte.
La prima vedere, "Istoria secretă" ar putea părea un simplu thriller universitar - un grup select de studenți, un profesor carismatic de greacă veche, un secret întunecat. Dar în cele peste 800 de pagini, Donna Tartt țese o pânză narativă mult mai complexă, explorând teme precum fascinația intelectuală, prețul cunoașterii și consecințele inevitabile ale acțiunilor noastre.
Citind această carte toamna, am descoperit că peisajul atmosferic al unui campus universitar din New England se împletește perfect cu tonul narativ sumbru și melancolic. Tartt are un dar remarcabil de a crea ambianțe care te învăluie complet - simți răcoarea dimineților de toamnă, auzi foșnetul paginilor vechi în bibliotecă și percepi tensiunea crescândă din micul grup de studenți, frământați de tot felul de întrebări și drame personale. În centrul romanului stă relația fascinantă dintre studenți și profesorul lor de limbi clasice. Nu e vorba doar despre transmiterea unor cunoștințe, ci despre modul în care studiul clasicilor antici le modelează întreaga perspectivă asupra vieții. Profesorul devine nu doar un mentor academic, ci un ghid spre o înțelegere mai profundă a existenței umane - cu toate consecințele ce decurg din această transformare.
Efortul autoarei de a scrie această carte este vizibil în fiecare aspect al narațiunii. După cum am înțeles ulterior, din diverse surse, inclusiv din analiza minuțioasă a Ruxandrei Gîdei (4 fără 15), Tartt a lucrat 8 ani la acest roman, șlefuind fiecare frază până la perfecțiune. Rezultatul este o proză densă, dar fluidă, care îmbină eleganța clasică cu tensiunea unui thriller psihologic modern.
Deși pornește de la premisa unui mister, "Istoria secretă" transcende genul polițist convențional. Este o explorare profundă a naturii umane, a seducției intelectuale și a prețului pe care suntem dispuși să-l plătim pentru „cunoașterea deplină”. Cartea pune întrebări fundamentale despre moralitate, despre consecințele alegerilor noastre și despre granița subțire dintre fascinație și obsesie. La rândul meu sunt fascinată de relația pe care omul modern o are față de cunoaștere, așa că ceea ce face această carte cu adevărat remarcabilă este capacitatea ei de a rămâne cu tine mult timp după ce ai întors ultima pagină, iar asta doar pentru că te face să reflectezi la propria relație cu cunoașterea, la puterea pe care o au mentorii în viața noastră și la consecințele nebănuite ale căutării perfecțiunii.
Da, cere timp și dedicare lectura acestei cărți, dar răsplătește cu o experiență de neuitat, reamintindu-mi de ce iubesc atât de mult literatura - pentru capacitatea ei de a te imersa în lumi complexe, de a te ajuta să sondezi profunzimea firii umane, dar și pentru că are darul de a pune în lumină viețile și experiențele celorlalți, care pot trece neobservate pentru tine.
Se găsește la editura Litera. Sample aici.
Nu ne place să recunoaștem acest lucru, a continuat Julian, dar ideea de pierdere a controlului îi fascinează în primul rând pe cei care pun mare preț pe stăpânirea de sine, așa cum facem noi. Toți oamenii cu adevărat civilizați, atât anticii, cât și noi, s-au civilizat prin reprimarea intenționată a instinctului animalic. Oare suntem noi, cei din această încăpere, foarte diferiți de greci sau de romani? Nu suntem oare tot atât de obsedați de simțul datoriei, de pietate, loialitate și sacrificiu, de toate aceste principii pe care epoca modernă le găsește atât de înspăimântătoare?
Donna Tartt
„Cartea depresiilor” (coordonator Marius Chivu)
Într-o lume în care încă învățăm să vorbim despre durere, „Cartea depresiilor", coordonată de Marius Chivu și publicată la Humanitas în 2024, vine ca un act de curaj colectiv. Nu este doar o carte - este un spațiu sigur în care 24 de personalități din cultura românească își împărtășesc vulnerabilitățile, traumele și lupta cu propria minte.
Ideea acestui volum s-a născut dintr-o intersecție a durerii personale cu necesitatea socială. După cum mărturisește chiar Marius Chivu în prefață, proiectul a prins contur în timpul propriului său doliu "care părea că nu se va risipi niciodată", iar întâlnirea cu cofondatoarele Romanian Mental Health Film Festival a catalizat transformarea suferinței personale într-un proiect colectiv cu impact social.
Ceea ce face această carte remarcabilă este diversitatea vocilor și experiențelor prezentate. De la Micutzu (Cosmin Nedelcu), care aduce perspectiva unui comediant ce face lumea să râdă în timp ce se luptă cu proprii demoni, la Alexandra Furnea, a cărei mărturie despre trauma Colectiv te lovește, fiecare confesiune adaugă o altă nuanță înțelegerii noastre despre complexitatea minții noastre și a ceea ce înseamnă, de fapt, sănătate mentală. De asemenea, Andreea Raicu, cunoscută publicului larg pentru prezența sa media, își dezvăluie vulnerabilitățile într-un mod care transcende imaginea publică, în timp ce artiști precum Dan Byron și Roman Tolici oferă perspective necesare (aș îndrăzni să spun) despre intersecția dintre creativitate și suferință psihică.
Acest volum colectiv caritabil, realizat în beneficiul ONG-ului Addictless din Suceava, reprezintă mai mult decât o colecție de mărturii - este un pas important spre normalizarea discuțiilor despre sănătatea mentală în societatea românească. Fiecare confesiune devine o mână întinsă spre cititor, o confirmare că nu este singur în lupta cu proprii demoni.
Nu este o lectură ușoară - și nici nu ar trebui să fie. Unele mărturii îți aduc instantaneu lacrimi în colțul ochiului, altele te lasă mut de uimire în fața rezilienței umane. Confesiunile unor personalități precum Iulia Rugină (care mi-a fost profă la cursul de scenaristică) sau Micutzu (pe care eu îl admir foarte mult), demonstrează că suferința psihică nu ține cont de statutul social sau realizările profesionale. Așa cum sugerează și coordonatorul volumului, cartea funcționează ca o formă de "terapie colectivă". Ne permite să ne oglindim propriile experiențe în cele ale altora și să înțelegem că vulnerabilitatea nu este un semn de slăbiciune, ci o parte fundamentală a experienței umane.
"Cartea depresiilor" este mai mult decât o colecție de mărturii - este o invitație la dialog despre sănătatea mentală într-o societate care (încă) învață să vorbească despre suferință. Este un reminder puternic că, în spatele fiecărui zâmbet public, pot exista lupte personale profunde, și că vindecarea începe adesea cu curajul de a vorbi despre ceea ce doare. La nivel mai înalt, într-o eră marcată de multiple crize și presiuni sociale, acest volum vine ca o resursă vitală pentru înțelegerea și normalizarea conversațiilor despre sănătatea mentală și despre suferință, în toate formele ei. Este o carte care ne reamintește că, în ciuda naturii profund personale a suferinței psihice, vindecarea poate, este și ar trebui să fie un proces colectiv.
O puteți găsi la Humanitas. Sample aici.
„Cum să vorbești despre probleme, nereușite, neputință, frici, adicțiile care te ajută să faci față la tot ce nu îți place din viața ta într-o lume în care toți oamenii plesnesc de fericire datorită vieților lor perfecte, afișate în social media și nu numai? Bineînțeles că nu poți să o faci. Presiunea e prea mare. Miza e prea mare. Și nu ai părea decât un „ratat”, „un om slab” cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Nimeni nu vrea să aibă în viață „ratați” sau „vulnerabili”, „fătălăi” sau „prea sensibili”. Nimeni nu vrea să fie asociat cu cineva care nu arată o imagine perfectă. Și atunci începi lupta pentru a fi mai bun, mai frumos, mai bogat, cauți să mergi în cele mai hype locuri - unde să te și pozezi ca să vadă toată lumea - și să îți faci cât mai mulți „prieteni”, să fii acceptat de acei oameni cu vieți perfecte care te fac să te simți mic dacă nu ești ca ei.”
andreea raicu
„Invitația la vals” de Mihail Drumeș
Nu vreau să vorbesc prea mult despre această carte, pentru că, bănuiesc că e cunoscută de majoritatea dintre voi. Pe Mihail Drumeș îl întâlnim în programa școlară, deși nu mai știu sigur dacă cu acest volum sau cu altul. E unul din autorii mei români favoriți, unul din puținii din programă.
„Invitație la vals” este o carte clasică, scrisă sublim, în modul atât de caracteristic lui Drumeș, sincer și dramatic. Bineînțeles, are o perspectivă „romantizată” asupra dragostei, sacrificiului de sine de dragul iubirii, dar tot e o carte cu care te poți identifica dacă ai iubit măcar o dată. Vă povestesc despre ea acum pentru că anul ăsta am recitit-o, în noua ediție, după ce o citisem prima oară cu mulți ani în urmă, în gimanziu, după ce mi-a împrumutat-o o doamnă profesoară. Pentru că mi-a plăcut mult atunci și pentru că cei de la Art au scos noi ediții ale seriei de autor „Mihail Drumeș”, mi-am zis că vreau să o am în bibliotecă. Așa că mi-am luat-o de la Bookfest București în iunie. Ceea ce m-a șocat, după ce s-a încheiat ediția, a fost că această carte a ieșit în topul 10 al celor mai cumpărate cărți de la târg. Când am văzut statistica asta, pe care acum, când scriu, nu-mi aduc aminte unde am citit-o, am ridicat dintr-o sprânceană. Și nu pentru că romanul în sine nu ar merita, ci pentru că oamenii au prezentat un interes atât de mare pentru el, deși a fost scris în 1936.
După părerea mea, discuția pe care o aduce în prim plan, ar fi necesitatea de a ne focusa atenția și pe alți scriitori din literatura română în cadrul școlii, scriitori care scriu accesibil despre o realitate care să nu fie atât de îndepărtată de tinerii din ziua de azi. Da, el se studiază în programă, dar aparent nu suficient, dacă suscită atât de mult interes în 2024, la unul dintre cele mai mari târguri de carte din țară. Nu zic să-l înlocuim pe Rebreanu cu Drumeș (nu de tot adică :) ) sau să le ia locul altor autori prolifici (care, însă se studiază exagerat), dar cred că romane cu o calitate atât de ridicată a descrierii unor procese psihice și raportări la evenimente din acea perioadă, și nu numai, sunt necesare și trebuie să fie mai prezente în programa școlară, și nu doar trecător, poate chiar să fie incluse în programa de BAC.
Nu sunt eu în poziția de a trage concluzii, așa că am oferit doar perspectiva mea. E îmbucurător că scriitorii români sunt iar la căutare, chiar mare și că se citește literatură română, dar nu din obligație. Pe mine, povestea lui Tudor și a Micaelei m-a însoțit în vară, atunci când m-am mutat la București și am savurat-o în parcul din apropiere- Parcul Drumul Taberei. Trebuie neapărat să zic că am redescoperit cât este de plăcut să citești în aer liber și să te bucuri de cuvinte, în timp ce briza alunecă ușor peste pagini. Recomand oricui are posibilitatea, ca măcar atunci când vremea permite, să iasă să citească în aer liber, este altceva!
Se găsește la editura Art, într-o ediție nouă. Sample aici.
„În orice caz, numai dragostea și creația fac viața vrednică de a fi trăită și, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat nimic care să rămână generațiilor viitoare, dar am avut dragostea...”
Mihail Drumeș
„Toate pânzele sus” de Radu Tudoran
Există cărți care ne marchează copilăria și la care ne întoarcem cu bucurie și la maturitate. "Toate pânzele sus!" de Radu Tudoran este, pentru mine, una dintre ele - un roman care, la aproape 70 de ani de la prima sa publicare, continuă să mă farmece, mai ales în eleganta și monumentala reeditare de la Editura Arthur.
Pentru mine, reîntâlnirea cu această carte a fost ca o întoarcere la primele iubiri literare. Asemenea "Insulei misterioase" a lui Jules Verne sau lui "Robinson Crusoe" de Daniel Defoe, "Toate pânzele sus!" aparține acelei categorii speciale de cărți care m-au făcut să visez în copilărie la locuri îndepărtate și aventuri extraordinare. Este genul acela de lectură care îți oferă libertatea de a explora lumea prin intermediul personajelor, simțindu-te parte din echipajul care înfruntă marea.
Deși la prima vedere pare doar un roman de aventuri care se petrec pe mare, cartea lui Tudoran este remarcabilă prin modul în care demitizează romantismul călătoriilor pe mare. Autorul zugrăvește cu măiestrie realitatea navigației, evidențiind importanța vitală a unui echipaj competent, necesitatea planificării minuțioase a proviziilor și echipamentelor, precum și complexitatea pregătirilor pentru o astfel de expediție. În centrul narațiunii stă Anton Lupan, căpitanul goeletei "Speranța", un personaj complex motivat de o dublă misiune: împlinirea unui vis personal de explorare și onorarea unei promisiuni făcute prietenului său dispărut, Pierre Vaillant. Relația lor, construită în timpul studiilor de inginerie în Franța, consolidată prin munca la calea ferată din Stambul și care oferă profunzime emoțională întregii aventuri.
Forța romanului stă și în construcția echipajului variat al "Speranței" - Ieremia, Gherasim, Ismail, Haralamb, Mihu și Cristea Busuioc, ulterior și o femeie - fiecare aducând propria personalitate și expertiză la bordul navei. Prin intermediul acestor personaje, Tudoran creează un micro-univers fascinant, în care fiecare membru are rolul său esențial în reușita misiunii, chiar dacă nu toți sunt marinari cu experiență. Deși scrisă în 1954, povestea își păstrează prospețimea și relevanța. Temele universale precum prietenia, loialitatea și curajul în fața necunoscutului, rezonează la fel de puternic cu mine, așa cum o făceau și când eram mai mică.
Ceea ce face această carte specială pentru mine, este modul în care îmbină aventura cu lecții valoroase despre perseverență și dedicare. Căutarea de către Anton Lupan a prietenul său dispărut și reconstrucția goeletei "L'Esperance" demonstrează puterea angajamentului personal și importanța păstrării promisiunilor, chiar și în fața unor obstacole aparent insurmontabile. După mine, "Toate pânzele sus!" rămâne un reper al literaturii române de aventuri, o carte care ține să reamintească că cele mai mari călătorii încep cu un vis și o promisiune. Este tipul de lectură care te face să simți mirosul mării, să auzi țipătul pescărușilor și să visezi la propriile tale aventuri, mici sau mari, indiferent de vârstă.
Se poate găsi la editura Art. Sample-ul e disponibil aici.
„Să vă spună corăbierii cum deapănă catargul fire aurii din stele și le urzesc pe velele învechite, prefăcându-le în țesături feerice... Să vă spună despre piuitul scripeților, ca țipătul întrebător al unor pescăruși de noapte, care însoțesc corabia bătând molcom din aripi albăstrite. Să vă spună...
Și peste toate acestea, care n-au contur întreg, nici sunet împlinit, ca imaginile tulburi ale visului, plutește tot atât de tulbure mirosul de corabie, neasemuit, lemn umed, sare, cânepă, catran - distilate laolaltă în același alambic.”
Radu Tudoran
„Furia” de Alex Michaelides
Alex Michaelides ne invită într-o călătorie întunecată care împletește elementele clasice ale unui thriller polițist cu profunzimea tragediei grecești. Deși promite să fie un succesor al misterelor Agathei Christie (autorul recunoaște că s-a inspirat de la regina romanelor polițiste), romanul își găsește propria voce, explorând minuțios psihologia personajelor și puterea distructivă a obsesiei.
Structurat după modelul tragediilor grecești - cu prolog, acte și epilog - romanul ne poartă pe o insulă izolată în timpul sărbătorilor pascale, unde tensiunea crește cu fiecare pagină. Prin ochii lui Elliot, naratorul nostru la fel de fascinant, pe cât este de nedemn de încredere, urmărim desfășurarea evenimentelor care duc inevitabil spre crimă. Dar aceasta nu este o simplă poveste despre "cine a făcut-o" - este o explorare complexă a naturii umane, a obsesiei și a destinului implacabil.
Michaelides excelează în construcția personajelor sale principale. Elliot și Lana sunt adevărate figuri tragice moderne, fiecare purtându-și propriul blestem interior. Obsesia tăcută a lui Elliot pentru Lana și percepția sa distorsionată asupra realității se împletesc cu vulnerabilitățile ascunse ale Lanei, creând un dans psihologic complex care m-au ținut cu sufletul la gură până la final. Autorul împrumută cu îndrăzneală din mitologia greacă, folosind referințe la Furii și Zeița Aura pentru a adăuga straturi de semnificație poveștii sale. Aceste elemente mitologice nu sunt simple ornamente literare, ci servesc la aprofundarea temelor centrale ale răzbunării și destinului, oferind o perspectivă diferită asupra complexității naturii umane și a manifestării acesteia.
Deși premisa inițială poate părea familiară cititorilor de romane polițiste, "Furia" se dezvoltă într-o direcție mai profundă și mai tulburătoare. Nu este vorba doar despre descoperirea criminalului, ci despre înțelegerea forțelor psihologice care împing personajele spre acțiuni extreme. Fiecare personaj secundar are propria poveste și poartă cu sine secrete întunecate, contribuind la o țesătură atât de densă a narațiunii. Finalul dramatic, deși poate părea excesiv pentru unii (așa l-am găsit și eu), reprezintă punctul culminant al tuturor firelor narative și psihologice țesute cu atenție de-a lungul romanului. Este un deznodământ care te face să reconsideri tot ce ai citit până atunci, arătând că, totuși, autorul a manipulat (și pe alocuri a înșelat) așteptările pe care le aveai.
"Furia" nu este un roman perfect - uneori se simte că vrea să fie prea multe lucruri deodată (așa s-a simțit cel puțin pentru mine), iar comparațiile cu Agatha Christie pot crea așteptări care nu sunt întru totul satisfăcute. Cu toate acestea, este un thriller psihologic captivant care reușește să îmbine cu succes elementele clasice ale genului cu o explorare mai profundă a psihologiei umane și a puterii distructive a obsesiei. Mi-a plăcut mult că Michaelides demonstrează că se poate merge dincolo de convențiile genului pentru a crea ceva care, deși familiar în formă, este proaspăt în substanță.
E o lectură ușurică aș spune, perfectă pentru vară, de citit în hamac, așa cum am făcut și eu în parc. Da, te solicită și uneori te încurcă, dar după mine, nu poate emite pretenții, chiar dacă are o intensitate aparte.
Se găsește la editura Litera.
„Mă gândesc adesea că viața nu-i decât un spectacol. Nimic din toate astea nu-i real. E doar o prefăcătorie. Abia când cineva sau ceva iubit moare ne trezim din piesă și vedem cât de artificială e realitatea asta construită în care locuim. Ne dăm seama dintr-o dată că viața nu-i veșnică; nu există viitor - și nimic din ce facem nu contează. Și, nefericiți, urlăm și țipăm și blestemăm cerul până ce, la un moment dat, facem inevitabilul: mâncăm, ne îmbrăcăm și ne spălăm pe dinți. Continuăm mișcările ca de marionetă a vieții, oricât de straniu ar părea. Apoi, încetul cu încetul, iluzia se înstăpânește iar - până ce uităm că suntem actori într-o piesă.
Până ce ne lovește următoarea tragedie - ca să ne trezească.”
Alex Michaelides
„Îndoiala” de Igor Guzun & Sabina Semeniuc
Ca de fiecare dată, este o bucurie să citesc cărțile lui Igor Guzun. În 2024, „Îndoiala” a fost a doua carte de la autorul din Republica Moldova pe care am citit-o, după „Dintotdeauna”.
Pentru mine, „Îndoiala” este foarte specială, prin prisma conexiunii mele cu autorul, pe care îmi doresc să-l întâlnesc cât mai curând posibil. O dată că, această carte a ajuns la mine trimisă de însuși autorul, dar și pentru că imaginea de pe copertă este inspirată de una dinte fotografiile mele, după cum mi-a recunoscut domnul Guzun. Despre Sabina Semeniuc nu pot să spun decât că mă bucur să citesc autori tineri, cu perspective proaspete, care să te ungă la suflet cu expresii și cuvinte, atât de frumos așezate și bine scrise pe hârtie.
Deși nu am apucat încă să public ceea ce am scris despre experința mea din Moldova, de anul trecut și de acum doi ani, pot să spun că fiecare carte de-a domnului Igor Guzun mă conectează cu ceea ce simt când sunt în țara de peste Prut. Moldova are un loc foarte special în inima mea, iar atmosfera din cartea aceasta, ca și din cele anterioare ale poetului, mă transportă imediat dincolo de graniță, în țara alăturată ca „o îmbrățișare”. Aceleași teme, dar exprimate și mai poetic, precum cerul, pământul, lucrurile mici din viață care te fac fericit, relația specială dintre părinți și copii, dintre om și natură, culorile și cuvintele care dau sens existenței și lucrurile ce le observăm sau le înțelegem când poate deja e prea târziu.
Cartea aceasta este specială și pentru că este însoțită de niște fotografii spectaculoase, făcute chiar de Sabina, care completează perfect poemele. Atât de tare mi-au plăcut unele dintre ele, încât mi-aș fi dorit să pot să spun că le-am făcut eu :) Încă un motiv care poate a contribuit la îndrăgirea acestei cărți instantaneu, a fost și faptul că am citit-o în iunie, când m-am retras pentru o săptămână la Bușteni, în locul în care am primit cadou și am descoperit pentru prima dată scriitura domnului Guzun. E o energie aparte, care face ca tot ce citești acolo să pară și mai frumos și mai cu sens decât orice altceva. Lectura devine o experiență extrem de personală, foarte intimă acolo, pentru că te atinge mai profund, și, poate că și aerul tare de munte, mirosul de iasomie și bujori, adierea ușoară a vântului, albastrul extrem de intens al cerului, chiar și câteva picături de ploaie, contribuie la asta.
Eu îi voi susține necondiționat pe acești doi autori și cu siguranță aștept cu nerăbdare să fiu printre cititorii următoarelor lor volume, fie că vor fi scrise împreună sau separat. Oricum, deja inima mea aparține versurilor moldovenești.
Nu e disponibilă încă la librăriile din România, însă se găsește la Librarius.md.
Fotografiile de prin librării, biblioteci și de la târguri de carte pe care le-am adunat în 2024...
Din cărțile pe care le-am fotografiat anul acesta sau, cum ar fi, alte recomandări...
O conferință despre lectură la Biblioteca Națională a României și cel mai mare club de carte din România, înființat de două eleve din București și Ploiești
The Rory Bookshelf este clubul de lectură înființat de Bianca Mirică și Crina Dinu, pentru a duce mai departe moștenirea literară a îndrăgitei Rory din serialul „Gilmore Girls”, o producție care a fascinat tinerii la începtul anilor 2000, dar care continuă să o facă și acum. Am aflat de ele dintr-un material publicat de Scena 9 (pe care îi urmăresc deja de ceva vreme), nu am participat la nici o întâlnire a clubului de lectură, unde știu că se citește literatură feministă și unele din cărțile despre care vorbește Rory în serial, însă am vrut neapărat să ajung la conferința pe care au organizat-o aceste tinere, la Biblioteca Națională a României, în primăvara lui 2024.
Nu e ușor să ai drept obiectiv popularizarea lecturii în rândul tinerilor și să reușești să-i și atragi într-un număr mare, dar iată că ele cu dedicarea, cu inițiativa și publicitatea potrivită au reușit. Și a fost într-adevăr o conferință reușită, care a tratat foarte multe teme importante și de interes în materie de literatură, adaptate la contextul cultural ciudat în care ne aflăm de o perioadă bună deja și care, sincer, a părut organizată de cineva cu mai multă experiență și nu de niște tineri la început de drum. Mi-a plăcut foarte mult că au vorbit despre lipsa literaturii scrise de femei din programa școlară, că au avut invitați de seamă care au vorbit despre alte inițiative literare (procesul de refacere al cărților vechi din arhiva bibliotecii naționale - video aici, fondatorii revistei Matca Literară, Andreea Marin care a vorbit despre proiectul și cartea sa „Nu există nu se poate”), că și-au tratat publicul și invitații foarte frumos, că au oferit semne de carte, tote bag-uri și pliante cu tematica clubului și că au povestit atât despre motivația lor și despre plăcerea lecturii.
Vă îndemn să le urmăriți pe aceste fete, pentru că veți mai auzi de ele, cu siguranță, dar și pentru că susțin o cauză importantă, care ar trebui să ne preocupe în mod egal, atât ca tineri, cât și ca profesori, dar mai ales dacă ținem la cultura românească și ne dorim să o vedem prosperând și nu viceversa.
Le găsiți aici pe fete, ca să fiți la curent cu ce fac și despre ce mai scriu:
Cea mai recentă postare de pe Instagram care mi-a plăcut de la ele:
Despre puterea videcătoare a cărților sau Biblioterapie
Oricât de tare mi-ar plăcea să vă vorbesc despre beneficiile cărților din punct de vedere terapeutic și psihologic, când zic Biblioterapie nu mă refer la acest subiect, ci la clubul de carte offline pe care l-a fondat Andreea Vrabie și despre care scrie pe Substack. Mi se pare o ocazie extraordinară de conexiune cu alți împătimiți ai lecturii, în care să povestiți despre tot ce vă place sau nu vă place la cartea care este pusă în discuție în fiecare lună. Dar, mai presus de cărțile care se citesc în sine, e o modalitate de a sonda cele mai profunde și sensibile subiecte pentru tine și pentru alții, prin intermediul literaturii și a discuta despre ele într-un spațiu sigur, într-un grup de 10-15 persoane.
Nu am ajuns încă, dar în 2025 îmi propun să ajung la măcar o întâlnire și să împărtășesc povestea mea legată de cărți împreună cu acest grup frumos, pe care-l strânge Andreea în jurul ei.
Puteți afla mai multe aici: https://biblioterapie.substack.com/
Despre Oceanul de Cărți care ne înconjoară pe toți
Ultimul lucru despre care vreau să vă povestesc în articolul acesta atât de luuung (dar care sper să merite) este un proiect despre care am aflat recent de la radio Europa Fm și care se intitulează „An Ocean of Books”. Este un experiment Google, realizat cu ajutorul inteligenței artificiale și este ceva ce va fascina orice cititor pasionat.
E simplu: ai o hartă a unui ocean care cuprinde zeci, sute sau mii de insule care repezintă autori din toate timpurile, care sunt încadrate fiecare într-un arhipelag care reprezintă un gen literar precum Istorie, Știință, Nuvele, Romane, Poezie, Literatură pentru copii etc. Atunci când dai click pe fiecare categorie totul se apropie și poți vedea întregul arhipelag, respectiv dacă dai click pe fiecare nume de autor este afișată o scurtă prezentare a sa, iar mărind imaginea insulei reprezentată de autor, poți vedea câteva dintre cele mai de seamă opere ale sale, pe care dacă dai click, le poți vizualiza descrierea detaliată.
Ce e atât de interesant aici? E ca o bibliotecă virtuală care conține toate datele despre autorii și cărțile preferate, dar și cele încă nedescoperite. E toată „înțelepciunea internetului” despre domeniul literar, adunată la un loc. Este fain că poți explora (acum la propriu) orice domeniu, autor sau carte care te interesează și poți afla foarte multe lucruri noi, care ar fi mai greu de aflat dacă ai lua ce te intersează pe rând. E un proiect complex, care se perfecționează, dar care, după părerea mea este o frumoasă realizare a AI-ului (și a oamenilor care au stat în spatele lui și au dat indicațiile), care poate le demonstrează și scepticilor că nu e doar un lucru rău că el există. E, de asemenea, un instrument foarte atrăgător pentru copii dacă vreți să-i apropiați mai mult de lectură și să-i faceți curioși cu privire la domeniul literar.
Toate detaliile de care aveți nevoie pentru a începe să explorați sunt aici: https://experiments.withgoogle.com/ocean-of-books
Proiectul aici: https://artsexperiments.withgoogle.com/ocean-of-books?latitude=-0.9174&longitude=-2.5000&zoom=4.40
Da, știu, a fost o călătorie foarte lungă acest articol, dar sper să vă motiveze să citiți mai mult, mai frumos, mai divers în 2025 și să vă alegeți lecturi care să vă schimbe, să vă ajute să deveniți cea mai bună versiune a voastră! Spor la citit!
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Bogdan Mocanu (Altcumva) - Rolul fotografiei este de a arăta ceea ne scapă la prima vedere
Toamna lui 2024 mi-a adus foarte mulți oameni noi și talentați, printre care cei de la atelierele de fotografie organizate de asociația Better Youth - Youthography. Au fost 5 zile, care au combinat teoria și practica, iar totul s-a finalizat cu o expoziție foto, unde fiecare participant a avut expus câte un cadru. Bineînțeles, s-au format prietenii, grupuri de feedback, am făcut schimb de experiențe, de profiluri de social media, iar, mai mult ca oricând în viața mea, am simțit că sunt în locul potrivit, la momentul potrivit, făcând ceea ce-mi place, discutând despre ceea ce-mi place cel mai mult, învățând lucruri noi sau reamintindu-mi lucruri pe care nu știam că le mai știu. A fost o experiență transformatoare, iar pentru asta, proful care ne-a coordonat are cel mai mare merit.
Al doilea interviu - poveste din luna decembrie este cu Bogdan Mocanu, proful care mi-a adus aminte de ce e fotografia este atât de importantă pentru mine și de ce nu trebuie să renunț chiar dacă uneori devine greu, dar mai mult decât orice, m-a ajutat să realizez că aveam nevoie de o perspectivă fresh asupra fotografiei ca să continui să o fac cu drag, să mai schimb perspectiva, iar asta a fost posibil doar datorită entuziasmului și a determinării lui, dar și a colegilor, toți tineri și toți dornici să învețe, să înțeleagă, să se perfecționeze...
Interviul acesta e modul meu de a-i mulțumi pentru toate cele de mai sus, dar este și modul prin care pot să împărtășesc cu voi bucuria întâlnirii cu un om pasionat, extrem de talentat, care m-a fascinat prin viziunea sa unică și sensibilă, în special asupra naturii și a fenomenelor ei. Iar acum, din rândurile de mai jos, am aflat și despre profunzimea cu care privește viața și ceea ce i se întâmplă, fotografia fiind modul în care transpune ceea ce simte, ce știe, ce gândește și apreciază. Sper să vă inspire și pe voi, să găsiți ceva valoros din filozofia lui de creație și de viață și, într-un final, să vă ajute să vedeți fotografia și în alt mod!
Cum te poți descrie până în acest moment al vieții tale?
Într-un cuvânt ar fi „împăcat” sau „suma minusurilor e mai mică decât suma plusurilor”. Lăsând jocurile de cuvinte la o parte, doar încerc să mă bucur de toate care vin spre mine și chiar dacă unele îmi dau bătăi de cap, îmi trece repede. Sunt bucuros, trist, entuziasmat, fericit, agitat, obosit și cu toate astea tot îmi voi pune sufletul pe masă pentru cei dragi mie. Partea cea mai faină la acest moment al vieții este că mă învață pentru următoarele și va fi din ce în ce mai bine.
Ce înseamnă fotografia pentru tine și când a început să prindă contur această pasiune?
Nu am vreo poveste inspirațională, dimpotrivă, un parcurs extraordinar de ordinar. Cumva de la o cameră din banii de bursă, un curs foto, voluntariat pe resurse umane, job de editor foto, un internship într-o corporație, iar apoi încă un job de fotograf și editor, am ajuns să pornesc ceva singur – Altcumva. Așadar, drumul e abia la început, iar istoric vorbind, am văzut deja că orice se poate întâmpla, mai ales că sunt atât curios.
De mic am stat pe afară și nu conta cum era vremea, iar o dată cu trecere timpului, cu primul telefon cu cameră, până la aparat, parcă nu mă mai satur să fiu afară prin păduri, cărări sau în mijlocul furtunilor, mai ales că pot arăta și altora ce văd eu. Îmi dau silința să transmit și din starea mea de atunci prin imaginile mele, iar asta nu este ușor atunci când afară este mohorât, dar eu tot sunt bucuros că sunt acolo, atunci.
„Dacă am învățat ceva din viața mea este că este necesar să mă bucur de lucrurile bune care vin spre mine și să nu fiu prea dur cu mine și să nu mă judec așa de tare.”
Intrând în detalii de ordin tehnic, pentru că, trebuie să recunosc, calitatea fotografiilor pe care le faci vorbește de la sine, cu ce aparate/obiective lucrezi și unde ți-ai pus bazele tehnicii fotografice?
Mulțumesc tare mult! O mare parte din ce am învățat a fost de pe YouTube, o alta a fost de la cei cu care am lucrat, iar aici mă refer la situații și ponturi atât de specifice încât doar oamenii care fac fotografie de ani buni le-au întâlnit. Apoi e munca efectivă și din greșeli, iar d-astea tot fac, deci voi tot învăța. Interesant a fost că singurul curs foto pe care l-am făcut prin 2010-2011 nu m-a învățat deloc partea tehnică, în schimb am învățat cum să învăț, si acum, încă petrec ore pe YouTube uitându-mă la tutoriale de fotografie și cinematografie. Aparatele foto sunt doar unul din instrumentele pe care le avem la îndemană să ne exprimăm și fie că ai Canon, Nikon, Sony sau oricare alt brand, în final ajunge să fie o alegere subiectivă a aparaturii și nu neapărat niște specificații tehnice. Eu momentan folosesc Canon, dar pentru mine nu contează atât de mult ce folosesc, atâta vreme cât mă ajută să îmi fac treaba bine și cât mai ușor. Mai mult, cu un stil de editare unitar poți avea fotografii făcute cu branduri diferite între care nu vei vedea diferențe; chiar și eu am combinat în același set de fotografii Canon și Sony, iar la final nu mai știam care era care.
Care este cea mai mare satisfacție a ta ca fotograf?
Primul gând este că îmi place tare mult să fotografiez. Dacă vorbim de peisaje (ce îmi place cel mai mult) aproape mereu fac fotografiile pentru mine și atât, iar unele dintre ele nu sunt publicate pe niciunde. Dacă vorbim despre evenimente, mă bucură și încurajează, în același timp, faptul că oamenii au încredere în mine cu evenimentele lor, fie că este o conferință de trei zile, fie că este o nuntă. De când am început să fac fotografie și să fac bani din asta, un alt aspect pe care uneori nu l-am luat în seamă a fost că voi greși de-a lungul timpului, dar cumva am avut noroc de oameni buni și înțelegători, iar așa mi-a fost mult mai ușor să merg mai departe și să nu fiu așa dur cu mine.
Ce i-ai sfătui pe tinerii care au talent și viziune, dar nu sunt convinși că fotografia este drumul potrivit pentru ei?
Aici văd două drumuri, unul în care încearcă pe pielea lor fotografia, să facă fotografii. Iar al doilea ar fi să vorbească cu oameni care fac deja asta, mai ales cei care fac bani din fotografie pentru că ei (aproape) sigur au trecut prin momente în care s-au gândit să renunțe (cum am făcut și eu într-un punct). Și cel mai important, să aibă puțină încredere că lucrurile se vor așeza, dar e nevoie de timp. Uneori este nevoie de mult timp pentru că viața are modul ei de a te duce unde ai nevoie pe alte drumuri decât cele la care te gândești și nu le alege pe cele mai ușoare.
Mi-ai fost prof la atelierele de fotografie pe care le-ai susținut în cadrul asociației Better Youth, iar eu am făcut parte din a doua grupă de la București și a treia grupă din cele patru, pe care le-ai făcut în 3 orașe: București, Ploiești și Brașov. Povestește-mi despre cum ai creat formatul atelierelor, cum este să-i ajuți pe oameni să se exprime prin fotografie și ce ai învățat tu prin prisma atelierelor, de la oamenii pe care i-ai întâlnit.
Când am început să creionez structura mi-am dat seama că încercam să acopăr prea multe lucruri, prea multe detalii, iar timpul era limitat și nu aș fi putut acoperi tot ce voiam. Așa că am ajuns la o variantă mai general valabilă care să poată fi adaptată mai ușor la cursanți și așa decis să împart cursul într-o parte de teorie, una de practică și încă una de editare/ feedback. Pentru mine, cel mai important a fost să dau mai departe informații de care cursanții aveau nevoie, să înțeleg care este nivelul fiecăruia, cine are și folosește un aparat foto și ce voiau să facă din fotografie. Teoria se poate găsi online destul de ușor, partea de editare se învață la fel de simplu, de aceea am putut sări peste unele lucruri și am făcut mai mult din ce voiau si cursanții, fie că am stat în jurul laptopului pe stradă să vedem ce a făcut fiecare la final de curs după o tură de fotografiat, fie că am fotografiat noaptea pentru că s-a dat ora înapoi. Fiecare dintre cele patru grupe m-a învățat lucruri sau mi-a reamintit de ce fac ce fac.
Care crezi că este definiția și rolul fotografiei, la modul general?
În mod general fotografia poate fi considerată un fel de pictură sau desen cu lumină, dar cred că este mai mult de atât. Un mod de a te exprima sau unul de a te relaxa, pentru unii o sursă de venit, iar pentru alții o sursă de energie și de aceea cred că fotografia poate avea câte o definiție pentru fiecare om și toate să fie adevărate.
Dacă o fotografie face cât o mie de cuvinte, rolul acesteia, printre altele, cred că este și de a arăta ce ne scapă la prima vedere, de a ține o amintire în mână și de a ne putea juca cu timpul și emoțiile noastre din niște momente, din viața noastră.
„...uneori nu e suficient un singur om care să te inspire.”
Se zice că cel mai important atu al unui fotograf este viziunea pe care o are și nu aparatura de care dispune. Tu ai un portofoliu destul de vast, dar viziunea ta este una cu totul și cu totul specială, atentă la detalii și sensibilă, în special când vine vorba de elemente din natură. Cum ți-ai format stilul acesta și de unde te inspiri?
Mulțumesc tare mult! Mă inspir de peste tot, de la alți fotografi, din cinematografie și din greșelile mele. De-a lungul timpului am reușit să intuiesc cum schimbă lumina, anotimpurile și trecerea timpului unele locuri. Am început să văd asta la început în editare când mare parte din începuturile mele în fotografie le-am petrecut pe acasă prin Prahova, undeva în câmpie unde fotografiam de multe ori același locuri. Ușor, ușor am început să văd lucruri, cum lumina conturează lucrurile, cum timpul își lasă amprenta sau cum furtunile pot distruge totul în câteva minute, dar și toate frumusețile și minunățiile naturii, de la texturile primăverii până la culorile toamnei și liniștea iernii.
Între proiecte, evenimente și deplasări ai timp să citești sau să vezi ceva bun? Dacă da, împărtășește-ne câte două „preferate” din fiecare categorie, spunând și de ce ți-au plăcut.
Mi-am făcut prea puțin timp pentru citit în ultima vreme, dar tot am două recomandări. Una este cartea aia de pe birou pe care ai început-o (și nu ai terminat-o), iar a doua este Stories That Stick de Kindra Hall.
De văzut, cum ziceam și mai devreme, multe tutoriale mai degrabă, dar aș recomanda Ted Lasso pentru că are de toate.
Poți alege 3 fotografii din portofoliul tău de care ești mândru și pe care, mai apoi, să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?
Cele trei fotografii de mai jos sunt doar câteva din favoritele mele.
Sting - Shape of My Heart – ar merge pentru becuri :)
Robert Miles - Children
Cred că melodia asta aș lega-o de această fotografie: Bob Sinclar Ft. Steve Edwards - World Hold On
Rolul social media în ascensiunea unui fotograf – care crezi că este și ce părere ai despre trendurile în fotografie care apar în spațiul public?
Discuția asta este foarte nuanțată, dar cred că social media este importantă pentru că poți ajunge la foarte mulți oameni, iar asta vine la pachet cu multe, cum ar fi laude, dar și critici, un simț de validare sau invalidare și multe altele. Trendurile în fotografie sunt bune mai ales pentru cei la început de drum, pentru că așa pot învața tehnic fotografie foarte repede replicând. Pe măsură ce înveți și crești, aceste trenduri cred că îți pot da mai degrabă idei pentru alte fotografii, ceva mai autentice.
„Fotografia poate avea câte o definiție pentru fiecare om și toate să fie adevărate.”
Știu că-ți place să hoinărești și, într-un fel, asta e ceva ce vine la pachet cu fascinația ta pentru natură. Care sunt top 3 locuri în care te-ai întoarce oricând și ce e de văzut/experimentat acolo?
Unul din locurile în care mă întorc este unde am crescut, iar acolo nu e neapărat ceva impresionant de văzut, fiind câmpie (undeva la granița dintre Prahova, Ialomița și Buzău), dar mi-a plăcut mereu pentru că: nu este plată câmpia, am câteva lacuri (cu amintiri vara la scăldat, dar și iarna pe gheață) și că pot vedea munții în depărtare. Uneori liniștea de pe câmpiile acelea este ruptă doar de câinii din sate.
Ai fost vreodată la mare iarna? In ultimele ierni am reușit să ajung măcar o dată la mare în toiul iernii și îmi place la nebunie. Uit de frig și de vânt când sunt acolo, iar marea este mai frumoasă decât vara, cel puțin pentru mine. E un sentiment fain să fiu printre puținii oameni de acolo și parcă și marea se bucură mai tare, este mai veselă - unii i-ar spune agitată.
Un loc atipic pentru cei mai mulți oameni este oriunde se formează o furtună. Vreau să fiu acolo, mai ales când sunt tunete, nori negrii și vânt puternic și să simt puterea naturii, să aud vuietul ăla uneori înfricoșător, dar cu încredere că voi fi bine.
Atunci când suntem tineri este esențial să avem modele sau oameni care ne inspiră, care să ne facă să fim mai buni și mai buni în ceea ce vrem să facem. Tu ai avut astfel de oameni și dacă da, cum te-au ajutat să fii tu, cel de azi?
Nu am un model după care m-am ghidat, în schimb am fost curios să aflu cât mai multe despre oamenii pasionați de ceea ce fac, despre cum fac unele lucruri și mai ales de ce le fac, și, cred că, uneori nu e suficient un singur om care să te inspire. Mereu am spus că bătrânii au multe de povestit și dat mai departe, iar istoria ne-a dovedit de fiecare dată că lucrurile se repetă și cu toate astea, uităm.
Am avut noroc de unele contexte din care am învățat foarte multe. De exemplu, proiectul Meserii cu Rost m-a dus prin țară pe la meșteșugari, profesori, circari, dar și oameni simpli, iar oricare dintre ei pot fi modele pentru noi atunci când suntem tineri. Bineînțeles, fiecare dintre noi este dator să treacă prin filtrele lui și să adune lucrurile bune care să ne ajute să creștem.
Un alt lucru important este faptul că, atunci când suntem tineri este de așteptat să facem greșeli, până la urmă facem lucruri, greșim și învățăm. Ne uităm la cei mai mari decât noi și credem că nu mai fac greșeli, dar uităm că și ei au fost în locul nostru și au făcut partea lor, iar acum știu ceva mai multe.
În final, categoria de pe site sub care se va publica interviul se numește „interviuri-poveste” pentru că mi se pare esențial să creăm povești și să le dăm mai departe sau să le auzim și să le împărtășim cu alții. Spune-mi, ai o poveste care te-a impresionat sau pe care ai trăit-o și crezi că merită împărtășită și cu alții, pentru a putea învăța ceva din ea?
Nu am o poveste impresionantă, dar sunt norocos să cunosc oameni care fac lucruri extraordinare și sper să mai facă și să ducă mai departe poveștile. Oamenii din spatele proiectelor precum Oamenii Dreptății, Meserii cu Rost mai au multe povești de arătat lumii. De la oameni cu meserii vechi de când lumea, până la oamenii care luptă cu injustiția din jurul nostru pentru ca lumea asta să fie mai bună. Să nu uităm de ai noștri - de învățători, dar și de bătrâni, avem multe de învățat de la ei, dar trebuie să ascultăm, chiar dacă uneori nu este ce vrem noi să auzim.
Dacă am învățat ceva din viața mea este că este necesar să mă bucur de lucrurile bune care vin spre mine și să nu fiu prea dur cu mine și să nu mă judec așa de tare. Nu e onest să mă cert pe mine de ieri, pentru că astăzi știu mult mai multe decât știam ieri.
Pe Bogdan îl puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Rebeca Toderașcu - „Frumosul există oriunde în lume”
Mă bucur atât de mult că interviul din luna decembrie este cu un om tare drag mie. Pe Rebeca am cunoscut-o în prima zi de liceu. O fată tăcută, dar mereu curioasă - așa a fost pe parcursul celor 4 ani de liceu. Era una din cele mai bune din clasă, în special la matematică. Ca și mine, adora să citească (o vedeai mereu cu o carte în mână), folosea orele de informatică să se uite la episoadele din serialele preferate ( :) ) și avea o înclinație pentru psihologie. Înclinația s-a transfomat în mai mult, după ce a dat BAC-ul la Psihologie și apoi a ales o facultate în domeniu, la Brașov, aceeași ca și mine, numai că am mers pe specializări diferite - eu la Pedagogie și ea la Psihologie. Am fost singurele din clasa noastră care am ales Brașovul pentru a ne continua studiile și, deși am fost 3 ani atât de aproape una de alta, nu am reușit să ne vedem prea des, însă frumoasa prietenie pe care am legat-o în liceu, a evoluat într-o relație mai matură, în care nu trebuia să vorbim sau să ne vedem zilnic pentru a ști că ne dorim binele, iar atunci când ne vedeam reluam discuțiile exact de acolo de unde rămăseseră, ca și cum nu ar fi trecut luni de zile între ele.
M-au inspirat întotdeauna calmul, răbdarea și dedicarea Rebecăi. Inteligența ei, dar și maturitatea emoțională. Mi-a dat unele din cele mai bune sfaturi atunci când aveam cea mai mare nevoie și m-a ajutat să depășesc una din cele mai negre perioade din viața mea, acum 2 ani. Știu că cel mai mare vis al ei e să-i ajute pe ceilalți, să le fie alături, să le ofere reperele pentru a se întoarce spre ei și a se uita cu sinceritate la ceea ce sunt, iar prin intermediul psihologiei va reuși să facă asta. Eu cred în ea, în abilitățile care o recomandă pentru domeniul acesta.
Mi-am dorit foarte mult ca acest interviu să fie realizat undeva în apropierea Crăciunului sau iarna și, deși acum câțiva ani am mai avut o inițiativă, acum a fost momentul potrivit. Pentru ambele. De ce voiam în mod special să fie în această perioadă? Pentru că una din cele mai vii amintiri ale mele cu Rebeca de când eram liceu e aceea în care a trebuit să răspundem cu toții la întrebarea „Ce înseamnă Crăciunul pentru tine?”, iar ea a dat un răspuns extrem de simplu, dar profund, care pe mine, la acea vreme, m-a impresionat. A spus: „Pentru mine Crăciunul înseamnă să petrec timp alături de familia mea.” De asemenea, îi place iarna, foarte mult chiar, și m-am gândit că interviul acesta ar fi un cadou frumos pentru ea, un remider despre propriul potențial, la începutul celei mai magice perioade din an. :)
Sunt recunoscătoare că în viața mea există oameni atât de echilibrați, atât de dedicați, de sinceri, de profunzi în modul simplu de a vedea lumea, precum Rebeca și, mai ales, că o pot numi prietenă, o constantă liniștitoare în viața mea. Vă las să descoperiți în rândurile de mai jos „mici doze de înțelepciune” de la o tânără pe care o respect foarte mult și a cărei viziune despre lume mă inspiră. Sper să vă inspire și pe voi să credeți într-o lume mai bună, în care autenticitatea să fie regula și nu excepția!
Ce te definește pe tine ca om?
Mă definește ceea ce fac. Psihologia, sportul, proiectele personale, gătitul, activitățile zilnice, toate spun despre mine mai mult decât aș putea prin cuvinte.
Mă definește ceea ce citesc, ceea ce privesc, ceea ce ascult. Cărțile din care am ce învăța, oamenii pe care îi admir, filmele profunde care îmi pun mintea la lucru, muzica diversificată în funcție de stare și activitate, toate acestea spun despre mine câte ceva.
Mă definesc oamenii cu care mă înconjor. Familia și puținii prieteni din viața mea, precum și oamenii care sunt trecători, dar îmi oferă lecții, toți spun câte o parte din povestea mea.
Sunt un om simplu care încă își caută definiția și sensul.
Povestește-mi de ce ai ales să stiudiezi la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Brașov. Între timp, ai terminat licența ca șefă de promoție. Ce ți-a adus experiența de la facultate și ce le-ai spune celor care vor să aleagă psihologia, dar nu sunt siguri că este pentru ei?
Dintotdeauna m-a fascinat mintea umană, în toată complexitatea ei. Interesul pentru ce se ascunde în spatele cuvintelor, comportamentelor și trăirilor a fost mereu prezent, iar Facultatea de Psihologie a fost ocazia de a aprofunda toate acestea și de a-mi răspunde la multe întrebări.
De ce Brașov? Nu știam aproape nimic despre el când l-am ales, dar am văzut întotdeauna Brașovul ca un oraș în care m-aș regăsi. Poate că m-a atras și doza de necunoscut, nevoia de a explora terenuri noi, dar, pe parcursul anilor, m-am convins că e un oraș care mă cucerește cu profunzimea și liniștea lui.
Revenind la facultate, aceasta a fost un cumul de experiențe și trăiri pentru mine. Pe lângă tot bagajul informațional pe care m-au ajutat să mi-l însușesc, acești 3 ani mi-au îmbogățit viața cu provocări și emoții intense, cu oameni faini, cu momente de răscruce și de bucurie, cu amintiri și lecții de viață. Dar, mai presus de toate, facultatea m-a convins că psihologia e domeniul în care mă regăsesc, în care vreau să investesc și în care pot oferi lumii din ceea ce știu și sunt.
Elevilor de liceu le-aș spune doar că ceea ce faci cu bucurie și împlinire este ceea contează cu adevărat, iar facultatea ar trebui aleasă în consecință. Psihologia nu e pentru oricine și, ca orice alt domeniu, presupune sacrificii, dăruire și implicare sinceră. Lucrând cu oamenii, modelând minți și inimi, ai nevoie de abilități, precum empatie, adaptabilitate, observare și ascultare activă, o autocunoaștere temeinică și o dorință sinceră de a ajuta omul din fața ta. Pe scurt, e nevoie de vocație pentru a fi psiholog. Nu e deloc ușor să ajungi acolo, dar dacă simți că asta e pentru tine, că vrei și că poți să o faci, totul greul va merita.
„Familia va rămâne mereu cea mai importantă parte din mine, dar e datoria mea să-mi găsesc propriul drum, călăuzită fiind de iubirea lor.”
Ai măcar o vagă idee despre cum va arăta viitorul tău? Sau consideri că încă „plutești în derivă”?
Deși „plutirea în derivă” nu e ceva obișnuit pentru mine, perioada prin care trec e definită de incertitudine. Sunt momente în viață când viitorul nu apare așa clar, când sunt multe necunoscute în ecuație și când deciziile sunt atent cântărite. Cred că e firesc ce se întâmplă, e nevoie uneori de un timp pentru reflecție, experimentare și descoperirea direcției potrivite. E o perioadă în care încerc să mă adun, să experimentez și să descopăr o cărare pe care pot merge cu încredere spre următoarea etapă a drumului meu. Viitorul nu știu cum va arăta, dar știu că va fi mai luminos decât prezentul. Va fi modelat în jurul psihologiei umane. Va fi cu oameni dragi alături. Va fi cu proiecte de suflet. Va fi cu sens. Așa arată viitorul pentru care muncesc și îmi dau toată silința astăzi, cu speranță și încredere că vor veni și acele zile.
Când a început să-ți placă să citești și de ce?
Plăcerea pentru citit s-a dezvoltat treptat, odată cu trecerea anilor. Pe măsură ce am crescut, am învățat să aleg cărțile care mi se potrivesc, să le compar, să le analizez și înțeleg. Ceea ce îmi place cel mai mult este faptul că, pasiunea mea pentru psihologie se regăsește în orice lectură. Analizez personajele, relațiile dintre ele, trăsăturile și comportamentele lor, descoperind nu doar povești, ci și lecții despre natura umană. Cărțile îmi deschid mintea către cunoaștere și inima către emoție.
Sunt convinsă că tuturor le poate plăcea să citească, însă uneori, cartea potrivită nu apare la momentul potrivit. Alegând lecturi care se potrivesc vârstei, nivelului de înțelegere și stării sufletești, descoperirea bucuriei cititului devine inevitabilă.
Când, cum, unde... citești, bineînțeles?
Când? Oricând se poate. Prefer momentele de liniște, în care nu mă gândesc la câte am de făcut, în care mă pot deconecta și bucura de ceea ce citesc.
Cum? Cu o cană de ceai alături și un loc călduț, în zilele reci. E terapeutic un astfel de cadru, împreună cu o carte bună.
Unde? Sunt multe locurile în care îmi place să citesc. Depinde de starea mea și de cartea pe care o citesc. De la propria casă și cafenele liniștite, până la parcuri verzi și locuri în natură, toate sunt alese în funcție de cartea citită și de starea pe care o am. Spre exemplu, o carte de psihologie, cu multă informație, va fi citită mai degrabă acasă, în liniște și cu carnețelul de notițe alături. Un roman va fi mai bine citit într-o cafenea confortabilă, în care mă pot „pierde” printre oameni și rânduri.
Cititul nu este doar un obicei, ci o experiență adaptată fiecărui moment. Este despre a găsi cadrul perfect care să amplifice farmecul cărții și să creeze o legătură unică între poveste, loc și stare.
„Lucrând cu oamenii, modelând minți și inimi, ai nevoie de abilități, precum empatie, adaptabilitate, observare și ascultare activă, o autocunoaștere temeinică și o dorință sinceră de a ajuta omul din fața ta.”
Ai avut parte de multe experiențe în acești 3 ani de când te-ai mutat la Brașov pentru studii. Una dintre cele mai notabile ar fi plecarea ta în Polonia prin intermediul programului Erasmus. Cum a fost să îți petreci un semestru acolo, ce ai învățat atât la facultate, cât și în interacțiunile cu societatea poloneză, ce ai văzut, ce ți-a plăcut, ce nu? Care sunt lecțiile pe care le-ai luat de acolo și le-ai valorifica mai târziu?
Mi-ar trebui câteva pagini doar pentru întrebarea asta, atât de multe ar fi de spus. :))
Experiența Erasmus a fost, fără doar și poate, una dintre cele mai faine din perioada facultății. În primul rând, pentru că am găsit în mine curajul de a aplica pentru o astfel de bursă. N-am crezut că voi fi acceptată, că va trebui să-mi fac bagajul și să plec jumătate de an într-o altă țară. Dar s-a întâmplat și, privind retrospectiv, a fost experiența care m-a crescut și mi-a oferit adevărate lecții de viață.
În ceea ce privește facultatea, cerințele au fost puține. Profesorii polonezi ne-au scutit de teme și examene prea grele, ceea ce mi-a permis să călătoresc și să descopăr culturi, povești, locuri. M-am lovit în Polonia de o cultură conservatoristă și de mulți oameni reticenți cu străinii, dar am avut parte și de experiențe care mi-au dovedit că frumosul există oriunde în lume.
Una din lecțiile pe care le-am luat cu mine este despre responsabilitatea privind propria fericire. Nimeni altcineva nu mi-o poate oferi dacă eu nu o caut și nu o creez singură. Oricare ar fi locul în care mă aflu sau starea în care sunt, pot găsi mereu surse de bucurie.
Apoi, am înțeles că depărtarea de casă și de cei dragi nu înseamnă mai puțină iubire față de ei. înseamnă creștere, independență și crearea unui drum propriu. Am realizat că depărtările de ceea ce e familiar mă schimbă, fiindcă las o parte din mine în orice loc ajung și mă întorc mereu mai îmbogățită cu lecții și amintiri. Familia va rămâne mereu cea mai importantă parte din mine, dar e datoria mea să-mi găsesc propriul drum, călăuzită fiind de iubirea lor.
Experiența Erasmus a fost un amestec de provocări – de la adaptarea la o limbă necunoscută, la gestionarea banilor și rezolvarea problemelor care apăreau inevitabil. Dar a venit și cu oameni faini, cu momente de neuitat și cu maturizare. E o experiență pe care o voi prețui mereu, pentru tot ce m-a învățat despre mine și despre lume.
Care sunt cărțile care ți-au trezit emoții puternice de-a lungul timpului? Poți face un top 3?
Cărțile care „m-au atins” de-a lungul timpului sunt greu de ales, dar există câteva care mi-au trezit emoții puternice și care și-au pus amprenta. Dacă ar fi să fac un top, acestea ar fi:
"Hoțul de cărți" de Markus Zusak - Aceasta este o poveste care îți frânge și își vindecă inima în același timp. „Hoțul de cărți” m-a învățat că, în cele mai întunecate momente, cuvintele pot fi o sursă de lumină. Liesel, micuța eroină, mi-a dovedit că, chiar și în cele mai grele clipe ale războiului, cartea poate fi un refugiu, un mod de a trăi și de a rezista.
"În atelierul de magie" de James R. Doty - O adevărată lecție de viață despre cum neuroștiința și iubirea se împletesc pentru a ne aduce fericirea. Mi-a deschis ochii asupra importanței conexiunii dintre minte și inimă și cum suferința poate deveni un catalizator pentru vindecare și împlinire.
"Promite-mi" de Cathy Golhke - Fără îndoială, această carte e plină de emoții. O poveste despre sacrificii, iubire și supraviețuire, care te face să simți fiecare cuvânt cu toată ființa.
"Process Communication" de Gérard Collignon - Această carte m-a învățat să văd oamenii și interacțiunile dintr-o lumină complet nouă. „Process Communication” mi-a arătat cât de important este să înțelegem tipologiile de personalitate pentru a construi relații mai armonioase. Este o lectură care, prin simplitatea și profunzimea sa, poate schimba modul în care privim fiecare conversație și fiecare relație interumană.
"Gândește ca un călugăr" de Jay Shetty - O carte care m-a provocat să reflectez profund asupra vieții și a relațiilor umane. Profundă și pragmatică în același timp, mi-a schimbat perspectiva asupra oamenilor cu care mă înconjor și asupra importanței echilibrului interior. Unele dintre ideile sale, precum „Încercăm să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor pe care credem că le au ceilalți de la noi” sau „Temerile ne transformă în scriitori de ficțiune” mi-au rămas adânc întipărite în minte.
"Quo Vadis" de Henryk Sienkiewicz - E cartea care m-a cufundat într-o poveste de iubire și sacrificiu în vremea Romei antice. Este o poveste despre sacrificiu, despre alegeri grele și despre forța incredibilă a unei iubiri care poate schimba vieți.
"Ben Hur" de Lew Wallace - Mi-a adus în față o lume plină de durere, dar și de iertare. M-a captivat prin curajul și dorința de răzbunare, dar și prin profundele lecții de iertare și umanitate.
Fie că sunt cărți despre psihologie sau romane bine scrise, fiecare dintre aceste lecturi mi-a trezit emoții și m-a făcut să privesc dincolo de rânduri, la propria viață. Fiecare pagină m-a provocat să înțeleg mai profund natura umană, să reflectez asupra alegerilor mele și să apreciez mai mult momentele trăite. Aceste cărți m-au învățat să fiu mai conștientă de conexiunile dintre minte și inimă, de relațiile interumane și influența lor, de importanța iertării și a iubirii. Au fost mult mai mult decât simple povești – ele m-au ajutat să mă descopăr și să cresc, să îmi dau seama că fiecare cuvânt citit poate lăsa o amprentă asupra cititorului.
Care crezi că este sau ar trebui să fie rolul literaturii în societatea actuală și de ce crezi că tinerii nu se mai simt atrași de lectură?
Într-o lume a vitezei, care se grăbește mereu către ceva, literatura e indicatorul de STOP. Este refugiul care ne invită să ne oprim, să respirăm adânc și să ne reconectăm la noi înșine. E spațiul comun între generații, locul care ne deschide mintea, ne crește empatia, visurile neîngrădite și ne oferă răspunsuri la întrebările rostite sau nu. Ca să citez un om înțelept, „literatura e nordul pe busola umanității”.
În ceea ce privește tinerii, problema nu este că aceștia nu sunt atrași de lectură, ci că, adesea, nu li se oferă cărțile potrivite. E o greșeală să încerci să apropii un copil de Dostoievski, când el visează la magia Fraților Grimm. La fel, un adolescent nu se va regăsi în povești pentru copii, dar ar putea descoperi plăcerea lecturii în romane polițiste, de aventură sau de dragoste.
Adevăratul secret al literaturii stă în găsirea cărții potrivite, la momentul potrivit. Doar astfel, lectura poate deveni o experiență care să captiveze și să inspire. Totul e despre cartea potrivită, la momentul potrivit.
„Cititul nu este doar un obicei, ci o experiență adaptată fiecărui moment. Este despre a găsi cadrul perfect care să amplifice farmecul cărții și să creeze o legătură unică între poveste, loc și stare.”
Ce contează cel mai mult pentru tine și de ce?
Ce contează cel mai mult e să-mi trăiesc viața cu sens.
Ce înseamnă asta pentru mine? Înseamnă să iubesc și să fiu iubită. Să am oameni pe care să-i iubesc, să fac ceea ce iubesc și, la rândul meu, să fiu iubită pentru ce sunt și fac. Cred că, dincolo de ceea ce facem zi de zi, acesta e scopul și prioritatea fiecăruia dintre noi, conștient sau nu.
Nu visez să mut munți și nu aspir la lucruri mărețe. Cred cu tărie că o viață trăită în liniște sufletească, lângă oamenii potriviți și făcând ceea ce iubesc e ceea ce contează pentru mine cel mai mult.
În ceea ce privește sărbătoarea Crăciunului care se apropie cu pași repezi și distanța pe care ai luat-o față de casă o dată cu plecarea la facultate, de ce îți este cel mai dor sau care sunt lucrurile pe care le faci în fiecare an alături de familie?
Cu siguranță, Crăciunul nu se simte nicăieri ca acasă, printre oamenii iubiți. Ceea ce îmi lipsește în perioada aceasta sunt emoția și bucuria trăite acasă. Momentele acelea speciale: scrierea scrisorilor pentru Moș Crăciun cu frățiorii mai mici, seara împodobirii bradului, zilele petrecute cu mama în bucătărie (încercând să o ajut și sfârșind uneori prin a o încurca mai mult), mirosurile care inundă casa, colindarea vecinilor în Ajun și împachetarea cadourilor pe ascuns (ca ajutor pentru moșul). Gândul la toate acestea îmi umple inima de bucurie și ochii de lacrimi.
O dată cu plecarea de acasă, momentele acestea nu se mai simt la fel, dar rămân mereu în mine ca cele mai de preț aminitiri, păstrate cu sfințenie.
Deși nu mai ajung acasă pentru toate aceste momente, Crăciunul încă e sărbătoarea care ne adună pe toți acasă și ne (re)conectează. E perioada din an când mă simt din nou copil, când există Moș Crăciun, când inimile sunt mai deschise și zâmbetele mai sincere. De curând, am citit o frază tare faină: „Ca adulți, am înțeles că magia Crăciunului pe care am simțit-o când eram mici, nu a fost nimic altceva decât o mamă, un tată, o familie care ne-a iubit cu tot sufletul.” Așa e, mai presus de tradiții și sărbători, iubirea dăruită și primită e cea mai valoroasă amintire.
„Sunt un om simplu care încă își caută definiția și sensul.”
Pasiunea ta pentru psihologie și mintea umană te-au împins să creezi un proiect tare frumos pe social media – Thoughts Out Loud. Povestește-mi, te rog, despre el, despre cum a apărut, despre ce obiective ai și ce ți-a adus în ultimul an acest profil cu mici doze de înțelepciune.
Thoughts Out Loud a pornit de la dorința de a împărtăși lumii din ceea ce sunt. Îmi place descrierea, „mici doze de înțelepciune”, și cred că despre asta e, despre a aduce la un loc înțelepciunea adunată de peste tot și de a o oferi celorlalți.
În realizarea licenței, am avut o perioadă de activitate în Penitenciarul Gherla, loc în care am cunoscut un psiholog și în care am avut experiențe foarte faine. Plecând de acolo, gândul că pot face atât de multe cu ceea ce știu m-a tot urmărit, până când mi-am făcut curaj să deschid pagina de Instagram și să pornesc acest proiect.
Care e obiectivul? De a aduce un plus de cunoaștere și bucurie celor care mă urmăresc. Împlinirea mi-o iau din mesajele și feedback-urile pe care le primesc. Când îmi spune cineva că s-a regăsit în ce am postat acolo, că e fix ce avea nevoie să audă, asta mă încarcă mai mult decât aș fi crezut că e posibil și îmi dă „combustibil”, încredere să merg mai departe pe drumul acesta. Acum, fie vorba între noi, mi-ar plăcea mult să pornesc, la un moment dat, un podcast despre psihologie și oameni. Cine știe, poate chiar se va întâmpla și poate pagina Thoughts Out Loud va fi punctul de plecare.
Dar, dincolo de bucuria adusă celorlalți, proiectul acesta mă ajută pe mine, prin faptul că mă ține conectată cu domeniul meu și mă face să fiu mai atentă la tot ce văd, aud, citesc (nu știi niciodată de unde poate apărea inspirația pentru o nouă postare cu sens :) ).
În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.
Atâtea stări mi-a trezit întrebarea asta... Mi-am deschis jurnalul și am tot răsfoit printre rânduri și amintiri, până m-am oprit la una din pagini, gândindu-mă dacă e o idee bună sau nu să o arăt lumii. O pagină plină de emoții, pe care îmi amintesc că am scris-o cu lacrimi în ochi, nu cu mult timp în urmă. Sunt rânduri adresate mie, scrise cu multă vulnerabilitate, și care sună așa:
„Iartă-mă, Rebeca.
Iartă-mă că încerc să-i ajut cu orice pot pe ceilalți, când tu ai atâta nevoie de mine.
Iartă-mă că îmi ofer timpul așa ușor altora, numai ție nu.
Iartă-mă că te forțez să zâmbești chiar și atunci când nu simți să o faci, doar ca ceilalți să nu-și facă griji.
Iartă-mă că sunt nopți în care adormi cu lacrimi în ochi și griji pentru ziua de mâine.
Iartă-mă că știu să-i liniștesc pe ceilalți, iar în tine e atâta zgomot și haos.
Iartă-mă că nu te iubesc așa cum meriți să fii iubită.
Iartă-mă.
Nimeni nu va ști vreodată toate stările prin care treci. Lacrimile vărsate, pumnii strânși, ușile găsite închise, căderile, ridicările, întrebările fără răspuns, încercările de a face lucrurile bine și de a continua. Sunt lucruri nevăzute, neprevăzute și, uneori, necrezute.
Dincolo de acestea, privește în urmă și vezi că, de atâtea ori, greul nu a fost în zadar. Privește și amintește-ți că pumnii strânși și toate lacrimile te fac mai puternică. Că ușile închise și întunericul te conduc spre locuri mai pline de lumină. Că toate greutățile te obligă să încerci, să te descoperi, să crești. Astăzi ești cu un pas în fața lui ieri și cu unul în spatele lui mâine.
Așa că, cu capul sus și demnitate, continuă. Nu te aștepta să fie mai ușor, dar nu uita de ce faci asta. De ce mergi pe drumul ăsta, spre unde te îndrepți, cine ești și cine vrei să fii. Nimic nu e întâmplător și în tine stă alegerea de a lua lecții sau frustrări din ce trăiești. De a fi recunoscătoare sau de a aduna nemulțumiri. De a continua sau de a-ți plânge de milă. De a atinge niște așteptări sau de a trăi fiecare zi.
Dă volumul mai mic la vocile din capul tău care-ți spun că nu se poate, că nu merită, că n-ar trebui, că e prea greu, că e prea mult sau prea târziu. Dă volumul mai mic la zgomot și ascultă-te pe tine. Ascultă visurile din tine, amintirile, durerile și bucuriile.
Și continuă.
Până când? Până ajungi să fii mândră de tine. Până ajungi să privești cu iubire la toate înălțimile și la toate căderile atinse. Până ajungi să te regăsești și să-ți fii propriul acasă.
E drumul tău. Sunt alegerile tale. Sunt greutățile și bucuriile tale. Ești tu.”
În loc de încheiere, las aici inspirația notată în jurnal zilele trecute:
„Sunt zile-n care parcă e greu și să respiri,
sunt nopți prea-ntunecate, cu lacrimi în priviri.
Sunt zile-n care cerul e plin de negri nori,
sunt nopți care-aduc vise lipsite de culori.
Sunt zile ce par nopți și nopți fără sfârșit.
Dar nu uita, copile, că orice noapte-n lume
aduce-un răsărit.”
„Viitorul nu știu cum va arăta, dar știu că va fi mai luminos decât prezentul.”
Pe Rebeca o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Myrrcha - „Sunt artistul care trăiește aceleași emoții ca oricare alt artist, doar că nu sunt vizibil”
Invitatul meu de luna aceasta spune că fotografia este modalitatea prin care ne conectăm unii cu alții. Și mi se pare important să scot acest lucru în evidență tocmai pentru că așa s-a întâmplat în cazul nostru. O fotografie ne-a făcut cunoștință, practic :)
Au trecut 7 ani de când l-am cunoscut pe Myrrcha, prin intermediul concertelor organizate de cei de la Europa FM în fiecare an pe plajă. O fotografie pe care am realizat-o în 2016 din public i-a atras atenția pe Instagram și mi-a apreciat-o. În următorul an, tot din mulțime l-am reperat și i-am cerut să facem o poză. Apoi, în 2018, prin intermediul oamenilor faini de la Europa FM am reușit să ajung în backstage și în fața scenei ca fotograf, iar Myrrcha era acolo, dintr-o parte în alta, voios, încercând să surprindă fiecare mișcare și să construiască cadre „altfel” cu artiștii. Din acel an e și fotografia de mai jos, în care râdeam cu gura până la urechi, pentru că da, amândoi suntem niște zâmbăreți.
În 2019 am revenit pe Plaja Europa FM și am avut mai mult timp să discutăm despre fotografie, să mă sfătuiască sau să corecteze. Pentru că și eu mai crescusem, am înțeles lucrurile altfel și am fost recunoscătoare pentru sprijinul și ajutorul lui. Am păstrat legătura, chiar dacă după aceea nu ne-am mai văzut, dar, mai mult decât atât, întotdeauna l-am considerat un mentor, un model. Fotografiile lui de concert au ceva al lor, sunt diferite, fresh, și mereu mi-am spus că țintesc spre profesionalismul lui, pentru că mult timp viziunea lui mi-a servit drept inspirație în ceea ce privește fotografia de concert și în continuare este. E interesant că eu ascult încă de când m-am născut Europa FM și întâmplarea a făcut să-mi dau seama că fotografia de concert e ceva ce-mi place pe Plaja Europa FM și să fiu încurajată pe drumul ăsta de un om din staff-ul lor, care s-a bucurat să mă aibă acolo, alături de el, după ce am început mai serios să mă axez pe fotografie.
Myrrcha e un om modest, mi-a spus că nu-i place să vorbească prea mult despre el, iar eu i-am spus că oricum fotografiile pe care le face vorbesc despre și pentru el. E discret atât pe scenă, în timp ce surprinde artiștii, dar și în spatele ei. Nu vorbește el mult, dar în schimb zâmbește și apreciază viața pentru că o privește cu ochii unui om care apreciază frumosul. Tehnica lui este una specială, mereu în căutarea unghiurilor care te fac adesea să stai să reflectezi, atunci când îi privești cadrele. Ceea ce face el nu e un produs simplu, nici complicat, însă cu siguranță e semnătura lui și poate fi recunoscut dintr-o mie.
Mă mândresc să spun că îmi este model și inspirație, după atâția ani, în pasiunea aceasta pe care o împărtășim și că asta nu are să se schimbe prea curând. În continuare, i-am luat interviu pentru că îmi doresc să-l cunoașteți și voi pe acest fotograf zâmbăreț, cu o perspectivă inedită asupra lumii, să descoperiți un om talentat care nu se laudă, dar care face mereu câte ceva și o face bine. Vă mai spun doar că devenim conștienți de firele care ne leagă de ceilalți, nu pe moment, ci la ani distanță și abia atunci suntem capabili pe deplin să apreciem oamenii care ne-au ieșit în cale la timpul potrivit. ;)
Cum te poți descrie până în acest punct al vieții tale?
Până acum, mă consider o persoană dedicată, perseverentă și pasionată de munca mea. Am avut oportunitatea de a lucra în diverse companii, unde am dezvoltat abilități esențiale și am acumulat experiențe valoroase.
Când a început să prindă contur pasiunea pentru fotografie?
De când eram mic, mama nu ieșea din casă fără camera ei pe film, pe care o am și acum. De la ea am moștenit nu doar camera, ci și pasiunea pentru artă.
„Cu cât ești mai diferit, cu atât ai șanse mai mari de succes.”
Viziunea ta în fotografia de concert este una unică, surprinzi artistul din unghiuri neașteptate și folosești lumina pentru a potența emoția. Cum ai cultivat viziunea fotografică și cum îți găsești inspirația de a crea?
Sigur m-ai văzut în acțiune: mă strecor printre schele sau mă întind pe jos pentru a surprinde luminile de sus. Îmi place să caut reflecții neașteptate în diverse obiecte. Niciodată nu vin cu o idee fixă; când ajung la scenă, analizez ce pot crea cu ceea ce am la dispoziție, ce unghiuri pot folosi și cum se joacă luminile.
Intrând puțin în detalii de ordin tehnic, calitatea fotografiilor pe care le faci vorbește de la sine.
Cu ce aparate/obiective lucrezi și unde ți-ai pus bazele tehnicii fotografice?
Camera pe care o folosesc este un Canon 5D Mark IV, iar obiectivul meu preferat este, fără îndoială, 70-200 mm. În plus, mai am un 24-40 mm pentru cadre largi.
Care sunt oamenii din domeniu care te inspiră și ți-au servit drept modele la început de drum?
De mic copil, pe lângă fotografie, ascultam zilnic discuri de muzică. Mi se părea firesc să combin aceste două pasiuni. Din păcate, nu pot cânta sau dansa, așa că singura opțiune era să iau camera și să fotografiez tot ce puteam. Sincer să fiu, nu aveam idoli în acest domeniu, deoarece social media nu era încă la modă. Recent, m-am împrietenit cu diverși fotografi și discutăm despre
pasiunile noastre comune.
„Fotografia, ..., are rolul de a captura și reflecta realitatea, dar și de a crea mesaje vizuale care pot inspira și motiva.”
Când ți-ai dat seama că fotografia e mai mult decât o pasiune și a devenit un job?
Pasiunea mea s-a transformat în job în momentul în care am început să primesc primele cecuri. :)
Ce înseamnă pentru tine să fii pe scenă cu artiștii sau în față ei și să surprinzi trăirile și emoțiile lor și ale publicului?
Mi-ar fi plăcut să pot cânta sau dansa, dar asta nu înseamnă că nu pot fi pe scenă. Sunt artistul care trăiește aceleași emoții ca oricare alt artist, doar că nu sunt vizibil.
Ești plecat deja de câțiva ani buni în Spania. Cum se vede domeniul acesta de acolo și care este diferența dintre raportarea la muzică și actul artistic acolo, față de România?
Deși piața muzicală din Spania este mult mai mare decât cea din România, consider că nu se pune prea mult accent pe calitate. Fotografiile spaniolilor sunt doar acceptabile. Mă lupt destul de mult cu ei, pentru că nu este o piață ușoară; străinii nu sunt foarte bine văzuți și majoritatea joburilor sunt destinate localnicilor. Oricum, dacă nu cunoști pe cineva, poți fi cel mai talentat fotograf, dar nimeni nu te va băga în seamă.
Care este cea mai mare satisfacție a ta ca fotograf?
Cea mai mare satisfacție ca fotograf? Am doua momente memorabile. Primul ar fi atunci când am avut ocazia să îi fotografiez pe The Rolling Stones pe Stadionul Olimpic din Barcelona. Chiar dacă nu sunt un mare fan al muzicii lor, Mick Jagger este un showman legendar. Al doilea moment ar fi atunci când Abbey Road Studios au făcut o lista cu cele mai bune fotografii de concert și am fost inclus în acea listă cu o fotografie făcută la Europa FM Live pe Plajă cu Irina
Rimes.
Care crezi că este rolul fotografiei în societatea de azi?
Fotografia, în contextul actual, are rolul de a captura și reflecta realitatea, dar și de a crea mesaje vizuale care pot inspira și motiva. Este un mijloc prin care putem spune povești, putem documenta evenimente importante și putem influența opinia publică. În plus, fotografia este esențială în cultura vizuală modernă, influențând modul în care percepem lumea și ne conectăm unii cu alții.
„Eu cred că adevărata bogăție vine din explorarea lumii și acumularea de experiențe, nu din posesiuni materiale.”
Ce le-ai spune tinerilor care nu sunt convinși că fotografia este drumul lor, deși au talent?
A fi fotograf nu e deloc ușor, în special ca freelancer. În primul rând, ai nevoie de echipament de calitate, iar astăzi sunt multe camere foto foarte bune disponibile. Însă ceea ce contează cel mai mult este talentul și originalitatea ta: cu cât ești mai diferit, cu atât ai șanse mai mari de succes.
Poți alege 3 fotografii făcute de tine, de care ești cel mai mândru, și să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?
Printre artiștii de la noi pe care ai avut ocazia să-i fotografiezi îi putem menționa pe Smiley, Loredana, INNA sau Carla`s Dreams, iar din afară pe Shawn Mendes, Imagine Dragons sau Jason Derulo. Care a fost artistul pe care l-ai surprins cu plăcere sau cu care ți-a plăcut cel mai mult să stai de vorbă în backstage?
De obicei, îmi fac timp să vorbesc cu artiștii în backstage, după ce se finalizează probele de sunet la festivaluri, când au timp să se relaxeze. Lucrând la Europa FM Live pe Plajă, am avut oportunitatea de a cunoaște foarte mulți artiști locali. Nu mi-e frică să mă duc să vorbesc cu cineva, iar anul trecut, în backstage la Coca-Cola Music Experience din Madrid, am întâlnit
multe staruri. Am fost foarte încântat să o cunosc pe Dylan, o artistă britanică super tare care oferă un show spectaculos. De asemenea, m-am simțit excelent în backstage cu Nervo; sunt niște fete deosebite.
Aproape de final, vreau să trecem și la alt subiect, acela al lecturii. Povestește-mi, te rog, ce-ți place să citești, despre genul favorit și recomandă două cărți preferate.
Deși în ultima vreme nu am avut prea mult timp să citesc, am reușit să termin câteva cărți. Dintre acestea, două sunt absolut senzaționale. Prima pe care o recomand este „A Thousand Splendid Suns” de Khaled Hosseini, o carte minunată despre relația dintre două soții în perioada talibanilor, care cred că este favorita mea. A doua recomandare este „Child 44” de Tom Rob Smith, o carte pe care am pierdut-o în Berlin și am fost nevoit să o cumpăr din nou pentru a o finaliza. Deși a fost ecranizată, adaptarea cinematografică nu reușește să surprindă atmosfera cărții.
Știu că-ți place să călătorești și, într-un fel, e ceva ce vine la pachet cu pasiunea pentru fotografie. Care sunt top 3 destinații în care te-ai întoarce oricând și ce e de văzut/experimentat acolo?
Sunt convins că tuturor ne-ar plăcea să călătorim și să descoperim alte culturi. Eu cred că adevărata bogăție vine din explorarea lumii și acumularea de experiențe, nu din posesiuni materiale. În acest sens, sunt două locuri unde m-aș întoarce cu plăcere chiar mâine. În primul rând, Islanda; am mai vizitat această țară de câteva ori, dar acum îmi doresc să văd și Husavik, locația principală din filmul meu preferat „Eurovision: The Story of Fire Saga” produs de Netflix. Pe locul al doilea, se află Japonia; am fost acolo o singură dată și mi-a plăcut enorm, dar nu am avut timp să explorez toate tradițiile lor, așa că mi-ar plăcea să mă întorc. Și, pe locul al treilea, aș alege Seul; mi-ar plăcea să explorez Coreea și să încerc mâncărurile lor locale.
Pe Myrrcha îl puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Ce am văzut și mi-a plăcut în 2023 - seriale
În 2023 am văzut nici mai mult, nici mai puțin de 32 de filme și m-am uitat la 5 seriale (unele continuate din 2022). Mi le-am notat și pe acestea, la fel cum notez cărțile, pentru a avea o evidență mai clară, dar la final de an am rămas sincer surprinsă după ce am tras linie. Nu mi-am dat seama că am privit atât de multe... Dar vestea bună e că aproape toate mi-au plăcut, chiar mult. Am făcut o selecție și le-am ales pe cele care m-au făcut să-mi pun întrebări sau care au stârnit emoții puternice, în general despre acelea care merită să povestesc. :)
Eu fac parte din categoria aceea de oameni care se hotărăște tare greu să se uite la un film, iar când se hotărăște în sfârșit la ceva, ori e prea plictisit, ori nu mai are chef, ori nu mai are răbdare. Nici în privința serialelor nu stau mai bine. Nu mai sunt prea multe care să-mi atragă atenția, plus că eu sunt genul care investește foarte mult emoțional când se uită la ele și mă atașez (poate prea mult) de personaje, iar poveștile lor rămân cu mine mult, muuult timp și parcă mă bântuie. Ca să reiau, faptul că am văzut 36 de producții este surprinzător pentru mine prin prisma acestor aspecte pe care le-am scris mai sus. Cred că a fost cel mai prolific an, exact ca și în cazul cărților, în materie de filme & seriale.
Sunt filme și seriale la care nu regret că m-am uitat, am simțit că am avut de învățat câte ceva din fiecare. Unele m-au uimit prin coloana sonoră, altele prin imagine, unele prin poveste, altele prin modul în care sunt conturate personajele și altele prin costume și regie.
În cadrul acestui articol, vorbesc despre obraznicul Lucifer, despre complexul Bodyguard (cu Richard Madden) care își așteaptă continuarea, despre Toată lumina pe care nu o putem vedea (care o să vă sfâșie, dacă sunteți fanii ficțiunii din timpul războiului) sau despre controversatul Manifest (care a făcut multă vâlvă pe internet după ce s-a mutat pe Netflix, dar eu îl știam de pe HBO, unde și începusem să-l văd).
Fiecare serial are o scurtă trecere în revistă lângă poster a regizorului, muzicii, distribuției (am inclus doar actorii cunoscuți), premiilor & nominalizărilor obținute, dar și a platformei de streaming pe care se găsește, dacă se găsește.
Ca o premieră, în 2023 am văzut cele mai multe scurtmetraje de până acum, 10 sau 11. Am fost nevoită să încep să gust și acest gen de producții, pentru că în primăvara anului trecut am finalizat un curs de scenaristică și doamna profesoară ( :) ) ne dădea drept temă să ne uităm, să le studiem și apoi să le discutăm. Am și acolo câteva recomandări, dar poate le voi include într-un articol viitor, după ce „gust” mult mai multe. Oricum, sunt uimită cum 3-5 sau 10 minute te pot mișca uneori mai mult decât 45 de minute sau o oră jumătate, două. Imaginea, culoarea, cuvântul și sunetul sunt, într-adevăr, unele din cele mai puternice instrumente pe care le avem pentru a da sens lumii noastre.
Acestea fiind zise, vă doresc călătorie plăcută în lumea cinematografică și, la final, vizionare plăcută, dacă ceva din acest articol vă face suficient de curioși ca să-l priviți!
SERIALE
Lucifer (2016 - 2021)
Creator: Tom Kapinos
Distribuție: Tom Ellis, Lauren German, Kevin Alejandro, Lesley-Ann Brandt
Disponibil pe: Netflix
Sincer, înainte să mă apuc de serialul acesta, am avut dubii, pentru că auzisem tot felul de păreri, unele mai bune, iar altele mai puțin. Mă uitasem acum ceva timp și la trailer, nu mă impresionase prea tare, dar am decis totuși să-i dau o șansă. Și bine am făcut. M-a impresionat din multe puncte de vedere. M-a făcut să fiu (mai) atentă la unele subiecte și m-a făcut să-mi deschid ochii în unele privințe. Îmi place cum sunt conturate personajele, se vede că Neil Gaiman (care este un scriitor destul de cunoscut) și-a pus amprenta în scenariu, a creat siuații de impact și personaje alături de care să rămâi cu gândul mult timp de acum înainte.
"Lucifer" oferă o combinație unică de elemente fantasy și dramatice. Acțiunea se desfășoară în Los Angeles și începe cu Lucifer Morningstar (interpretat briliant de Tom Ellis), care părăsește iadul pentru a trăi alături de ființele umane. În timp ce lucrează drept consultant pentru LAPD, Lucifer aduce un strop de supranatural în rezolvarea crimelor, datorită puterilor cu care este înzestrat. Intriga cuprinde mistere captivante și dezvăluie în mod constant aspecte interesante ale Paradisului și Infernului.
Lucifer Morningstar, este complex și fascinant. Evoluția sa de la stăpânul iadului la un "diavol bun" care explorează latura umană este una surprinzătoare. Cine a mai auzit ca diavolul să meargă la psihiatru și să vorbească despre problemele sale emoționale sau cele moștenite de la o familie disfuncțională? Cred că, mai presus de orice, îți este foarte ușor să te recunoști în personajul lui Lucifer, îți e foarte ușor să relaționezi cu el. Mie una mi-a fost. Și cred că ăsta e tot farmecul atunci când vine vorba de un serial sau de un film de succes - personajele și ceea ce trăiesc ele să fie atât de credibile încât să-ți vină ușor să spui „am fost și eu acolo și știu cum se simte”. M-a trecut prin toate stările, am și râs, am și plâns, am bătut extaziată din palme la momentele cu dans și cântece și mi-am notat unele replici, atât de bune au fost.
Chimia dintre diavol și detectivul Chloe Decker, care e cât se poate de umană, adaugă un element romantic și de parteneriat intrigant. Seamănă foarte mult cu majoritatea cuplurilor din serialele polițiste (vezi Patrick Jane & Teresa Lisbon, spre exemplu). Personajele secundare, precum Maze, Amenadiel și Linda, aduc și ele adâncime și diversitate, fiecare având proprii demoni de înfruntat (pentru cine a văzut deja, v-ați prins ce am făcut aici? :) ).
Temele abordate sunt diverse și profunde și sunt livrate sub forma unei noi provocări impuse de un caz la care lucrează Lucifer & Chloe, în cadrul LAPD, unde mai pot fi ajutați de colegii lor, Dan Espinoza sau Ella Lopez. Câteva dintre ele ar putea fi: lupta dintre bine și rău, iertarea și eliberarea (redemption), ce înseamnă să fii om versus ce e aceea o ființă celestă, credință vs păcat, libertate, viață și moarte. Interacțiunile dintre personaje explorează complexitatea relațiilor umane și a identității personale. Aspectele religioase și filozofice sunt abordate cu o notă de umor și nu lipsesc din dezbatere.
Tom Ellis își aduce talentul muzical în serial, cântând la pian în mai multe episoade. Interpretările sale originale ale unor piese cunoscute adaugă o notă specială. Coloana sonoră în general este bine aleasă și contribuie la atmosfera generală a serialului. Am găsit foarte multe piese bune pe coloana sonoră care au devenit preferatele mele după ce le-am adăugat în playlist-ul de pe Spotify. Mai jos, veți găsi și playlist-ul oficial, care conține și ceea ce cântă Ellis, dar și celelalte piese care apar pe tot parcursul sezoanelor.
Cu siguranță că, în funcție de unghiul din care privești, unii îl pot iubi, iar alții îl pot urî cu îndârjire, dar consider că sunt multe subiecte și teme abordate astfel încât să ai ce învăța din ele, de la cele legate de psihoterapie, la cele legate de relații, până la ce înseamnă vina sau dorințele cele mai adânci ale oamenilor. Sunt subiecte controversate, care privesc religia și trebuie să te avertizez că e bine să ai habar de scrierile Biblice, ca să rezonezi cu acțiunea și cu incursiunea aceasta în istoria religiei. Atenție, nu e un serial religios, dar personajele sunt inspirate din vremuri îndepărtate și mistice și probabil că unii trebuie să se pregătească emoțional pentru a se uita la așa ceva. Oricum, ideea e că îl recomand, mai ales celor care sunt „plecați” într-o călătorie în care vor să descopere mai multe despre ei, iar din partea mea primește 10 stele din 10. Mă bucur că l-am încercat și așa am putut pătrund și eu în lumea plină de zbucium a diavolului, care a reușit să devină mai bun, datorită interacțiunii cu oamenii.
Citadela (2023)
Creatori: Josh Appelbaum, Bryan Oh, David Weil
Distribuție: Richard Madden, Priyanka Chopra Jonas, Stanley Tucci
Disponibil pe: Prime Video
Am văzut Bodyguard pe Netflix (despre care urmează să vă povestesc mai jos) și așa l-am descoperit pe Richard Madden, apoi am căutat să văd în ce roluri mai joacă și așa am dat peste Citadel. Când am văzut că în distribuție este și frumoasa soție a lui Nick Jonas am zis că e musai să-l văd :) Nu aveam neapărat așteptări, deși văzusem trailer-ul, dar îmi pare că acesta nu reușește să redea nici măcar într-o mică măsură caruselul emoțional provocat de acțiune și personaje. E de 10 ori mai exploziv, la limită și mai dens decât reușesc cele 2-3 minute să arate și cred că doar pentru asta pot spune că e bun.
Cel mai bine Citadel poate fi rezumat prin sintagma „o incursiune captivantă în lumea sub acoperire”. Pentru fanii lui Bond, cred că e cea mai potrivită alegere. E un serial de acțiune incitant, care îmbină cu pricepere elemente de spionaj, dramă și mister. O poveste densă, personaje bine conturate și o coloană sonoră impresionantă converg pentru a oferi o experiență de vizionare captivantă.
Se urmărește povestea lui Mason Kane (interpretat de Richard Madden) și a altor agenți sub acoperire, explorând teme precum loialitatea, sacrificiul și complexitatea identității. Acțiunea tensionată și pe alocuri explozivă, este susținută de personaje bine pregătite pentru lupte fizice și psihice, iar chimia dintre Madden și Priyanka Chopra Jonas, care o interpretează pe Nadia Sinh, adaugă o dimensiune interesantă întregului narativ și face povestea să aibă și mai mult impact.
Unul dintre aspectele remarcabile ale serialului este modul în care explorează conceptul de a-ți asuma complet un rol sub acoperire. Serialul aduce în prim-plan dilemele și conflictele interioare ale agenților care trebuie să trăiască în lumi false pentru a-și îndeplini misiunile. Astfel că, într-un moment cheie dintr-un episod, Mason Kane descrie modul în care trebuie să se comporte un agent sub acoperire dacă își dorește să fie suficient de credibil și misiunea să fie astfel încununată cu succes. El spunea că trebuie să uiți de vechiul eu, să-ți asumi pe deplin personajul până în punctul în care să nu mai poți face diferența dintre vechea și noua personalitate, să te crezi chiar și atunci când te uiți în oglindă și făcând asta să te vezi ca pe un om complet, cu o întreagă poveste în spate. Trebuie să uiți pur și simplu cine ai fost și doar să devii. Singura dată când ți se va permite să-ți reamintești va fi doar atunci când, din timp în timp, va trebui să dai raportul superiorilor, iar prin intermediul acelui apel să fie singurul moment în care să-ți poți aduce aminte că ai lăsat o întreagă viață în spate, la care te vei putea întoarce cândva. Dar în rest trebuie să crezi cu tărie, să-ți asumi pe deplin povestea noului eu.
Pe lângă tot ce înseamnă Citadela (o organizație secretă), pe lângă intrigile care se țes în jurul celoralte personaje (șefii, familia, copiii, Nadia etc.), pe lângă suspiciunea unui agent infiltrat drept cârtiță (nu vă spun nimic aici, doar că e surprinzător) tot ce am scris mai sus mi se pare esențial. Eu m-am deprins cumva să caut și să rămân cu ceva înseamnat, cu minim o idee, după ce văd un film, un serial, o piesă de teatru (valabil și în privința cărților), iar când aduci asta într-o zonă conștientă și poate îți notezi sau îți impui să reții, se simte cu adevărat bine, simți că înveți și așa te dezvolți.
Un alt aspect fascinant al poveștii este explorarea pierderii memoriei și a impactului acesteia asupra personajelor. Serialul abordează sensibilitatea acestui subiect și dezvoltă narativul într-un mod emoționant și intrigant, chiar până la ultimul episod. Eu am încercat să mă pun în pielea personajelor și să mă gândesc cum m-aș simți dacă toată memoria de o viață mi s-ar șterge. Dacă pur și simplu m-aș trezi și nu aș mai ști nimic despre mine, nici de unde vin, nici cum mă cheamă, ce vârstă am, nici măcar o amintire neînsemnată din copilărie nu ar apărea atunci când aș încerca să o accesez, dar, mai important, nu aș ști cine sunt și ce am făcut de am ajuns într-o asemnea postură. Sunt un om bun, unul rău? Mi-am făcut-o eu sau mi-au făcut-o alții? Sunt în pericol? Cum îmi pot continua viața de acum încolo? Sincer, e un exercțiu de imaginație destul de greu, prea complex și, aș îndrăzni să spun, chiar dureros. Dar iată că ambele personaje principale experimentează asta, fiecare în felul său, și fiecare are un mod unic de a reacționa. Dacă vreți să vedeți cum se pot descurca doi oameni fiind captivi într-un corp pe care nu-l cunosc, cu o minte aproape golită de tot ce înseamnă reprezentări despre propria persoană, atunci Citadel sigur o să vă captiveze.
Încă un aspect peste care nu pot să trec este coloana sonoră a acestui serial (aveți link cu playlist-ul oficial mai jos). Muzica din "Citadel" este o prezență semnificativă în fiecare episod. Ea accentuează atmosfera, fie că este vorba de momente de acțiune palpitante sau de secvențe emoționale, devenind, după părerea mea, o componentă esențială a experienței de vizionare.
Pentru iubitorii genului, cu siguranță că "Citadel" se distinge prin poveste solidă, personaje profunde și regie impresionantă. Este un serial care oferă nu doar acțiune spectaculoasă, ci și o incursiune provocatoare în psihologia umană și cred că va fi o experiență captivantă de vizionare pentru oricine îi va da play.
Toată lumina pe care nu o putem vedea (2023)
Creator: Steve Knight
Distribuție: Aria Mia Loberti, Louis Hofmann, Lars Eidinger
Disponibil pe: Netflix
Bazat pe romanul omonim de Athony Doerr, care a fot tradus la noi ca „Toată lumina pe care nu o putem vedea” la Humanitas.
Îmi aduc aminte că, atunci când eram la gimnaziu, una din colegele mele (care îmi era și prietenă), și cu care împărtășeam pasiunea pentru lectură, a venit foarte entuziasmată la școală și mi-a povestit de cartea care i-a devenit favorită pentru că a reușit să o impresioneze peste măsură. Amândouă eram „fanele” ficțiunii despre război și ne pierdeam în povești tragice și lacrimogene despre Primul sau Al doilea Război Mondial (Hoțul de cărți - cu o adaptare cinematografică foarte reușită, Printre tonuri cenușii, Integrala Maus etc.) și bineînțeles că m-a făcut și pe mine curioasă să o încerc. Am împrumutat-o de la bibliotecă și nu mi-a plăcut. Mi se părea că toată acțiunea se petrece mult prea lent și anost, așa că am abandonat-o. Însă mereu mi-am asociat prietena cu cartea aceasta și cu însuflețirea cu care mi-a vorbit despre ea, care nu se asemăna cu nici una dintre reacțiile pe care le-a avut când mi-a povestit despre alte zeci de cărți.
Așa că atunci când am văzut trailer-ul pentru adaptarea cărții, m-am gândit la ea, i l-am trimis și mi-am propus să-l văd și eu. Și sincer, nu regret, pentru că povestea este cu adevărat copleșitoare și deosebită, cu adevărat unică față de tot ce am mai citit / văzut legat de războaiele mondiale. Acum vreau să încerc și cartea, iar dacă voi reuși anul ăsta e posibil să o vedeți menționată la finalul anului, în articolul despre cărți. Doar zic :)
Acum, revenind la serial, mi se pare că ilustrează magistral conexiunile neașteptate care se pot forma între oameni și ce înseamnă cu adevărat să fii perseverent în fața adversităților. Povestea se desfășoară în Franța ocupată de germani și explorează viețile a doi tineri, o fată nevăzătoare pe nume Marie-Laure și un tânăr soldat german pe nume Werner. Destinul îi aduce împreună în moduri neașteptate, conectându-i printr-o frecvență radio pe care o ascultau în copilărie și unde „Profesorul” le oferea lecții despre mai multe subiecte micilor visători, cu ajutorul muzicii și al lecturii diverselor povești. Mai mult decât orice, frecvența radio devine o metaforă puternică pentru legăturile nevăzute care pot uni oamenii. Legătura dintre Marie-Laure și Werner, dezvoltată prin intermediul acestei frecvențe comune, ilustrează modul în care muzica și pasiunile pot depăși barierele fizice și culturale.
Pe de altă parte, Marie-Laure, nevăzătoare și curajoasă, are un aport puternic și inspirațional, în poveste. Indiferent de obstacolele și afecțiunile cu care te confrunți, poți lupta și ieși învingător, idee ce răzbate puternic din poveste și din modalitatea de construcție a personajului. Aceasta contribuie la adâncimea emoțională a serialului, subliniind forța umană în ciuda dificultăților. M-a imprsionat atunci când am căutat-o ulterior pe actrița care o interpretează pe Marie și am descoperit că aceasta are, într-adevăr, probleme cu vederea. E militantă pentru drepturile nevăzătorilor și cred că, cu prilejul acestui serial, dă startul unei discuții productive despre cei aflați în dificultate și modul în care pot fi ajutați (fizic) și susținuți (moral și psihologic). Sigur că afecțiunea lui Marie capătă și un aer mitic atunci când se insinuează că, din cauza tatălui, (interpretat de Mark Rufalo) care deține o piatră blestemată, aceasta a orbit. Și, prin asta, serialul se axează pe aspectul emoțional și psihologic al poveștii, fără să mai graviteze doar în jurul războiului.
Mi se pare fascinant cum într-o perioadă ca aceea, marcată de dificultăți, tristețe și pierdere, creatorii au reușit să se concentreze pe trăirile a două personaje, dezvăluind o parte din luptele lor interioare, în fața violenței și incertitudinii provocate de război. Toate aceste aspecte sunt prezentate atât de realist și reușesc să adauge autenticitate întregii experiențe de vizionare, încât cu greu poți crede că toate aceste lucruri nu s-au întâmplat aievea.
Sigur că orice poveste plină de umanitate, exact ca aceasta, aduce o gură de aer proaspăt în orice fel de război și cred că mai mult ca oricând trebuie să ne căutăm singuri astfel de „ieșiri” ca să rămânem întregi după toate ororile la care suntem martori zilele acestea și care se petrec tot mai aproape de noi. Cred că, uitându-ne la acest serial, putem rezona și înțelege, mai ales noi, cei tineri, cât de înspăimântătoare și grele au fost acele vremuri, dezvoltându-ne astfel capacitatea de a empatiza și cu cei din apropierea granițelor noastre.
Pe acești tineri din serial îi ține în viață radioul și o voce care-i încurajează să caute mereu lumina, chiar și acolo unde ea nu este vizibilă. Pe noi, în aceste timpuri, ce ne ține oare în viață?
Destinația (2018 - 2023)
Creator: Jeff Rake
Distribuție: Melissa Roxburgh, Josh Dallas, J.R.Ramirez
Disponibil pe: Netflix
Deși mi-a plăcut mult, e foarte greu de povestit despre acest serial, pentru că nu se aseamănă cu nimic din ce am mai văzut. Trebuie să spun din start că nu e o experiență prea ușor de „digerat” și îl recomand acelora care sunt fanii genului SF, celor care nu au prea multe prejudecăți legate de religie și derularea evenimentelor din biblie, dar și celor pe care nu-i deranjează să vadă câteva mituri și simboluri răstălmăcite.
Deși nu începe așa, totul capătă un aer destul de mistic până la final, parcursul fiind plin de evenimente supranaturale sau paranormale. Tot serialul explorează de fapt tema călătoriei în timp. Numai că această călătorie nu este întreprinsă cu o mașinărie anume, ci cu un avion care decolează și aterizează 5 ani mai târziu, fără să-i fi afectat vizibil pe pasageri. Doar că viața acestora nu va mai fi niciodată la fel după acelor zbor, încep să aibă viziuni, să audă voci și sunt constrânși să-și urmeze „chemările”, așa cum le-au denumit creatorii. Încearcă, prin acestea, să se sublinieze o apropiere de Dumnezeu atunci când au fost în aer și ideea că tot ceea ce pățesc ei și sunt constrânși să facă a fost orchestrat de o forță mult mai mare și mai puternică decât cea umană.
Se merge mult dincolo de granițele ficțiunii și sunt atinse și alte teme precum destinul, credința și misterele omenirii. Se vorbește și despre limitările tehnologice în privința explorării unor abilităși ieșite din comun ale oamenilor, care nu prea pot fi explicate. Este atinsă tema vindecării cancerului, a ideii de jertfă și sacrificiu de sine, sunt prezente și câteva preconcepții despre „cei care nu sunt la fel ca noi”. E destul de greu de redat în cuvinte tot ce înseamnă acest serial, o dată pentru că l-am început de mult și o dată pentru că nu este ceva tocmai simplu de explicat.
Melissa Roxburgh și Josh Dallas conduc distribuția în rolurile principale, aducând personajelor lor, Michaela și Ben Stone, ca frate și soră însărcinați să conducă pasagerii spre aflarea adevărului despre condiția lor, o adâncime și o autenticitate remarcabilă. Performanțele lor sunt susținute de o echipă de actori talentați, iar chimia lor pe ecran contribuie în mod semnificativ la modul în care se dezvoltă povestea. Fiecare dintre ei se confruntă cu propriile greutăți, atunci când se întorc cu 5 ani mai în vârstă și îi descoperă pe cei rămași acasă schimbați aproape definitiv. Iau decizii care le pot influența destinele tuturor celor din familie și chiar și a tuturor oamenilor, pe măsură ce episoadele se succed.
Toate aventurile prin care trec nu numai că reușesc să te captiveze, dar le oferă personajelor oportunitatea de a-și explora și dezvolta caracterul în moduri neașteptate. De la dileme morale puternice, până la descoperiri științifice surprinzătoare, "Manifest" reușește să păstreze curiozitatea vie, fiind perfect pentru binging.
Cu toate acestea, lansarea și continuarea serialului nu au fost lipsite de controverse. Schimbările în distribuție, dar mai ales deciziile de producție au stârnit reacții diverse din partea fanilor, iar unele aspecte ale poveștii au fost criticate pentru lipsa de coerență sau rezolvare rapidă, dat fiind că abordau subiecte destul de sensibile. Cu toate acestea, seria și-a căpătat finalul bine-meritat, în 2023, la aproape 5 ani de la lansare, după anularea și mutarea lui de pe HBO pe Netflix.
Ca o concluzie, "Manifest" sigur o să te surprindă, o să te revolte și o să te emoționeze pe alocuri, remarcându-se ca un serial complex, care îndrăznește să exploreze teme „grele” și să îți provoace imaginația. Chiar și cu controversele sale, "Manifest" mi se pare că rămâne un punct de referință pentru fanii genului și o experiență de vizionare pe care nu trebuie să o ratezi.
Bodyguard (2018 - 2024)
Creator: Jed Mercurio
Distribuție: Richard Madden, Sophie Rundle, Keeley Hawes
Disponibil pe: Netflix
Bodyguard este un thriller politic captivant, centrat pe David Budd (interpretat magistral de Richard Madden), un veteran de război care lucrează acum ca ofițer de protecție pentru Serviciul de Protecție Specială din Londra. Serialul începe în forță cu Budd prevenind un atac terorist într-un tren, un eveniment care îi aduce promovarea la protecția Ministrului de Interne, Julia Montague (Keeley Hawes).
Pe măsură ce Budd începe să o protejeze pe Montague, tensiunile politice și personale cresc, dezvăluind o rețea complexă de conspirații și corupție. Budd, fiind încă afectat de traumele din timpul războiului, trebuie să se confrunte cu propriii săi demoni în timp ce navighează printr-o lume plină de pericole și trădări.
Unul dintre aspectele centrale ale serialului este legătura complexă dintre David Budd și familia sa. Deși este evident că își iubește profund soția și copiii, traumele și responsabilitățile sale profesionale îi afectează relațiile personale. Serialul explorează dificultățile pe care le întâmpină un veteran în încercarea de a-și reconstrui viața de familie în contextul unui stres post-traumatic. Devotamentul său față de țară și datorie vine adesea în conflict cu nevoile și așteptările familiei, ilustrând dilema între viața profesională și cea personală.
Trauma este un element omniprezent în povestea lui David Budd. De la început, este clar că suferă de sindromul de stres post-traumatic (PTSD), care îi afectează capacitatea de a funcționa atât profesional, cât și personal. Serialul abordează modul în care traumele războiului pot continua să afecteze viața unui individ mult timp după ce conflictele au luat sfârșit. Lupta lui Budd cu propriile săi demoni este redată cu sensibilitate și realism, oferind o perspectivă profundă asupra dificultăților de a depăși astfel de experiențe traumatice.
David Budd reprezintă modelul clasic de erou devotat, gata să își riște viața pentru a-și proteja țara și pe cei aflați în funcții de conducere. Această temă este amplificată de relația sa cu Julia Montague, care simbolizează atât un aliat, cât și un potențial pericol. Serialul pune în discuție ce înseamnă să-ți servești țara, explorând sacrificiile și riscurile implicate în menținerea securității naționale.
M-a prins încă de la primul episod, nu pot să mint, chiar dacă nu are tema unui serial la care m-aș uita în mod normal. E emoționant să vezi atât de multă suferință, iar interpretarea lui Madden, un actor care m-a cucerit pe deplin cu acest rol, m-a făcut să aștept continuarea cu nerăbdare, deși producătorii sunt destul de rezervați. A fost un mare succes în rândul telespectatorilor în 2018 și a devenit una dintre cele mai mari drame ale deceniului, atrăgând o audiență de 11 milioane pentru episodul final (conform whattowatch.com), așa că nu cred că vor renunța la idee, deci așteptăm cu nerăbdare continuarea.
Toate informațiile despre regie, distribuție, muzică, premii au fost preluate de pe IMDb.com pentru fiecare serial în parte.
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
Iulia Isac - „Muzica de calitate este strâns legată de ideea de umanizare, de trăire profundă, individuală”
Se spune că un scop comun îi face pe oameni să se apropie atunci când lucrează împreună pentru a-l atinge. Se mai spune și că un profesor bun e acela care sădește în învățăceii lui emoție, nu doar transmite informație.
Iulia Isac mi-a fost profesoară la facultate în cadrul cursului de „Muzică și didactica educației muzicale” și, pe de o parte, a reușit să unească peste 80 de studenți cum nu a făcut-o nici o altă activitate în 3 ani de studii, prin implicarea tuturor în corul facultății, pentru serbarea de Crăciun din decembrie 2023, iar pe de cealaltă, pentru că eu personal m-am simțit cel mai aproape de muzică atunci când o ascultam cântând la pian și explicându-ne game, intervale, note. Da, a fost un curs teoretic, greu pentru cei neexperimentați (așa am aflat că muzica e chiar mai grea decât matematica :) ), dar a fost o onoare pentru mine să o am în față, să o aud vorbind cu atâta pasiune despre ceea ce îi face sufletul să vibreze, să intru măcar puțin într-un univers care altfel mi-ar fi rămas străin și nu l-aș fi putut cuprinde cu mintea pe deplin.
Întotdeauna mi s-a spus că nu am voce, că nu pot să cânt. De fapt, mi s-a repetat 8 ani la rând asta, la orele de muzică din gimnaziu și liceu, dar alături de doamna Isac nu m-am simțit niciodată incomod din cauza vocii mele, mi-a dat încredere în potențialul pe care îl am, m-a încurajat să cred mai mult în mine când, după preselecție, mi-a permis să fiu pe scenă, alături de colegele mele și să cânt colinde pentru a bucura publicul. Tipologia profesorului pentru care contează mai mult să-ți dea aripi, care ar face orice pentru a-ți demonstra că poți, chiar și atunci când tu nu crezi asta, care se bucură de reușitele elevului de parcă ar fi ale lui, ar trebui încurajată mai mult în spațiul educațional de la noi, pentru că, oricâte exemple pozitive am găsi, tot o raritate rămân. Iar eu mă bucur că am întâlnit un astfel de profesor, care face cinste locului în care predă și profesiei pe care și-a ales-o.
De unde a început pasiunea pentru muzică, ce înseamnă să lucrezi cu cei de grădiniță dar și cu studenții, ce presupune de fapt un drum în care muzica se împletește cu pedagogia? De ce ceea ce alegem să facem ne ajută să ne desăvârșim doar dacă îndrăznim și aprofundăm? Răspunsul la toate aceste întrebări, le aflați din interviu. Promit, veți descoperi o profesionistă, dar și o fire sensibilă în rândurile de mai jos.
Care sunt cuvintele care reușesc să vă descrie pe deplin în acest punct al vieții?
Solar, curiozitate, evoluție, hotărâre.
Bănuiesc că muzica are o altă valoare atunci când este studiată, diferită de cea pe care o are când o asculți de plăcere. Ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?
Pentru mine este un stil de viață. Caut încontinuu să-mi rafinez gustul pentru muzică, pentru artă, pentru oameni, pentru viață.
Mi-ați povestit la un moment dat că v-a luat foarte mult să vă scrieți doctoratul, pentru că pe măsură ce căutați descopereați și mai multe lucruri despre tema aleasă. Ce vă suscită interesul în muzică și care e subiectul care vă fascinează cel mai tare în ce o privește și de ce?
Da...pentru cei apropiați și pentru profesorul meu îndrumător a rămas celebră vorba “Mai am un pic!”. Și picul acela a mai durat un an, doi… Chiar și când am spus “Gata, am terminat!”, au mai trecut câteva luni până să realizez ultimele retușuri. Am dat totul pentru lucrare pentru că mi-am dorit foarte mult să fiu mândră de ea și pentru că am crezut foarte mult în proces. Mi-am dorit să cresc, să mă expandez.
Pe lângă faptul că mi-am consolidat cunoștințele legate de anumite direcții muzicale, personalități artistice etc., m-am aruncat cu mult curaj în universul fascinant al psihologiei analitice, am abordat concepte/ subiecte precum mit, mit personal, arhetip, esențe, permanențe, universalitate, transcendență, sacralitate, spiritualitate. Chiar dacă dețineam (anumite) informații despre ele, acum am aprofundat toate aceste concepte, idei. Mi-am dat timp să le asimilez, să le înțeleg, să le integrez în ființa mea.
Un alt aspect pe care l-am urmărit și care a fost, de altfel, o provocare, a fost felul în care am scris. Pe lângă o documentare solidă, un discurs coerent, clar și bine organizat, mi-am dorit foarte mult să dau un suflu proaspăt, actual lucrării mele. Să fie ancorat în contemporaneitate.
Și acum, să îți răspund la întrebare. În momentul în care citesc, în care mă documentez, cel mai mult mă fascinează detaliile, subtilitățile. Pentru a ajunge să le percepem, consider că trebuie să parcurgem, în principal, două etape. Prima este documentația riguroasă și crearea unei imagini reale, corecte despre subiectul tratat. Pentru aceasta, trebuie să citim mult, să avem surse diferite (în timp, învățăm să le discernem, dar aceasta este o altă discuție) și autori valoroși (subliniez faptul că da, este absolut firesc să nu rezonezi cu tot ceea ce este scris, chiar dacă numele acestor autori sunt referințe importante în domeniu). A doua etapă este observarea. O carte bine scrisă sau un articol bun îți va oferi, printre rânduri, anumite nuanțe vizavi de subiectul respectiv. Eu pe acestea le caut.
Trebuie să reținem că muzica este o fărâmă din creator, din ceea ce el gândește și simte, este rezultatul unei (sau a unor) experiențe personale. Prin extensie, muzica unei epoci, este rezultatul frământărilor societății ei. Este viață, este simțire, este factor uman. De aceea o muzică de calitate, o interpretare de excepție este (sau ar trebui să fie) strâns legată de ideea de umanizare, de trăire profundă individuală.
„Indiferent de vârsta celor cu care lucrez, urmăresc să le cultiv gustul pentru frumos, pentru calitate, pentru artă.”
Îmbinați într-un mod armonios două profesii, aceea de profesor, cu cea de muzician. Cum reușiți și ce satisfacții vă aduc cele două?
Astăzi, mai mult ca niciodată, funcționăm in extensio. Nu suntem doar profesori, nu suntem doar interpreți, doar textieri, doar songwriters. Evoluția tehnologiei, accesul la informație, inovațiile științifice, facilitățile vremurilor în care trăim ne “obligă” să fim mai mult decât ceva. Chiar dacă acest aspect poate avea o conotație negativă, eu nu îl percep astfel. Ne provoacă să fim deschiși, să ne extindem, să creștem. Tot ceea ce noi realizăm se contopește într-o substanță unică și ne oferă originalitate.
Ați știut dintotdeauna că vreți să faceți muzică sau e ceva ce a venit pe parcurs? Dar cum s-a întâmplat să ajungeți în mediul academic (și nu numai) și să predați?
Am început să studiez muzica pentru că o persoană apropiată familiei le-a sugerat acest lucru părinților mei, părea că am ureche muzicală. Deci a fost o joacă, o posibilă șansă. Niciun membru al familiei, nicio rudă mai apropiată sau mai îndepărtată nu a activat în domeniu.
Copilul a urmat acest drum. Pe parcurs, a descoperit că îi place această călătorie. Sigur, au existat și momente de cumpănă vizavi de o perspectivă a viitorului și o posibilă carieră, însă muzica a câștigat. Cum spuneam, a devenit parte din mine și un stil de viață.
În ceea ce privește profesia de dascăl, nu pot să spun exact care a fost momentul în care am hotărât că vreau să devin pedagog. De fapt, nu cred că a existat. Pur și simplu, s-a integrat frumos, natural.
Ce pot să spun cert este că da, îmi place să predau. Și aici am parte de provocare – trebuie să observ, să analizez, să evaluez stadiul în care se află elevul/studentul, să găsesc metodele prin care să fie asimilată ușor informația, să găsesc mijloacele eficiente prin care întregul proces să fie unul antrenant, care să îl stimuleze, să îl încurajeze și să îl ajute să capete încredere în propria persoană și în ceea ce poate oferi/realiza.
Faptul că am ales să mă specializez în domeniu, să am un doctorat în muzică, a deschis perspectiva predării în mediul universitar.
Lucrați cu multe vârste, de la cei mici, de grădiniță, până la studenți. E adevărat că muzica conectează oameni, îi aduce ea împreună? Cum se vede acest lucru din perspectiva dumneavoastră?
Recunosc că, la început, am încercat să mă feresc de vârstele mici. Mi s-a părut o responsabilitate mult prea mare. Încă mi se pare. Însă, așa cum se întâmplă de obicei în viață, ești pus în situațiile de care te ferești. Și, chiar dacă încerci să eviți aceste situații, ele tot reapar sub diferite forme astfel că nu îți rămâne decât să le îmbrățișezi, în cele din urmă.
Astăzi, să coordonez un cor de copii este una dintre activitățile care îmi aduc o imensă bucurie.
Indiferent de vârsta celor cu care lucrez, urmăresc să le cultiv gustul pentru frumos, pentru calitate, pentru artă; îi învăț să fie perseverenți, disciplinați, empatici, să se integreze într-un colectiv.
Care e cea mai frumoasă amintire a dumneavoastră legată de muzică? Poate un concert, o prestație personală, o reușită cu cei pe care îi coordonați?
Sunt multe momente de acest fel. În general, au legătură cu validarea și aprecierea implicării mele într-o activitate anume (cor, activitate didactică) din partea studenților sau a părinților (în cazul copiilor), respectiv a publicului (în cazul concertelor). Cred cu tărie că reușitele mici de astăzi formează personalitățile de mâine.
Știu că, pe lângă job, sunteți pasionată de călătorii. Care sunt acele locuri în care v-ați reîntoarce oricând cu drag și de ce? Puteți alcătui un top 3?
Da, sunt pasionată de călătorii. Nu știu dacă aș putea să fac un top 3. Cu siguranță, am fost impresionată de China și Brazilia, locuri mai îndepărtate și, în general, în care ajungi mai greu. La fel de mult însă mi-a plăcut Croația.
Când vine vorba de călătorii, pe lângă cultura țării respective (care nu are cum să nu te impresioneze), mă interesează experiența în sine, oamenii cu care mă întâlnesc, situațiile cu care mă confrunt, felul în care mă descopăr. Mereu aflu lucruri despre cei din jurul meu și, mai ales, despre mine. Este deopotrivă o călătorie exterioară și interioară.
„Altfel, dacă îți place ceea ce faci, nu te “saturi” de muzică, nu o percepi ca fiind parte din job (deci că ar fi lectură obligatorie). ”
Atunci când nu sunteți la școală sau nu studiați cu instrumentul, cu ce cărți vă place să vă delectați? Care au fost ultimele 3 cărți pe care le-ați citit și v-au plăcut mult și de ce?
Recunosc că în ultima perioadă am citit în principal articole sau segmente din anumite cărți care vizau diferite subiecte de interes. Ultimele cărți citite integral sunt cele de anul trecut și au avut legătură cu lucrarea mea (autori: Carl Gustav Jung, Marie-Louise von Franz, Joseph Campbell, Theodor Abt, Andrew Samuels, Mircea Eliade ș.a.). În biblioteca personală, am cărți noi, pregătite să fie răsfoite. Sper ca în curând să se întâmple acest lucru.
La seminarele de muzică am avut ocazia să vă aud cântând la pian, dar știu că instrumentul de bază e flautul. De ce aceste instrumente? Ce vă ajută ele să transmiteți și ce simțiți când aveți ocazia să le folosiți pentru a crea ceva nou?
Fiecare își găsește un instrument cu care să se identifice și care să îi ofere posibilitatea să se exprime muzical. În cazul meu, flautul primează, într-adevăr.
Dacă discutăm însă de predat, pianul devine instrument de bază.
Poți ajunge vreodată la o suprasaturație melodică? Cum se manifestă ea și ce înseamnă să asculți muzică în scop mai mult profesional și mai puțin de plăcere? Cere muzica sacrificii, așa cum se vehiculează, și dacă da, care sunt acelea?
Consider că poți să ajungi la o suprasaturație generată de o muncă excesivă. În acele momente, cauți liniștea. Altfel, dacă îți place ceea ce faci, nu te “saturi” de muzică, nu o percepi ca fiind parte din job (deci că ar fi lectură obligatorie). Este adevărat că, în funcție de perioadă, de proiect, de ceea ce urmează să predau, trebuie să ascult ceva anume, însă nu a fost vreo situație în care să consider că fac un compromis, că nu mai este plăcere. Evident, cu anumite genuri/creații rezonez mai mult și cu altele mai puțin, ori sunt perioade când doresc să ascult un anumit tip de muzică însă, în general, nu s-a manifestat vreo discordanță între ceea ce trebuie să ascult și ceea ce sunt.
Dacă am discuta de anumite perioade stilistice, cu siguranță muzica a ajuns la o anumită saturație pentru că reprezentanții ei au atins extremele sau au insistat prea mult pe aceleași idei, creând o rutină. Și atunci, evident, s-a căutat schimbarea macazului, înnoirea limbajului.
În ceea ce privește sacrificiile, da, ele există. Acum depinde cum privești aceste sacrificii și, mai ales, care este nivelul de performanță pe care vrei să îl atingi. Pentru că, dacă tu îți dorești performanță, îți asumi că nu vei avea o viață tocmai “normală”. Dacă ai șansa să întâlnești alții ca tine sau care să tolereze modul în care tu funcționezi, ești norocos. Altfel, este povara pe care trebuie să o porți, ca să atingi succesul. Astfel că trebuie să sacrifici timp, relații, uneori și familia (sau ideea unei familii), călătorii, momente, amintiri.
Este cunoscut că Facultatea de Muzică nu este atât de ușoară pe cât poate fi percepută. Cu ce ați rămas din facultate și ce i-ați spune unui tânăr care dorește să o ia pe acest drum?
Faptul că facultatea îi va consolida structura de bază. Să ajungă în vârf însă, depinde doar de el, de cât de mult studiază, de cât de perseverent este, cât de implicat și hotărât să reușească.
Există un poem sau ceva ce ați scris de care sunteți mândră și v-ar plăcea să iasă în lume? Dacă da, împărtășiți-l mai jos.
Un poem, nu. Urmează să împărtășesc lumii lucrarea mea care va fi publicată curând.
„Trebuie să reținem că muzica este o fărâmă din creator, din ceea ce el gândește și simte, este rezultatul unei (sau a unor) experiențe personale. Prin extensie, muzica unei epoci, este rezultatul frământărilor societății ei. ”
Secțiunea de pe blog sub care se va publica acest interviu se numește „interviuri – poveste”, o dată pentru că fiecare invitat are propria poveste și apoi pentru că mi-aș dori ca fiecare invitat să împărtășească o poveste despre el, despre alții sau inventată, ce merită să fie spusă mai departe. Care e a dumneavoastră?
Poate un sfat: elimină frica de a greși; din greșeli se naște progresul.
Pe Iulia o puteți găsi aici:
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” - William Shakespeare
O călătorie în timp de Ziua Internațională a Cărții 2024
De ceva vreme, cuget la cărțile copilăriei mele. Paradoxal, dar am impresia că am început cu greii literaturii atunci, iar acum doar mă joc când citesc. Așa se simte, ca o joacă. Mi se face dor de cărți pe care le-am citit și cu 10 ani în urmă, de care știu pentru că le-am notat. Îmi doresc să mă întorc la unele pentru că îmi pare că le-am consumat prea repede, prea devreme, deși am considerat întotdeauna că o carte vine la timpul potrivit și la cititorul potrivit, iar vârsta nu are nimic de spus în această relație profundă care se formează între carte și cititor.
Zilele trecute mi-am adus aminte de o carte pe care am citit-o în pandemie, despre care am scris și aici, pe blog, la un moment dat. Se numește „Fericirea e un ac de siguranță” și îi aparține prezentatorului de radio Răzvan Exarhu. Gândindu-mă la ea, m-am întors în urmă cu 4 ani, când frica ne copleșise pe toți și am rememorat unde am citit-o și ce am simțit. Eram proaspăt ieșiți din starea de urgență și eu m-am refugiat la casa de la țară a bunicilor pentru că simțeam că pereții apartamentului începeau să mă sufoce... Am citit-o pe iarbă sau în hamac, cu cerul liber deasupra capului, cu vântul amestecându-i paginile. Și îmi aduc aminte cât am râs. Am râs și tot am râs. Cred că m-au auzit și vecinii de la celelalte case, care nu sunt foarte aproape de curtea noastră, atât de copios râdeam. Și, după toate acele luni grele de stat în casă, de teamă și incertitudine, realizez cât de important a fost că am citit acea carte atunci. Atunci a fost momentul potrivit pentru ea, iar acum, atâția ani mai târziu realizez că unul dintre cele mai importante merite ale cărților, de orice fel ar fi ele, e că te pot „ține de mână” și îți pot reda speranța atunci când te afunzi în paginile lor, șoptindu-ți la ureche „că totu-i trecător”.
Nici nu știam câtă nevoie aveam de acea carte până nu am citit-o și cred că a te face să râzi, când totul în jurul tău se destramă și e doar haos, antrenându-ți abilitatea asta de a te extrage din mijlocul furtunii, e cel mai frumos lucru pe care-l pot face cărțile. Mult timp am crezut că am trăit mai ușor în cărți decât în realitate, pentru că am vrut să fug de lumea exterioară. De curând am realizat că de acolo mi-am luat, de fapt, reperele pentru viață. Și, dacă tot am ajuns la acest subiect, trebuie să spun cât de mult îi compătimesc pe tinerii din ziua de azi, care se mențin reticienți atunci când vine vorba de lectură, pentru că, în egală măsură, îi văd atât de pierduți, fără modele sau repere, doar încercând să facă față lumii haotice în care trăim. Literatura nu îți oferă numai un refugiu, dar îți oferă și un ghid, un manual de bune practici, dacă vreți, de cum să te comporți în lume, cum să te raportezi la ea, ce să crezi și ce să cauți, te orientează și dă sens când totul pare fără noimă. De aceea cred că e (încă) important să le punem în brațe copiilor cărți care să deschidă lumea pentru ei, care să le ofere cheia cunoașterii și a înțelegerii. Astfel, atunci când vor ajunge adolescenți sau tineri să nu devină încrâncenați, anxioși, depresivi, temători, plini de insecurități sau măcar să aibă șansa să le vadă venind pe toate acestea și, cu instrumentele potrivite din interiorul lor, să le preîntâmpine.
Nu putem fugi de frică, durere sau dezamăgire atunci când ne confruntăm cu ele, dar măcar putem să învățăm să le facem față atunci când le înfruntăm, mână în mână, cu personajul despre a cărui viață citim, „captivi” fiind în paginile unei cărți. Învățăm să empatizăm, să fim mai atenți la celălalt, să ne conectăm autentic, pentru că deja o facem cu mintea unui alt om atunci când îi citim cartea. Orice poveste necesită o trudă pentru a fi scoasă în lume, nimic nu vine ușor și nu curge. Citind, putem învăța lucrul acesta, putem învăța că totul se construiește în viață, exact ca intriga unei cărți, dar și că totul se poate sfârși, exact ca într-un deznodământ livresc. E foarte important să trăim până și ceea ce citim și să o facem în lumile noastre interioare. Oricum, toate poveștile, fie ele ascultate, citite, văzute rămân cu noi și fac parte din lumea noastră, cel puțin inconștientă, dacă nu cumva alegem să le aducem la suprafață și să trăim toate la marginea gândurilor. Poveștile bune sau acelea care ne marchează, creează un fel de mozaic, ca un fel de armură colorată și strălucitoare, în care alegem să ne îmbrăcăm atunci când simțim că avem nevoie de ceva care să ne protejeze de aversiunea lumii externe. Nu contează, însă, cât de bogat ești la exterior, de ochii lumii, ci mai degrabă contează bogăția pe care o ascunzi la interior, aceea pe care oricine o are, dar care e foarte greu de descoperit și accesat, la fel cum este și foarte greu de făurit. Dar eu cred cu tărie că literatura este, sau poate fi, dacă îi facem loc în viețile noastre, unul din elementele principale care participă la această făurire.
Reîntorcându-mă la cărțile copilăriei, am citit Jules Verne și Roald Dahl, alături de mama, o pagină ea, o pagină eu. Acestea sunt cele mai de preț amintiri pe care le am de când eram copil, acelea în care dădeam împreună paginile cărților, râdeam împreună de năzbâtiile personajelor, ne ținea cu sufletul la gură povestea, ne uimeau detaliile și apoi aveam conversații interminabile despre ceea ce citeam. Conexiunea mea cu literatura este atât de puternică pentru că tonul a fost dat de conexiunea mea cu mama, de tot ce împărtășeam cu ea atunci. Tot de ea a fost dată și când am mai crescut, pentru că mi-a recomandat să citesc cărți din biblioteca bunicii pe care le-a citit și ea când era mai mică. Așa i-am descoperit pe Radu Tudoran, Chiril Tricolici, Mihail Drumeș, Agatha Christie, Grigore Băjenaru, Gustave Flaubert, Constantin Chiriță, Mircea Eliade sau Alexandre Dumas... Aveam încredere în gusturile literare ale mamei, pentru că îmi povestea adesea că și ea a fost un cititor la fel de avid ca și mine, atunci când era tânără, iar pe mine toate universurile literare în care m-a introdus m-au fascinat peste măsură și au rămas parte din mine și acum. Drept dovadă, simt nevoia să mă întorc la unele, să le recitesc din nou, să simt din nou mângâierea caldă a poveștilor care mi-au făcut copilăria mai frumoasă.
Cărțile mi-au fost alături încă de la început și au fost o constantă importantă din viața mea. Mă întorc iar și iar la cărțile care mi-au făcut bine, m-au vindecat. Pur și simplu un resort invizibil dinăuntrul meu mă trage din nou spre ele atunci când devine mai greu. Sunt câteva titluri care au puterea de a mă reconecta la mine, printre care amintesc „Mănâncă, roagă-te, iubește” a lui Elizabeth Gilbert (pe care am citit-o de 3 sau 4 ori, în momente diferite și mereu am mai descoperit ceva ce la lectura anterioară mi-a scăpat), „Umanii” de Matt Haig (citită a treia oară din 2018 încoace și în continuare se menține pe locul 1 în topul preferatelor mele, e pur și simplu perfectă), „Poveste de Crăciun” a lui Charles Dickens (o carte pe care o recitesc anual în pragul sărbătorilor de iarnă, încă de prin clasa a III-a când am descoeprit-o la biblioteca școlii și care mă face în continuare să mă întreb „Cum ar arăta fiecare zi dacă ne-am comporta ca și cum ar fi Crăciunul? Am fi oare mai buni unii cu alții?” - o carte pe care, la fel, o redescopăr cu fiecare lectură), seria Harry Potter (pe care am mai recitit-o pe sărite, dar în total cred că am citit toate cărțile din colecție de 3 ori), „Exerciții de echilibru” a lui Tudor Chirilă (o serie de cugetări de pe blog care s-au transformat în carte acum câțiva ani, și, pe care, atunci când am primit-o cadou nu am înțeles-o, dar care, ani mai târziu, s-a dovedit a fi de o frumusețe rară, presărată cu exerciții de imaginație, scrisori deschise, poezii, experiențe personale).
Că tot am pomenit despre Harry Potter mai sus mi-am dat seama că nu cred că am povestit pe blog despre o situație amuzantă legată de cartea a cincea din serie. Long story short, cum citeam „Harry Potter și Ordinul Phoenix” undeva prin clasa a cincea, când încă mai aveam mâinile încă micuțe și fiind o cărămidă de 800 de pagini, îmi venea foarte greu să o țin în mână, nici dacă o țineam cu ambele nu prea mă descurcam... Mă plângeam mamei constant, care, văzându-mă cât de mult îmi doresc să citesc, dar și cât de mult mă chinui să fac asta, a hotărât să o tăiem de la jumătate. A luat cel mai mare și mai lung cuțit pe care îl aveam atunci și fără nici o remușcare l-a plasat pe mijloc, exact la pagina 400, și a tăiat efectiv cotorul. Mai apoi, m-a însărcinat pe mine să fac 2 coperte pentru finalul primei părți și începutul celei de-a doua, tot cu tematică, pentru a le lipi și a proteja paginile. Acum, când mă uit la cărțile din bibliotecă și văd și seria acolo, care are un volum dat pe din două, nu mă pot abține să zâmbesc cu gândul la acele vremuri, când eram atât de mică încât țineam cu greu o carte de 800 de pagini în mână, iar acum am ajuns să fluier o carte de peste 1000 de pagini în numai câteva zile. Cu siguranță asta e o poveste pe care o voi spune și la bătrânețe, deoarece va rămâne o amintire de preț despre începuturile mele într-ale cititului.
Da, a fi cititor înseamnă a le permite cărților să facă parte din viața noastră, indiferent că le citim de mici sau atunci când creștem mai mari. Înseamnă să le luăm cu noi peste tot, indiferent ce avem planificat în ziua respectivă, pentru a ne ține companie. Înseamnă a pleca cu ele în vacanță, ajungând să cântărească mai mult decât toate hainele pe care le-am pus în valiză. Înseamnă să le așezăm pe rafturi, să le ștergem de praf, să le răsfoim, să le scoatem din bibliotecă din când în când, doar pentru a ne uita la ele. Înseamnă să le luăm cu noi în autobuz, tramvai, taxi, tren, metrou sau avion, pentru a ne răsfăța cu câteva pagini pe durata călătoriei, indiferent care ar fi destinația. Înseamnă să le ai alături, pe noptieră, dimineața când te trezești și seara când mergi la culcare. Înseamnă să investești în ele, să faci mereu research după noi titluri, înseamnă să le cumperi celor din bibliotecă alte surate o dată la ceva timp, ca să nu se simte singure, dar și ca să îmbogățești colecția. Înseamnă pur și simplu să le citești și să te bucuri de ele, ca și cum te-ai afla pe aripile unui fluture uriaș, care te conduce cu atenție și grijă în lumi pline de magie și de tot felul de personaje de la care avem ce învăța, acum și mereu.
E tare important să existe în jurul citorului oameni care să-l susțină și încurajeze, la rândul lor poate tot cititori pasionați, cu care să poată face schimb de impresii sau cu care să meargă să cumpere alte și alte cărți. Nu sunt mulți aceia cu care eu să pot intra într-o librărie ca să mă uit la cărți, pentru că nu mulți au răbdare, dar sunt recunoscătoare că îmi vin acum în minte 2 sau 3 nume totuși. Atunci când merg într-o librărie parcă mă uită Dumnezeu acolo. Mă uit după titlurile noi apărute, fac comparație între prețuri, văd ce colecții sau mai completat și ce s-a reeditat. Tot procesul ăsta are un farmec aparte și îl poate înțelege doar cel care l-a experimentat măcar o dată.
Mirosul de carte pentru mine e special și inconfundabil, mă transportă instantaneu în copilărie, atunci când primeam cărți noi și abia așteptam să le degust, iar mirosul era adesea cel care mă îmbia să fac acest lucru cât mai repede, pentru că nu-i puteam rezista... Atunci când eram mai mică satisfacția mea cea mai mare era când terminam o carte într-o singură zi, eram mereu la întrecere cu mine. Acum, dacă mai am timp și îmi permit să mă relaxez atât de mult încât să pot termina o carte într-o singură zi, mă bucur la fel, deși acum prețuiesc mai mult micile răgazuri, care-mi permit să gust puțin câte puțin din poveste, nu să o epuizez pe loc.
Mă gândeam de curând cât de important este să ambalezi atrăgător totul pentru copii, dar mai ales cărțile, dacă chiar vrei să le citească. Am dat peste cartea „Mitologia de la A la Z” când am fost ultima dată la bibliotecă, care este literalmente o bijuterie și când mi-am aruncat privirea peste conținut, informații și ilustrații, am fost atât de fascinată de tot ce am văzut și de modul de prezentare. Prin comparație, când eram la vârsta la care se citesc „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru, nu am putut să le citesc, mă plictiseau atât de tare, și nu doar ilustrația anostă a copertei, ci și interiorul, modul de prezentare al conținutului. Uitându-mă pe această enciclopedie realizată modern și citind câteva dintre legende, mi-am dat seama că am pierdut multe lucruri esențiale necitindu-le atunci, dar nu regret, pentru că acest lucru m-a adus astăzi la a ține cartea aceasta în palme și a mă putea bucura de toate acele povești și mituri într-un cu totul alt mod decât aș fi făcut-o când eram mai mică.
Îmi doream să recitesc „Toate pânzele sus” de Radu Tudoran, iar, de Crăciun, un prieten mi-a făcut cadou noua ediție de la Arthur, scriindu-mi pe ea cea mai frumoasă urare: „Îți doresc călătorie plăcută prin paginile acestei cărți, unde fiece pânză să te transporte în lumi noi și fermecătoare.” Și da, acum când o citesc, o savurez încet, mă bucur de fiecare cuvânt și de fiecare frază, și mă uimește ce scriitură calitativă, plină de umor, de suspans, cu un stil tare captivant, avea acest autor român care nici măcar nu este pomenit la școală. Și, foarte asemănătoare cu el, mai este și minunata Cella Serghi cu a ei „Pânză de păianjen”, care, la fel, nu este menționată, dar care este cu adevărat o lectură fascinantă, care m-a făcut să visez cu ochii deschiși la frumusețile de altă dată ale Bulgariei.
Nu mi-am propus acest articol în mod deosebit, a fost doar o scurtă trecere în revistă a unor idei care mă încurajează să merg în continuare pe acest drum plin de satisfacții al lecturii, cu certitudinea că, atunci când voi avea nevoie, cărțile vor fi mereu alături de mine, indiferente la statutul social, prietenii care vin și pleacă, job-uri schimbate sau la durerile și supărările de moment. Ele vor fi pur și simplu, iar pentru statutul acesta al lor atemporal, cred că ar trebui prețuite mai mult și mai mult, zi după zi și an de an. Sper totuși că incursiunea mea într-ale lecturilor „din tinerețe” vă încurajează și pe voi să continuați cu această frumoasă pasiune pentru cărți, pentru povești, pentru cuvântul bine-meșteșugit.