Cărțile pe care le-am citit în 2024 m-au adus din ce în ce mai aproape de aniversarea a 500 cărți citite, astfel că am atins acest prag chiar în decembrie. Încă nu m-am hotărât ce voi face pentru a aniversa acest prag, mă mai gândesc pentru că vreau să fac ceva mai deosebit, dat fiind un număr special… Până una alta mi-am cumpărat o carte ca să țin minte 🙂

În prima parte a anului trecut, cărțile citite s-au încadrat în subiectului pe care îl documentam pentru lucrarea de licență (ce să vezi, tot lectura, dar în legătură cu dezvoltarea socială și emoțională a școlarului mic), însă nu am inclus aici niciuna dintre ele. Pentru cei interesați pot face un articol separat cu ele, în caz că vă pasionează subiectul și vreți să adunați surse de documentare. Deci puteți să-mi scrieți în privat sau în comentarii, iar dacă sunt mai mulți doritori, îl voi face.

 Au fost multe lucruri care au gravitat în jurul lecturii anul acesta, în afară de lucrarea de licență, cum ar fi lansări de carte, o vizită la Bookfest București, descoperirea unor noi cluburi de lectură și a unor librării, descoperirea unui site cu știri din domeniul culturii – Răsfoiala (pe care eu îl consider extrem de valoros), dar și descoperirea unor noi aplicații prin care îți poți monitoriza progresul cărților citite, cum ar fi Fable sau Bookmory. Cel mai interesant lucru descoperit în relație cu cărțile, este un proiect experimental de la Google, intitulat An Ocean of Books, despre care voi detalia mai jos.

Articolul de anul acesta despre cărți o să fie un pic mai diferit față de formatul cu care v-am obișnuit anterior, pentru că am decis să includ detalii despre toate experiențele de mai sus și să scurtez partea în care vă descriu propriu-zis cărțile. Îmi dau seama că dacă scriu mai puțin despre ele, dar în acele rânduri reușesc să vă fac curioși, detaliind experiența mea personală cu cartea în cauză, cu siguranță voi veți fi intrigați să le căutați, fără atât de mult lobby din partea mea. Plus că, atunci când vorbim despre „experiența lecturii” nu ne referim doar la cărți în sine, ci și la tot ce gravitează în jurul domeniului literar, care să ne ajute să ne îmbunătățim abilitățile de lectură și să ne facă mai curioși/deschiși spre alte genuri, autori, experiențe culturale care includ cărțile.

„Totul e în regulă în mine și în lume” de Petronela Rotar

Așteptam de câteva luni, de când a anunțat Petronela această carte și, cel puțin pentru mine, a fost exact cartea de care aveam nevoie, clar a venit la timpul potrivit. Petronela împărtășește fragmente din viața și frământările ei, totul este scris ca o poveste, capitolele au legătură unele cu altele și tratează tematici diferite iar mie îmi pare o carte universală. La fel de bine aș fi putut să o scriu și eu și tu, pentru că este despre fiecare dintre noi. Este despre traumă cu „T” mare, cum spune chiar autoarea, despre abuz, despre modalități de coping, despre depresie, despre anxietate, despre sistemul nervos și cel imunitar, care sunt solicitate la maximum când stresul ajunge la cote paroxistice, iar asta li se întâmplă tuturor din ce în ce mai des în ultima perioadă.

M-am regăsit foarte mult în carte, în modul în care vede Petronela lumea și mă bucur că mai există astfel de oameni, care pot să împărtășească cu atât de multă sinceritate o parte din durerea lor, pentru că da, sunt convinsă că e doar o parte din durere strecurată printre pagini, restul e ascunsă adânc, undeva în suflet. Dacă ați ascultat măcar un podcast cu ea, veți vedea că același stil direct și mușcător este prezent, iar temele se învârt în jurul acelorași subiecte. Eu îl recomand pe acesta:

Îmi place că din această carte poți să-ți iei pe mai departe repere pentru o viață mai sănătoasă, mai echilibrată, care să-ți permită să fii în armonie cu tine.

Avem nevoie de mai mulți oameni care să aibă curajul, deschiderea, posibilitatea să se expună în acest mod, pentru că se vindecă și vindecă la rândul lor, vorbind despre ceea ce îi doare sau i-a durut, la un moment dat.

Prima carte pe care am citit-o de la Petronela a fost acum 3 ani, când am găsit „Privind înăuntru” cu autograf pe rafturile de la Libris, din Brașov, unde am locuit până de curând. Nu știam despre carte nimic, pur și simplu am simțit că trebuie să o citesc. Am cumpărat-o fără să stau pe gânduri, am citit-o pe nerăsuflate și cu lacrimi în ochi, am simțit că era cartea potrivită pentru acel moment al vieții mele și apoi am dat-o mai departe – mamei mele și unor prietene. M-a atins profund acea carte și mi-am promis că o voi întâlni cândva pe femeia care a luptat cu proprii demoni ca să poată scrie totul atât de asumat și transparent. Anul acesta am putut să mă țin de promisiune și am avut ocazia să o aud și să o văd pe Petronela la lansarea cărții, care a avut loc la Brașov, la Sala Patria. E interesant că „Totul e în regulă în mine și în lume” am cumpărat-o tot de la Libris, din Brașov, la exact o zi după lansarea de către editura Trei pe piață. Da… nu e nimic întâmplător.

În fine, ce voiam să zic, legat de lansare, e că am ascultat-o vrăjită pe Petronela mai bine de o oră jumătate și m-am simțit pur și simplu înțeleasă, conținută, am simțit în sfârșit ce înseamnă să te simți normal în „nebunia” proprie, dacă o pot numi așa. Și da, toți avem o nebunie a noastră, datorată oamenilor, locurilor, evenimentelor cu care ne-am confruntat. După aproape jumătate de oră de așteptat la autografe, am putut să-i spun și eu două-trei cuvinte Petronelei și să o îmbrățișez. M-am bucurat să o cunosc și „în realitate”, iar întâlnirea cu ea a fost una marcantă.

Nu știu dacă mai pot spune altceva despre această carte, decât că merită să o citim cât mai mulți, ca să avem șansa să ne înțelegem, să înțelegem că suntem bine așa cum suntem, chiar dacă lumea vrea să ne facă să credem că nu-i așa și că trebuie să corespundem unor standarde ca să fim văzuți, apreciați și iubiți.

Cartea e de găsit aici: Editura Trei.

Nu ești egoistă. Mi-aș dori să fii, dacă ai fi fost, am fi ajuns mai devreme împreună la iubirea sănătoasă de sine. Te-am mințit când ți-au spus asta; azi ai voie să începi să te alegi și pe tine, și pentru tine, nu doar pentru și pe alții.
Ești normală și nu e absolut nimic în neregulă cu tine. Tot ce nu îți place la tine și vei schimba în anii viitori (dar și ce nu vei vrea sau putea schimba) sunt adaptări normale la foarte multele situații anormale prin care ai trecut. E totul normal, tot ce simți, toate apărările tale, nu e nimic în neregulă cu tine. Te-ai descurcat excelent în condițiile tale, ești o supraviețuitoare. Și într-o zi nu doar vei supraviețui, ci vei începe să și trăiești din plin.

Petronela Rotar

„O viață imposibilă” de Matt Haig

După „Cartea Alinării” și „Biblioteca de la Miezul Nopții” am așteptat mult această carte. Matt Haig este autorul meu de suflet, are ceva special, aparte. Îmi place cum scrie, cum le dă sens și greutate cuvintelor, cum face banalul să pară excepțional – asta e super-puterea lui – și nici cu „O viață imposibilă” nu a dat greș. Da, v-am mai povestit despre el, dar insist pentru că eu chiar cred că omul ăsta poate face mult bine prin ceea ce așează pe foaie, doar să fie descoperit la timpul potrivit.

Câteodată, cele mai profunde schimbări din viața noastră încep cu un bilet doar dus și cu curajul de a spune „da” necunoscutului. Exact așa începe povestea lui Helen Grace, o profesoară de matematică ieșită la pensie, a cărei viață ia o turnură neașteptată când moștenește o casă pe insula Ibiza – de la o persoană pe care nici măcar n-o cunoaște prea bine, dar pe care, se pare că a impactat-o foarte mult în tinerețe prin ceea ce i-a spus atunci. Plină de regrete, îndoieli, lucruri nerezolvate din trecut, neașteptându-se ca viața să o mai surprindă acum, Helen pleacă în aventura vieții ei, iar pe fundalul peisajelor spectaculoase ale insulei mediteraneene, autorul țese o poveste despre a doua șansă și despre curajul de a repara greșelile trecutului.

Da, Helen Grace nu este personajul tipic al unei povești de reinventare. Este o femeie care și-a dedicat viața predării matematicii, găsind frumusețea în ecuații și teoreme. Dar când destinul îi oferă șansa unui nou început, ea face ceea ce puțini ar îndrăzni: își lasă în urmă viața organizată și previzibilă, fără speranță și scop, pentru necunoscutul unei insule. Acolo, Helen întâlnește doi oameni remarcabili – Alberto și Marta, tată și fiică – care devin nu doar ghizii ei în această nouă lume, ci și catalizatorii unei transformări profunde. Prin ei, descoperă „La Presencia” – o forță naturală misterioasă care pare să sfideze legile fizicii pe care le cunoaște așa de bine. Această descoperire o forțează să privească dincolo de ecuațiile și formulele care i-au definit existența, spre o înțelegere mai profundă a conexiunilor care guvernează universul nostru.

Ceea ce face pentru mine această carte specială este modul în care Haig reușește să împletească concepte matematice complexe cu întrebări filozofice fundamentale despre natura realității și a conexiunilor umane. Nu este doar despre redescoperire personală – este o meditație asupra modului în care rigoarea științifică și misterele universului pot coexista și se pot completa reciproc. Pentru cei care apreciază narațiunile care provoacă gândirea și care nu se tem să exploreze granița subtilă dintre realitate și extraordinar este cartea perfectă. Fiind fascinată de viața pe insule și amenințând adesea că voi fugi pe una ( 🙂 ), pentru mine cartea asta a completat deja o lume pe care eu mi-am schițat-o în minte încă de la „Insula misterioasă” a lui Jules Verne încoace.

Povestea asta vrea să ne reamintească că uneori trebuie să ne îndepărtăm de tot ce știm pentru a descoperi adevăruri pe care le-am avut întotdeauna în față și, cu siguranță, te va face să privești cu alți ochi atât conceptele din matematică pe care le abordează, cât și coincidențele vieții, dar cel mai important, cred că ne inspiră să ne putem întrebări despre propriile noastre certitudini.

Cartea a avut lansarea internațională pe data de 29 augsut și o puteți găsi aici: Nemira. Citește un sample aici.

Îmi dădeam seama că nu există insule. Dacă mergi suficient de departe, totul este conectat. Ibiza și Lincoln sunt unite de același pământ. Mințile noastre se unesc una cu cealaltă, ca un milion de curenți pe mare. Ne contopim, convergem. Toți ne revărsăm în toți, fără să ne dăm seama. Chiar și gândacii au rolul lor. Nu suntem doar un individ, un gen, o vârstă, o naționalitate și nici măcar o specie. Pereții dintre noi sunt imaginari. Gândurile pe care le avem și care ne aparțin sunt extraordinar de unice, dar, la fel de extraordinar, în același spectru continuu. Dragoste, frică, durere, vinovăție, iertare. Acestea sunt standardele din repertoriu. Acestea sunt cover-urile pe care le interpretăm. Credem că suntem singuri pentru că suntem adesea orbi în fața conexiunilor. Dar a fi viu înseamnă a fi o viață. A fi viața. Suntem viața însăși. Aceeași viață, în continuă evoluție. Avem nevoie unul de celălalt. Scopul vieții este viața. Toată viața. Trebuie să avem grijă unul de celălalt. Și, când simțim că suntem cu adevărat profund singuri, acela e momentul în care facem ceva pentru a ne aminti cum să ne conectăm.

Matt Haig

„Călătorie într-o fotografie” de Dia Radu

Conversații despre frumos, despre artă, despre viață cu personalități marcante din mediul cultural de la noi, cum ar fi Mircea Cărtărescu, Monica Pillat, Svetlana Cârstean, Ștefan Agopian sau Marin Mălaicu-Hondrari. E o colecție de 16 interviuri, care au drept punct de pornire o fotografie adusă de fiecare dintre cei intervievați, iar discuția pornește de la povestea fotografiei, urmând să se transforme într-o confesiune extrem de personală în fiecare dintre cazuri.

Până acum nu am mai citit un astfel de volum și m-a încântat peste măsură să pot să mă apropii de zbuciumul interior al acestor personalități citind poveștile lor de viață și experiențele pe care le-au împărtășit. Cartea a fost nominalizată, pe bună dreptate, la Premiile Observator Cultural, categoria „Memorii/Jurnal/Biografie”, ediția 2024 și cred că face cinste genului. E foarte fain conceptul de la care a plecat autoarea, anume acela al faptului că o singură fotografie poate fi suficientă ca să evoci tot, să îți vină în minte persoane, contexte, evenimente pe care le credeai de mult uitate sau de care nu ai fost atât de conștient că te-au format.

Confesiunile tuturor sunt intense, nu pot spune că am una care mi-a plăcut mai mult decât celelalte, pentru că indiferent de personalitate sau de domeniul de activitate, toate m-au captivat într-un anume fel. E un volum care te conectează profund cu umanitatea ta și a celor din jur și care, cu siguranță, te va face să te întrebi „Eu ce poveste aș putea să spun dacă aș vorbi despre o fotografie de-a mea?”.

Se găsește aici: Nemira. Sample aici.

Da, să vezi cadrele fără să ai aparatul în mână, să ai deschidere și să ai atenție. Curiozitatea asta permanentă de a înțelege lucrurile te salvează în primul rând ca ființă umană. Aparatul e doar o unealtă cu care exersezi. Eu n-am căutat să fotografiez, am căutat să înțeleg. Viața. Moartea. Și mai ales că omul nu e născut să fie fericit. Există doar momente de fericire, de câteva ori în viață, când ne bubuie capul și inima de o anumită intensitate.

Răzvan Voiculescu

„Conversații despre iubire” de Natasha Lunn

Iubirea este un subiect sensibil și, din ce în ce mai mult, e controversat. Mi se pare că multe din problemele pe care le avem ni se trag de la lipsa de iubire. Nu mai știm să o oferim, nici să o primim și ne-am înstrăinat din ce în ce mai mult.

Într-o lume în care percepția asupra iubirii este adesea distorsionată de filme romantice și cărți care promit povești de dragoste perfecte, „Conversații despre iubire” de Natasha Lunn vine ca o gură de aer proaspăt. Nu este încă o carte despre cum să găsești „dragostea perfectă” sau despre cum „să trăiești fericit până la adânci bătrâneți”, ci o explorare profundă și nuanțată a iubirii în toate formele ei.

Structurată ca o serie de dialoguri, cartea aduce în prim-plan voci diverse din multiple domenii, fiecare aducând o perspectivă unică asupra iubirii. De la psihologi și terapeuți la scriitori și artiști, fiecare intervievat își împărtășește nu doar expertiza profesională, ci și experiențele personale, creând un mozaic bogat de înțelegere a tot ce înseamnă și cuprind nuanțele „iubirii”.

M-au captivat în mod deosebit câteva dintre conversațiile purtate de autoare. Philippa Perry ne învață „cum să ne îndrăgostim încet” – o abordare care contrastează puternic cu ideea romantică a dragostei la prima vedere. Dolly Alderton explorează tema vulnerabilității, în timp ce Stephen Grosz ne ajută să înțelegem cum putem accepta schimbările inevitabile din relații. Alain de Botton, cu ale sale reflecții asupra „psihologiei de a fi singur”, și Esther Perel, care abordează „așteptările nerealiste” în relații, oferă perspective care ne ajută să ne reconciliem cu aspectele mai puțin romantice, dar profund umane ale iubirii.

M-am surprins luând notițe la aproape fiecare pagină, găsind conexiuni cu propria experiență și identificând tipare în modul în care percep și trăiesc iubirea. Nu este o lectură pasivă – este o invitație la introspecție și la reevaluarea propriilor perspective despre iubire, care, adesea, pot fi distorsionate sau compromise datorită părinților sau interacțiunilor disfuncționale cu ceilalți pornite din traume sau experiențe personale nu prea plăcute.

Unul dintre cele mai valoroase aspecte ale cărții este felul în care demitizează ideea de iubire „perfectă”. În loc să perpetueze fantasme romantice, oferă repere realiste și sănătoase pentru construirea și menținerea relațiilor autentice. De la iubirea parentală la prietenie, de la relații romantice la dragostea de sine, cartea acoperă întregul spectru al conexiunilor umane semnificative.

Mi se pare o lectură esențială nu doar pentru cei aflați în căutarea dragostei, ci pentru oricine dorește să dezvolte relații mai autentice și mai profunde – cu sine și cu ceilalți. Într-o epocă în care conexiunile umane par tot mai superficiale, această carte ne reamintește ce înseamnă cu adevărat să iubești și să fii iubit…

O puteți găsi aici: Editura Paralela 45. Sample aici.

Îmi reamintesc în mod constant că intenția nu e suficientă și că, deși prietenii, familia și partenerii noștri știu că-i iubim, uneori merită și o mică dovadă.
La urma urmei, oamenii pe care-i iubim sunt ca o constelație. Avem privilegiul de a observa și de a scoate la iveală toate lumile, culorile și profunzimile din ei, așa cum și ei au potențialul de a face același lucru pentru noi. Această reciprocitate constituie esența iubirii: e un echilibru între a da și a primi, între a vedea și a fi văzut, între a întreba și a răspunde, între a gândi întotdeauna ca „eu” și „noi”. Poate că totul se rezumă la curaj, conștientizare și curiozitate, pentru a depune „efortul de a vedea pe cineva într-o lumină nouă iar și iar”, după cum spunea Mira Jacob. Să rămânem suficient de conștienți încât să remarcăm cele mai mărunte momente ale vieții cu toate detaliile lor strălucitoare. Să rămânem suficient de curioși pentru a vedea toate versiunile unei alte persoane, apoi să le revedem atunci când acestea se modifică în timp. Și, mai presus de toate, să înțelegem și să observăm pe deplin toate versiunile din interiorul nostru, astfel încât să găsim curajul de a i le dezvălui unui alt om, având încredere că el ne va iubi pentru toate aceste versiuni.

Natasha Lunn

„Istoria secretă” de Donna Tartt

Nu vreau să dezvălui prea mult din această carte, pentru că merită într-adevăr citită, însă vreau să vă dau puțin context, ca să înțelegeți de ce mi se pare atât de valoroasă.

Am descoperit „Istoria secretă” într-o după-amiază la bibliotecă, fără să știu că această carte monumentală îmi va oferi una dintre cele mai bune experiențe de lectură. Publicată în 1992 și devenită instant un fenomen literar, cartea a cunoscut recent o renaștere surprinzătoare prin intermediul comunității BookTok, unde a devenit un simbol al esteticii „dark academia” – deși farmecul ei transcende orice trend temporal, deși eu nu am știut de ea pentru că nu am Tik Tok și nici pe Instagram nu mi-a apărut nimic despre ea. M-au atras alte aspecte la ea când am început să o citesc și mi s-a părut destul de diferită de tot ce mai citisem înainte.

La prima vedere, „Istoria secretă” ar putea părea un simplu thriller universitar – un grup select de studenți, un profesor carismatic de greacă veche, un secret întunecat. Dar în cele peste 800 de pagini, Donna Tartt țese o pânză narativă mult mai complexă, explorând teme precum fascinația intelectuală, prețul cunoașterii și consecințele inevitabile ale acțiunilor noastre.

Citind această carte toamna, am descoperit că peisajul atmosferic al unui campus universitar din New England se împletește perfect cu tonul narativ sumbru și melancolic. Tartt are un dar remarcabil de a crea ambianțe care te învăluie complet – simți răcoarea dimineților de toamnă, auzi foșnetul paginilor vechi în bibliotecă și percepi tensiunea crescândă din micul grup de studenți, frământați de tot felul de întrebări și drame personale. În centrul romanului stă relația fascinantă dintre studenți și profesorul lor de limbi clasice. Nu e vorba doar despre transmiterea unor cunoștințe, ci despre modul în care studiul clasicilor antici le modelează întreaga perspectivă asupra vieții. Profesorul devine nu doar un mentor academic, ci un ghid spre o înțelegere mai profundă a existenței umane – cu toate consecințele ce decurg din această transformare.

Efortul autoarei de a scrie această carte este vizibil în fiecare aspect al narațiunii. După cum am înțeles ulterior, din diverse surse, inclusiv din analiza minuțioasă a Ruxandrei Gîdei (4 fără 15), Tartt a lucrat 8 ani la acest roman, șlefuind fiecare frază până la perfecțiune. Rezultatul este o proză densă, dar fluidă, care îmbină eleganța clasică cu tensiunea unui thriller psihologic modern.

Deși pornește de la premisa unui mister, „Istoria secretă” transcende genul polițist convențional. Este o explorare profundă a naturii umane, a seducției intelectuale și a prețului pe care suntem dispuși să-l plătim pentru „cunoașterea deplină”. Cartea pune întrebări fundamentale despre moralitate, despre consecințele alegerilor noastre și despre granița subțire dintre fascinație și obsesie. La rândul meu sunt fascinată de relația pe care omul modern o are față de cunoaștere, așa că ceea ce face această carte cu adevărat remarcabilă este capacitatea ei de a rămâne cu tine mult timp după ce ai întors ultima pagină, iar asta doar pentru că te face să reflectezi la propria relație cu cunoașterea, la puterea pe care o au mentorii în viața noastră și la consecințele nebănuite ale căutării perfecțiunii.

Da, cere timp și dedicare lectura acestei cărți, dar răsplătește cu o experiență de neuitat, reamintindu-mi de ce iubesc atât de mult literatura – pentru capacitatea ei de a te imersa în lumi complexe, de a te ajuta să sondezi profunzimea firii umane, dar și pentru că are darul de a pune în lumină viețile și experiențele celorlalți, care pot trece neobservate pentru tine.

Se găsește la editura Litera. Sample aici.

Nu ne place să recunoaștem acest lucru, a continuat Julian, dar ideea de pierdere a controlului îi fascinează în primul rând pe cei care pun mare preț pe stăpânirea de sine, așa cum facem noi. Toți oamenii cu adevărat civilizați, atât anticii, cât și noi, s-au civilizat prin reprimarea intenționată a instinctului animalic. Oare suntem noi, cei din această încăpere, foarte diferiți de greci sau de romani? Nu suntem oare tot atât de obsedați de simțul datoriei, de pietate, loialitate și sacrificiu, de toate aceste principii pe care epoca modernă le găsește atât de înspăimântătoare?

Donna Tartt

„Cartea depresiilor” (coordonator Marius Chivu)

Într-o lume în care încă învățăm să vorbim despre durere, „Cartea depresiilor”, coordonată de Marius Chivu și publicată la Humanitas în 2024, vine ca un act de curaj colectiv. Nu este doar o carte – este un spațiu sigur în care 24 de personalități din cultura românească își împărtășesc vulnerabilitățile, traumele și lupta cu propria minte.

Ideea acestui volum s-a născut dintr-o intersecție a durerii personale cu necesitatea socială. După cum mărturisește chiar Marius Chivu în prefață, proiectul a prins contur în timpul propriului său doliu „care părea că nu se va risipi niciodată”, iar întâlnirea cu cofondatoarele Romanian Mental Health Film Festival a catalizat transformarea suferinței personale într-un proiect colectiv cu impact social.

Ceea ce face această carte remarcabilă este diversitatea vocilor și experiențelor prezentate. De la Micutzu (Cosmin Nedelcu), care aduce perspectiva unui comediant ce face lumea să râdă în timp ce se luptă cu proprii demoni, la Alexandra Furnea, a cărei mărturie despre trauma Colectiv te lovește, fiecare confesiune adaugă o altă nuanță înțelegerii noastre despre complexitatea minții noastre și a ceea ce înseamnă, de fapt, sănătate mentală. De asemenea, Andreea Raicu, cunoscută publicului larg pentru prezența sa media, își dezvăluie vulnerabilitățile într-un mod care transcende imaginea publică, în timp ce artiști precum Dan Byron și Roman Tolici oferă perspective necesare (aș îndrăzni să spun) despre intersecția dintre creativitate și suferință psihică.

Acest volum colectiv caritabil, realizat în beneficiul ONG-ului Addictless din Suceava, reprezintă mai mult decât o colecție de mărturii – este un pas important spre normalizarea discuțiilor despre sănătatea mentală în societatea românească. Fiecare confesiune devine o mână întinsă spre cititor, o confirmare că nu este singur în lupta cu proprii demoni.

Nu este o lectură ușoară – și nici nu ar trebui să fie. Unele mărturii îți aduc instantaneu lacrimi în colțul ochiului, altele te lasă mut de uimire în fața rezilienței umane. Confesiunile unor personalități precum Iulia Rugină (care mi-a fost profă la cursul de scenaristică) sau Micutzu (pe care eu îl admir foarte mult), demonstrează că suferința psihică nu ține cont de statutul social sau realizările profesionale. Așa cum sugerează și coordonatorul volumului, cartea funcționează ca o formă de „terapie colectivă”. Ne permite să ne oglindim propriile experiențe în cele ale altora și să înțelegem că vulnerabilitatea nu este un semn de slăbiciune, ci o parte fundamentală a experienței umane.

„Cartea depresiilor” este mai mult decât o colecție de mărturii – este o invitație la dialog despre sănătatea mentală într-o societate care (încă) învață să vorbească despre suferință. Este un reminder puternic că, în spatele fiecărui zâmbet public, pot exista lupte personale profunde, și că vindecarea începe adesea cu curajul de a vorbi despre ceea ce doare. La nivel mai înalt, într-o eră marcată de multiple crize și presiuni sociale, acest volum vine ca o resursă vitală pentru înțelegerea și normalizarea conversațiilor despre sănătatea mentală și despre suferință, în toate formele ei. Este o carte care ne reamintește că, în ciuda naturii profund personale a suferinței psihice, vindecarea poate, este și ar trebui să fie un proces colectiv.

O puteți găsi la Humanitas. Sample aici.

„Cum să vorbești despre probleme, nereușite, neputință, frici, adicțiile care te ajută să faci față la tot ce nu îți place din viața ta într-o lume în care toți oamenii plesnesc de fericire datorită vieților lor perfecte, afișate în social media și nu numai? Bineînțeles că nu poți să o faci. Presiunea e prea mare. Miza e prea mare. Și nu ai părea decât un „ratat”, „un om slab” cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Nimeni nu vrea să aibă în viață „ratați” sau „vulnerabili”, „fătălăi” sau „prea sensibili”. Nimeni nu vrea să fie asociat cu cineva care nu arată o imagine perfectă. Și atunci începi lupta pentru a fi mai bun, mai frumos, mai bogat, cauți să mergi în cele mai hype locuri – unde să te și pozezi ca să vadă toată lumea – și să îți faci cât mai mulți „prieteni”, să fii acceptat de acei oameni cu vieți perfecte care te fac să te simți mic dacă nu ești ca ei.”

andreea raicu

„Invitația la vals” de Mihail Drumeș

Nu vreau să vorbesc prea mult despre această carte, pentru că, bănuiesc că e cunoscută de majoritatea dintre voi. Pe Mihail Drumeș îl întâlnim în programa școlară, deși nu mai știu sigur dacă cu acest volum sau cu altul. E unul din autorii mei români favoriți, unul din puținii din programă.

„Invitație la vals” este o carte clasică, scrisă sublim, în modul atât de caracteristic lui Drumeș, sincer și dramatic. Bineînțeles, are o perspectivă „romantizată” asupra dragostei, sacrificiului de sine de dragul iubirii, dar tot e o carte cu care te poți identifica dacă ai iubit măcar o dată. Vă povestesc despre ea acum pentru că anul ăsta am recitit-o, în noua ediție, după ce o citisem prima oară cu mulți ani în urmă, în gimanziu, după ce mi-a împrumutat-o o doamnă profesoară. Pentru că mi-a plăcut mult atunci și pentru că cei de la Art au scos noi ediții ale seriei de autor „Mihail Drumeș”, mi-am zis că vreau să o am în bibliotecă. Așa că mi-am luat-o de la Bookfest București în iunie. Ceea ce m-a șocat, după ce s-a încheiat ediția, a fost că această carte a ieșit în topul 10 al celor mai cumpărate cărți de la târg. Când am văzut statistica asta, pe care acum, când scriu, nu-mi aduc aminte unde am citit-o, am ridicat dintr-o sprânceană. Și nu pentru că romanul în sine nu ar merita, ci pentru că oamenii au prezentat un interes atât de mare pentru el, deși a fost scris în 1936.

După părerea mea, discuția pe care o aduce în prim plan, ar fi necesitatea de a ne focusa atenția și pe alți scriitori din literatura română în cadrul școlii, scriitori care scriu accesibil despre o realitate care să nu fie atât de îndepărtată de tinerii din ziua de azi. Da, el se studiază în programă, dar aparent nu suficient, dacă suscită atât de mult interes în 2024, la unul dintre cele mai mari târguri de carte din țară. Nu zic să-l înlocuim pe Rebreanu cu Drumeș (nu de tot adică 🙂 ) sau să le ia locul altor autori prolifici (care, însă se studiază exagerat), dar cred că romane cu o calitate atât de ridicată a descrierii unor procese psihice și raportări la evenimente din acea perioadă, și nu numai, sunt necesare și trebuie să fie mai prezente în programa școlară, și nu doar trecător, poate chiar să fie incluse în programa de BAC.

Nu sunt eu în poziția de a trage concluzii, așa că am oferit doar perspectiva mea. E îmbucurător că scriitorii români sunt iar la căutare, chiar mare și că se citește literatură română, dar nu din obligație. Pe mine, povestea lui Tudor și a Micaelei m-a însoțit în vară, atunci când m-am mutat la București și am savurat-o în parcul din apropiere- Parcul Drumul Taberei. Trebuie neapărat să zic că am redescoperit cât este de plăcut să citești în aer liber și să te bucuri de cuvinte, în timp ce briza alunecă ușor peste pagini. Recomand oricui are posibilitatea, ca măcar atunci când vremea permite, să iasă să citească în aer liber, este altceva!

Se găsește la editura Art, într-o ediție nouă. Sample aici.

„În orice caz, numai dragostea și creația fac viața vrednică de a fi trăită și, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat nimic care să rămână generațiilor viitoare, dar am avut dragostea…”

Mihail Drumeș

„Toate pânzele sus” de Radu Tudoran

Există cărți care ne marchează copilăria și la care ne întoarcem cu bucurie și la maturitate. „Toate pânzele sus!” de Radu Tudoran este, pentru mine, una dintre ele – un roman care, la aproape 70 de ani de la prima sa publicare, continuă să mă farmece, mai ales în eleganta și monumentala reeditare de la Editura Arthur.

Pentru mine, reîntâlnirea cu această carte a fost ca o întoarcere la primele iubiri literare. Asemenea „Insulei misterioase” a lui Jules Verne sau lui „Robinson Crusoe” de Daniel Defoe, „Toate pânzele sus!” aparține acelei categorii speciale de cărți care m-au făcut să visez în copilărie la locuri îndepărtate și aventuri extraordinare. Este genul acela de lectură care îți oferă libertatea de a explora lumea prin intermediul personajelor, simțindu-te parte din echipajul care înfruntă marea.

Deși la prima vedere pare doar un roman de aventuri care se petrec pe mare, cartea lui Tudoran este remarcabilă prin modul în care demitizează romantismul călătoriilor pe mare. Autorul zugrăvește cu măiestrie realitatea navigației, evidențiind importanța vitală a unui echipaj competent, necesitatea planificării minuțioase a proviziilor și echipamentelor, precum și complexitatea pregătirilor pentru o astfel de expediție. În centrul narațiunii stă Anton Lupan, căpitanul goeletei „Speranța”, un personaj complex motivat de o dublă misiune: împlinirea unui vis personal de explorare și onorarea unei promisiuni făcute prietenului său dispărut, Pierre Vaillant. Relația lor, construită în timpul studiilor de inginerie în Franța, consolidată prin munca la calea ferată din Stambul și care oferă profunzime emoțională întregii aventuri.

Forța romanului stă și în construcția echipajului variat al „Speranței” – Ieremia, Gherasim, Ismail, Haralamb, Mihu și Cristea Busuioc, ulterior și o femeie – fiecare aducând propria personalitate și expertiză la bordul navei. Prin intermediul acestor personaje, Tudoran creează un micro-univers fascinant, în care fiecare membru are rolul său esențial în reușita misiunii, chiar dacă nu toți sunt marinari cu experiență. Deși scrisă în 1954, povestea își păstrează prospețimea și relevanța. Temele universale precum prietenia, loialitatea și curajul în fața necunoscutului, rezonează la fel de puternic cu mine, așa cum o făceau și când eram mai mică.

Ceea ce face această carte specială pentru mine, este modul în care îmbină aventura cu lecții valoroase despre perseverență și dedicare. Căutarea de către Anton Lupan a prietenul său dispărut și reconstrucția goeletei „L’Esperance” demonstrează puterea angajamentului personal și importanța păstrării promisiunilor, chiar și în fața unor obstacole aparent insurmontabile. După mine, „Toate pânzele sus!” rămâne un reper al literaturii române de aventuri, o carte care ține să reamintească că cele mai mari călătorii încep cu un vis și o promisiune. Este tipul de lectură care te face să simți mirosul mării, să auzi țipătul pescărușilor și să visezi la propriile tale aventuri, mici sau mari, indiferent de vârstă.

Se poate găsi la editura Art. Sample-ul e disponibil aici.

„Să vă spună corăbierii cum deapănă catargul fire aurii din stele și le urzesc pe velele învechite, prefăcându-le în țesături feerice… Să vă spună despre piuitul scripeților, ca țipătul întrebător al unor pescăruși de noapte, care însoțesc corabia bătând molcom din aripi albăstrite. Să vă spună…
Și peste toate acestea, care n-au contur întreg, nici sunet împlinit, ca imaginile tulburi ale visului, plutește tot atât de tulbure mirosul de corabie, neasemuit, lemn umed, sare, cânepă, catran – distilate laolaltă în același alambic.”

Radu Tudoran

„Furia” de Alex Michaelides

Alex Michaelides ne invită într-o călătorie întunecată care împletește elementele clasice ale unui thriller polițist cu profunzimea tragediei grecești. Deși promite să fie un succesor al misterelor Agathei Christie (autorul recunoaște că s-a inspirat de la regina romanelor polițiste), romanul își găsește propria voce, explorând minuțios psihologia personajelor și puterea distructivă a obsesiei.

Structurat după modelul tragediilor grecești – cu prolog, acte și epilog – romanul ne poartă pe o insulă izolată în timpul sărbătorilor pascale, unde tensiunea crește cu fiecare pagină. Prin ochii lui Elliot, naratorul nostru la fel de fascinant, pe cât este de nedemn de încredere, urmărim desfășurarea evenimentelor care duc inevitabil spre crimă. Dar aceasta nu este o simplă poveste despre „cine a făcut-o” – este o explorare complexă a naturii umane, a obsesiei și a destinului implacabil.

Michaelides excelează în construcția personajelor sale principale. Elliot și Lana sunt adevărate figuri tragice moderne, fiecare purtându-și propriul blestem interior. Obsesia tăcută a lui Elliot pentru Lana și percepția sa distorsionată asupra realității se împletesc cu vulnerabilitățile ascunse ale Lanei, creând un dans psihologic complex care m-au ținut cu sufletul la gură până la final. Autorul împrumută cu îndrăzneală din mitologia greacă, folosind referințe la Furii și Zeița Aura pentru a adăuga straturi de semnificație poveștii sale. Aceste elemente mitologice nu sunt simple ornamente literare, ci servesc la aprofundarea temelor centrale ale răzbunării și destinului, oferind o perspectivă diferită asupra complexității naturii umane și a manifestării acesteia.

Deși premisa inițială poate părea familiară cititorilor de romane polițiste, „Furia” se dezvoltă într-o direcție mai profundă și mai tulburătoare. Nu este vorba doar despre descoperirea criminalului, ci despre înțelegerea forțelor psihologice care împing personajele spre acțiuni extreme. Fiecare personaj secundar are propria poveste și poartă cu sine secrete întunecate, contribuind la o țesătură atât de densă a narațiunii. Finalul dramatic, deși poate părea excesiv pentru unii (așa l-am găsit și eu), reprezintă punctul culminant al tuturor firelor narative și psihologice țesute cu atenție de-a lungul romanului. Este un deznodământ care te face să reconsideri tot ce ai citit până atunci, arătând că, totuși, autorul a manipulat (și pe alocuri a înșelat) așteptările pe care le aveai.

„Furia” nu este un roman perfect – uneori se simte că vrea să fie prea multe lucruri deodată (așa s-a simțit cel puțin pentru mine), iar comparațiile cu Agatha Christie pot crea așteptări care nu sunt întru totul satisfăcute. Cu toate acestea, este un thriller psihologic captivant care reușește să îmbine cu succes elementele clasice ale genului cu o explorare mai profundă a psihologiei umane și a puterii distructive a obsesiei. Mi-a plăcut mult că Michaelides demonstrează că se poate merge dincolo de convențiile genului pentru a crea ceva care, deși familiar în formă, este proaspăt în substanță.

E o lectură ușurică aș spune, perfectă pentru vară, de citit în hamac, așa cum am făcut și eu în parc. Da, te solicită și uneori te încurcă, dar după mine, nu poate emite pretenții, chiar dacă are o intensitate aparte.

Se găsește la editura Litera.

„Mă gândesc adesea că viața nu-i decât un spectacol. Nimic din toate astea nu-i real. E doar o prefăcătorie. Abia când cineva sau ceva iubit moare ne trezim din piesă și vedem cât de artificială e realitatea asta construită în care locuim. Ne dăm seama dintr-o dată că viața nu-i veșnică; nu există viitor – și nimic din ce facem nu contează. Și, nefericiți, urlăm și țipăm și blestemăm cerul până ce, la un moment dat, facem inevitabilul: mâncăm, ne îmbrăcăm și ne spălăm pe dinți. Continuăm mișcările ca de marionetă a vieții, oricât de straniu ar părea. Apoi, încetul cu încetul, iluzia se înstăpânește iar – până ce uităm că suntem actori într-o piesă.
Până ce ne lovește următoarea tragedie – ca să ne trezească.”

Alex Michaelides

„Îndoiala” de Igor Guzun & Sabina Semeniuc

Ca de fiecare dată, este o bucurie să citesc cărțile lui Igor Guzun. În 2024, „Îndoiala” a fost a doua carte de la autorul din Republica Moldova pe care am citit-o, după „Dintotdeauna”.

Pentru mine, „Îndoiala” este foarte specială, prin prisma conexiunii mele cu autorul, pe care îmi doresc să-l întâlnesc cât mai curând posibil. O dată că, această carte a ajuns la mine trimisă de însuși autorul, dar și pentru că imaginea de pe copertă este inspirată de una dinte fotografiile mele, după cum mi-a recunoscut domnul Guzun. Despre Sabina Semeniuc nu pot să spun decât că mă bucur să citesc autori tineri, cu perspective proaspete, care să te ungă la suflet cu expresii și cuvinte, atât de frumos așezate și bine scrise pe hârtie.

Deși nu am apucat încă să public ceea ce am scris despre experința mea din Moldova, de anul trecut și de acum doi ani, pot să spun că fiecare carte de-a domnului Igor Guzun mă conectează cu ceea ce simt când sunt în țara de peste Prut. Moldova are un loc foarte special în inima mea, iar atmosfera din cartea aceasta, ca și din cele anterioare ale poetului, mă transportă imediat dincolo de graniță, în țara alăturată ca „o îmbrățișare”. Aceleași teme, dar exprimate și mai poetic, precum cerul, pământul, lucrurile mici din viață care te fac fericit, relația specială dintre părinți și copii, dintre om și natură, culorile și cuvintele care dau sens existenței și lucrurile ce le observăm sau le înțelegem când poate deja e prea târziu.

Cartea aceasta este specială și pentru că este însoțită de niște fotografii spectaculoase, făcute chiar de Sabina, care completează perfect poemele. Atât de tare mi-au plăcut unele dintre ele, încât mi-aș fi dorit să pot să spun că le-am făcut eu 🙂 Încă un motiv care poate a contribuit la îndrăgirea acestei cărți instantaneu, a fost și faptul că am citit-o în iunie, când m-am retras pentru o săptămână la Bușteni, în locul în care am primit cadou și am descoperit pentru prima dată scriitura domnului Guzun. E o energie aparte, care face ca tot ce citești acolo să pară și mai frumos și mai cu sens decât orice altceva. Lectura devine o experiență extrem de personală, foarte intimă acolo, pentru că te atinge mai profund, și, poate că și aerul tare de munte, mirosul de iasomie și bujori, adierea ușoară a vântului, albastrul extrem de intens al cerului, chiar și câteva picături de ploaie, contribuie la asta.

Eu îi voi susține necondiționat pe acești doi autori și cu siguranță aștept cu nerăbdare să fiu printre cititorii următoarelor lor volume, fie că vor fi scrise împreună sau separat. Oricum, deja inima mea aparține versurilor moldovenești.

Nu e disponibilă încă la librăriile din România, însă se găsește la Librarius.md.

---

Fotografiile de prin librării, biblioteci și de la târguri de carte pe care le-am adunat în 2024…

Din cărțile pe care le-am fotografiat anul acesta sau, cum ar fi, alte recomandări…

O conferință despre lectură la Biblioteca Națională a României și cel mai mare club de carte din România, înființat de două eleve din București și Ploiești

The Rory Bookshelf este clubul de lectură înființat de Bianca Mirică și Crina Dinu, pentru a duce mai departe moștenirea literară a îndrăgitei Rory din serialul „Gilmore Girls”, o producție care a fascinat tinerii la începtul anilor 2000, dar care continuă să o facă și acum. Am aflat de ele dintr-un material publicat de Scena 9 (pe care îi urmăresc deja de ceva vreme), nu am participat la nici o întâlnire a clubului de lectură, unde știu că se citește literatură feministă și unele din cărțile despre care vorbește Rory în serial, însă am vrut neapărat să ajung la conferința pe care au organizat-o aceste tinere, la Biblioteca Națională a României, în primăvara lui 2024.

Nu e ușor să ai drept obiectiv popularizarea lecturii în rândul tinerilor și să reușești să-i și atragi într-un număr mare, dar iată că ele cu dedicarea, cu inițiativa și publicitatea potrivită au reușit. Și a fost într-adevăr o conferință reușită, care a tratat foarte multe teme importante și de interes în materie de literatură, adaptate la contextul cultural ciudat în care ne aflăm de o perioadă bună deja și care, sincer, a părut organizată de cineva cu mai multă experiență și nu de niște tineri la început de drum. Mi-a plăcut foarte mult că au vorbit despre lipsa literaturii scrise de femei din programa școlară, că au avut invitați de seamă care au vorbit despre alte inițiative literare (procesul de refacere al cărților vechi din arhiva bibliotecii naționale – video aici, fondatorii revistei Matca Literară, Andreea Marin care a vorbit despre proiectul și cartea sa „Nu există nu se poate”), că și-au tratat publicul și invitații foarte frumos, că au oferit semne de carte, tote bag-uri și pliante cu tematica clubului și că au povestit atât despre motivația lor și despre plăcerea lecturii.

Vă îndemn să le urmăriți pe aceste fete, pentru că veți mai auzi de ele, cu siguranță, dar și pentru că susțin o cauză importantă, care ar trebui să ne preocupe în mod egal, atât ca tineri, cât și ca profesori, dar mai ales dacă ținem la cultura românească și ne dorim să o vedem prosperând și nu viceversa.

Le găsiți aici pe fete, ca să fiți la curent cu ce fac și despre ce mai scriu:

• Instagram

Cea mai recentă postare de pe Instagram care mi-a plăcut de la ele:

https://www.instagram.com/p/DDIRQVkuJ4c/?img_index=5

Despre puterea videcătoare a cărților sau Biblioterapie

Oricât de tare mi-ar plăcea să vă vorbesc despre beneficiile cărților din punct de vedere terapeutic și psihologic, când zic Biblioterapie nu mă refer la acest subiect, ci la clubul de carte offline pe care l-a fondat Andreea Vrabie și despre care scrie pe Substack. Mi se pare o ocazie extraordinară de conexiune cu alți împătimiți ai lecturii, în care să povestiți despre tot ce vă place sau nu vă place la cartea care este pusă în discuție în fiecare lună. Dar, mai presus de cărțile care se citesc în sine, e o modalitate de a sonda cele mai profunde și sensibile subiecte pentru tine și pentru alții, prin intermediul literaturii și a discuta despre ele într-un spațiu sigur, într-un grup de 10-15 persoane.

Nu am ajuns încă, dar în 2025 îmi propun să ajung la măcar o întâlnire și să împărtășesc povestea mea legată de cărți împreună cu acest grup frumos, pe care-l strânge Andreea în jurul ei.

Puteți afla mai multe aici: https://biblioterapie.substack.com/

Despre Oceanul de Cărți care ne înconjoară pe toți

Ultimul lucru despre care vreau să vă povestesc în articolul acesta atât de luuung (dar care sper să merite) este un proiect despre care am aflat recent de la radio Europa Fm și care se intitulează „An Ocean of Books”. Este un experiment Google, realizat cu ajutorul inteligenței artificiale și este ceva ce va fascina orice cititor pasionat.

E simplu: ai o hartă a unui ocean care cuprinde zeci, sute sau mii de insule care repezintă autori din toate timpurile, care sunt încadrate fiecare într-un arhipelag care reprezintă un gen literar precum Istorie, Știință, Nuvele, Romane, Poezie, Literatură pentru copii etc. Atunci când dai click pe fiecare categorie totul se apropie și poți vedea întregul arhipelag, respectiv dacă dai click pe fiecare nume de autor este afișată o scurtă prezentare a sa, iar mărind imaginea insulei reprezentată de autor, poți vedea câteva dintre cele mai de seamă opere ale sale, pe care dacă dai click, le poți vizualiza descrierea detaliată.

Ce e atât de interesant aici? E ca o bibliotecă virtuală care conține toate datele despre autorii și cărțile preferate, dar și cele încă nedescoperite. E toată „înțelepciunea internetului” despre domeniul literar, adunată la un loc. Este fain că poți explora (acum la propriu) orice domeniu, autor sau carte care te interesează și poți afla foarte multe lucruri noi, care ar fi mai greu de aflat dacă ai lua ce te intersează pe rând. E un proiect complex, care se perfecționează, dar care, după părerea mea este o frumoasă realizare a AI-ului (și a oamenilor care au stat în spatele lui și au dat indicațiile), care poate le demonstrează și scepticilor că nu e doar un lucru rău că el există. E, de asemenea, un instrument foarte atrăgător pentru copii dacă vreți să-i apropiați mai mult de lectură și să-i faceți curioși cu privire la domeniul literar.

Toate detaliile de care aveți nevoie pentru a începe să explorați sunt aici: https://experiments.withgoogle.com/ocean-of-books

Proiectul aici: https://artsexperiments.withgoogle.com/ocean-of-books?latitude=-0.9174&longitude=-2.5000&zoom=4.40

Da, știu, a fost o călătorie foarte lungă acest articol, dar sper să vă motiveze să citiți mai mult, mai frumos, mai divers în 2025 și să vă alegeți lecturi care să vă schimbe, să vă ajute să deveniți cea mai bună versiune a voastră! Spor la citit!

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare