E un sentiment aparte să se lase noaptea peste oraș și tu, când îți ridici ochii de la treaba pe care o aveai, din carte sau după genericul unui film, să observi că s-a făcut 1-2 noaptea și că totul a încremenit, s-a liniștit, a tăcut. E genul acela de tăcere pe care, pe timp de zi, nu-l întâlnești în niciun oraș aglomerat și, cu siguranță, nu în București. Am ajuns să reflectez doar pe timp de noapte, atunci când simțeam că gândurile din cap puteau, în sfârșit, să capete o formă mai agreabilă, nu doar un vuiet constant.
De obicei, fluxul gândurilor îl descriu ca pe o spirală, pentru că așa arată. Însă noaptea, mai ales în nopțile târzii, arată ca o partitură. Pentru că uneori ascult liniștea, iar alteori ascult muzică în căști și apreciez tăcerea dintre note. Așa am ajuns să apreciez și tăcerea dintre gânduri. A devenit aproape obligatoriu să avem o părere despre ceva, să ne vuiască în cap știri, noutăți și trenduri, încât am uitat să apreciem pauzele, liniștea, muzica, tăcerile. A devenit cam greu să lăsăm să se aștearnă liniștea, pentru că, probabil, ne-ar speria ceea ce am descoperi. Uneori, am senzația că muzica e acolo, în fundal sau în prim plan pentru mine, ca să acopere golul, tăcerea care devine uneori asurzitoare. Alteori îmi dau seama că nu pot asculta nimic și liniștea devine muzica. Dar, în general, ascult ceva mereu. Asta pentru că m-am săturat să aud zgomote de sirene asurzitoare, roți de tramvai alunecând pe șine, claxoane de mașini, gălăgia șantierelor sau discuțiile oameniilor nepoliticoși, care trec, uneori sau adesea, peste noise canceling…



Refrenul care mi-a populat mintea în ultima perioadă a fost „Aș da totul pe nimic / Și tot aș fi fericit / Aș da tot ce am la schimb / Pe ce nu mă costă timp” de pe cel mai recent album Guess Who – Tot ce Audio vol. I. Piesa asta, în colaborare cu Smiley, îmi deschide o ușă a conștiinței pe care cred că am închis-o acum ceva timp, din graba și dorința de a avea mai mult, de a simți mai mult, de a trăi mai mult. Acum, că sunt în orașul care trăiește totul x100, dar intensitatea emoțiilor e din ce în ce mai mică, îmi dau seama că nimic nu merită în comparație cu timpul. Timpul în care puteai fi cu cineva pe care-l iubești, timpul în care puteai face ceva ce-ți place cu adevărat, nu doar ce trebuie, timpul în care puteai să descoperi ceva la tine, dar ai ales să stai, să nu mergi, să te limitezi la o etichetă. Timpul în care doar puteai privi norii, cerul, apusul, culorile. Nu știu dacă ați observat, cu adevărat, vreodată, cât de repede se schimbă cerul la apus. Ați observat, oare, că uneori clipești și culorile fie se intensifică, fie dispar? Iar întrebarea asta vine cu o alta: voi în ce lume alegeți să trăiți, cea în care clipiți și culorile dispar sau cea în care clipiți și ele se intensifică? Cu mintea de acum, știu că emoțiile nu sunt nici bune, nici rele (contrar a ceea ce am fost învățați), ele doar sunt și sunt cu atât mai importante cu cât le dăm voie să fie. Și mai știu că fericirea e o alegere. La fel ca tristețea. Nu vreau să sune cinic sau ipocrit, dar a trăi o viață mizerabilă, fără emoții, fără intensitate, e o alegere. Așa văd acum lucrurile. Poți să alegi să te întristezi că ai clipit și culorile au dispărut sau poți să alegi să te bucuri că le-ai putut vedea, chiar dacă doar pentru scurt timp.
La orele târzii de care spuneam, îmi place să dau play în căști la diverse, la lansări noi sau la piese mai vechi. Îmi place nespus să aud cuvintele pe care le știu atât de bine în gălăgie, cum se aud în liniște, când nimic nu trece peste noise canceling și nu interferează cu mesajul. Îmi place să-mi plimb privirea dintr-o parte în alta a panoramei, de la strada pe care mai trec 2-3 mașini răzlețe, la luninile stradale, la semaforul care se schimbă cu precizia ceasului din roșu, în verde, în galben și din nou în roșu, apoi de la capăt. Îmi place să văd luminile roșii de avertizare de pe clădirile înalte sau să mă uit la blocurile vecine, la ferestrele care mai sunt încă luminate și să mă las purtată de imaginația mea, atunci când făurește povești despre acei oameni, la fel cum făcea „Fata din tren”, când trecea în viteză pe lângă casele oamenilor, în fiecare zi după serviciu, cu trenul care o ducea spre casă. E adevărat ce zic versurile „După miezul nopții este alt nivel / Noaptea şterge limite şi oamenii devin altfel”. Eu cu siguranță știu că lucrurile se mai estompează și ce e țipător pe timp de zi, devine aproape neted și șters noaptea. Pentru că lumina e direcționată de noi, acolo unde am vrea să fie, la fel ca atenția sau concentrarea. Noaptea nu mai concurează nimic pentru simțurile, părerile și faptele noastre. Noaptea doar oferă pauză, timp de gândire, de reflecție, de asumare sau, pentru aceia cu nopți „ușoare” – de odihnă. E plăcut să-ți poți auzi respirația. Să auzi inspirul și expirul. Atâția guru ne zic să inspirăm adânc și să expirăm ușor, dar, de fapt, nu o facem. Pe timp de zi parcă nici nu respirăm și ne ține în viață doar inerția. Noaptea îți dai seama cu adevărat, în liniște, cum se simte dacă uiți să respiri. De fapt, realizezi că nu-ți permiți. Dar orașul mare și aglomerat pe timp de zi, nu-ți permite să vezi luxul din spatele unui proces automat ca respirația, pentru că, de cele mai multe ori uiți că o faci, că ești viu… Simt că am respirat cu adevărat acum, în perioada în care teii au fost în floare, iar noaptea mirosul lor umplea aerul și îl puteai simți fără alte „miresme”, de eșapament, transpirație sau poluare.


Aproape după fiecare ploaie mai serioasă din ultima perioadă, a fost câte un curcubeu. Și dincolo de legile fizicii și a opticii care-l generează, vreau să zic că se simte aproape ca un miracol, mai ales când îl vezi de la un capăt la altul, complet și perfect, așa cum lucrurile erau doar în copilărie. Stau și mă întreb dacă toți oamenii care stau în trafic sau se grăbesc undeva, se mai minunează de curcubeu, de șirul de posibilități care-l fac să apară, să se accentueze sau să dispară ușor-ușor. Oare cei care stau cu ochii-n telefon se bucură măcar un pic când văd că pe social media apare o poză cu curcubeul care azi a fost deasupra capului lor, dar ei erau prea stresați, grăbiți sau epuizați ca să-l vadă, să-l simtă, să-i deducă mecanismele din spate? Când eram în gimnaziu aveam o carte de curiozități din mai multe domenii pe care o căram cu mine peste tot, care explica printre altele și acest proces. Pe atunci, nu eram cu adevărat interesată sau nu le înțelegeam pe deplin pentru că nu le vedeam atât de des. Dar tot eram curioasă, aveam întrebările astea la care voiam răspunsuri. Acum, mi se pare că avem mai multe răspunsuri, uneori luate drept certitudini, ca să mai punem întrebări, ca să ne mai oprim și să ne mai minunăm de lucrurile care nu sunt în controlul nostru sau al minților noastre. Știați că sunt 3 procese implicate în apariția curcubeului? Optica din spate e cu adevărat fascinantă și nu cred că poate să o replice nici un soft de editare modern, digital, al vremurilor noastre. E trist că înainte căutam culorile pe cer și acum le căutăm într-un ecran… Revenind: refracție – îndoirea luminii la intrarea în particulele de apă, reflexie – oglindirea pe interiorul picăturii și o nouă refracție la ieșire. Atât de complex. Atât de simplu de perceput. Fizică. Matematică. Chimie. Molecule. Locul potrivit, momentul potrivit. Și pentru lumină și pentru privitor. Asta doar dacă el poate să vadă, să perceapă, să i se miște ceva la interior atunci când vede procesul, nu doar imaginea perfectă, deplină, a celor șapte culori, așa cum doar în natură pot exista.


Mai ales în ultimul an, în care nu am avut aparatul de fotografiat, mi s-a părut mai filozofic și mai reflexiv ca oricând actul de a fotografia. La începutul lui 2026 făceam un rebranding paginii de fotografie de pe Insta. Știu, termeni atât de pompoși ca să reflecte o realitate interioară pe care eu de mult timp am înțeles-o și simțit-o. Fotografia a fost mereu ca un univers pentru mine, ca o orbită pe care m-am învârtit și la care mă întorceam mereu indiferent unde eram, ce făceam, ce mi se întâmpla atunci. De aici și noua siglă care imită o orbită cu planete, așa cum se poate vedea mai jos. Apoi, am pus tot ceea ce fac acum sub sintagma „aeternum”, odată pentru că am căutat un cuvânt care să-mi cuprindă toate inițialele numelui (A, N și E), dar și pentru că înseamnă „etern”, „fără de sfârșit”, „pe vecie”. Și da, știu că eternitatea nu e promisă nimănui, cu atât mai puțin mie, dar cred că fotografia are calitatea asta de a păstra pentru o lungă perioadă de timp, o emoție, un moment, un loc, așa cum a fost el la un moment dat. De aceea, am scris și motto-ul „clipa care nu se întoarce, dar rămâne” în descriere. Chiar cred asta. Ceea ce fotografiezi rămâne undeva: pe retină, pe film, într-un SSD, pe un stick, într-un album, într-o arhivă. Și dacă e cu adevărat de impact ceea ce surprinzi, îți rămâne în minte, ție și celor care privesc, ca un diapozitiv, pe care-l revizitezi de fiecare dată când te simți nostalgic. Am narațiuni construite pe fotografii din copilărie, am amintiri profunde față de cele mai însemnate cadre din ultimii ani. Revin la ele ca la ceva ce îmi definește povestea și, bineînțeles, locul în lume.

De când am citit interviul pe tema fotografiei dintre Alex Gâlmeanu (un fotograf pe care-l admir nespus) și Laura Frunză din Matca #12, am rămas cu rândurile acestea: „…înainte de a fotografia și de a avea pretenția asta, trebuie să ai capacitatea de a înțelege viața în sine, de a înțelege contextul și conexiunile sociale, de a le decripta și descifra. Apoi, e și o performanță fizică, o extraordinară legătură biologică între creier și mână. Trebuie să vezi, trebuie să înțelegi și trebuie să reacționezi, uneori cu o viteză de ordinul milisecundelor, pentru a capta cea mai bună imagine”; „Eu sunt de fapt aparatul de fotografiat și eu trebuie să mă fac <mai bun>.”. Pot să spun doar că perspectiva asta filozofică și existențială de care ziceam mai sus s-a concretizat și mai mult în ultimele luni, când am înțeles că fotografia pentru mine nu e ceva din care vreau să câștig bani, e ceva din care vreau să mă hrănesc, modul în care să reflectez la lume și la mine însămi. Să fie procesul meu intern echivalent cu terapia. Să vindec și să mă vindec prin imagine, prin percepție, prin clipa care nu se mai întoarce, dar rămâne. Și rămâne pentru că am văzut-o eu și nu altcineva. Pentru că am simțit-o eu și nu altcineva. Pentru că am fost dispusă să înțeleg fenomenul din fața ochilor și să-l reflect așa cum a a juns el la mine.


Mai mult ca oricând, înțeleg acum importanța perspectivei, nu doar în fotografie, ci și în viață. Lucrurile par diferite dacă le pui în diferite perspective. În lumină sau în întuneric. Dacă le saturezi sau le micșorezi constrastul. Dacă le treci printr-un filtru sau mai multe. Dacă le aplici măști sau alte corecții. Par mai rele sau mai bune, mai frumoase sau mai urâte, par mai ușor de îndurat sau mai catastrofale. Însă întotdeauna, întotdeauna frumusețea stă în ochii privitorului. Vorbeam de curând cu cineva despre cunoștințele pe care le avem acum și care ne limitează orizonturile. Reacționăm la o situație pe baza a aceea ce cunoaștem în prezent, pe baza a ce știm în acest moment. Toată viața o vedem de fapt prin prisma prezentului. Dar perspectiva o să ne arate cum s-au văzut, de fapt, lucrurile. Cum s-au încadrat în marea schemă a vieții sau a istoriei personale. Adevărata valoare a ceea ce trăim se vede în timp. În ani. Și nu pentru că timpul vindecă sau estompează ceva, ci pentru că noi devenim alții, cunoștințele noastre se diversifică, orizonturile se lărgesc, principiile se mai schimbă. Noi nu mai suntem cine eram. Uneori realizăm asta și jelim, alteori nu o facem, dar constatăm că ne e mai bine. Sau poate mai rău. Dar, cu siguranță, suntem unde trebuie să fim, cu datele pe care trebuie să le avem pănă la acel punct. Sau, cel puțin, eu trăiesc cu certitudinea asta. Nu că avem un drum bine-trasat înainte, ci că alegem drumul pe baza a ceea ce trăim. Din frică, din interes, din curiozitate alegem un drum. Și e mai important să avem un drum pe care să mergem, chiar și din motivele greșite, decât să nu avem niciunul.
„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare
Citește mai mult
Poeme de la prieteni – Ziua Internațională a Poeziei 2025
20 martie 2025
Atunci când găsești oameni creativi, oameni care sunt pasionați și talentați, care simt că a da ceva din ei este o menire și nu o obligație, rămâi lângă ei. Dacă mai ai norocul să îți devină și…
O călătorie în timp de Ziua Internațională a Cărții 2024
25 aprilie 2024
De ceva vreme, cuget la cărțile copilăriei mele. Paradoxal, dar am impresia că am început cu greii literaturii atunci, iar acum doar mă joc când citesc. Așa se simte, ca o joacă. Mi se face dor de…
De ce poezie? – partea a II-a – Ziua Internațională a Poeziei 2024
21 martie 2024
Exact ca și anul trecut, am rămas surprinsă de talentul prietenilor mei în ceea ce privește meșteșugul poeziei. Deși o parte din ei au fost selectați și anul trecut, le-am cerut poeme diferite acum…


