Ne-am adunat din nou să celebrăm cuvântul și meșteșugul de a scrie, împreună, de Ziua Poeziei și în acest an. Edițiile din anii anteriori sunt aici: 2025, 2024 & 2023. Mulțumesc tuturor că faceți parte din poveste!

Într-o lume a vitezei, care se grăbește mereu către ceva, cuvântul scris este indicatorul nostru de STOP. Este refugiul care ne invită să ne oprim, să respirăm adânc și să ne reconectăm la noi înșine. Într-o metaforă tematică, cuvântul este nordul pe busola fiecăruia, acel punct fix care ne ajută să găsim drumul spre casă atunci când în noi e zgomot și haos. Astăzi, de Ziua Poeziei, aveți în față șase voci își deschid porțile universurilor lor. Nu sunt doar versuri, nu sunt doar cuvinte, ci lecții despre natura umană, despre „pumnii strânși” și ridicările care ne fac mai puternici.

Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără Nicol, cea care ne-a mobilizat și ne-a adunat pe toți sub cupola acestui proiect de suflet. Ea este energia din spatele blogului care găzduiește azi aceste trăiri, oferindu-ne un spațiu sigur unde poezia poate fi celebrată așa cum merită. Și, pentru ca acest univers să fie complet, cuvintele sunt însoțite de viziunea artistică a Katyei, care a tradus emoția fiecărui autor în ilustrații personalizate. Ea a surprins esența din spatele cuvintelor, transformând grafica într-o extensie a trăirilor pe care urmează să le citiți.

Vom păși prin melancolia blândă a lui Igor Guzun, care ne reamintește că există o demnitate a „crăpăturilor” și că vine o vârstă la care ne știm deja chemarea. Este o invitație de a ne accepta cu bunătate, ca pe niște pantofi vechi care nu mai trebuie lustruiți.

Apoi, ne vom întâlni cu poezia-supapă a lui Ștefan, un „bungee jumping” emoțional unde coarda este prinsă de cel mai stabil punct: copilăria. Versurile lui ne izbesc cu onestitatea unui „ultim cartuș” tras în plină liniște apăsătoare și ne provoacă să simțim mirosul de tei purtat ca scut.

Universul se colorează prin ochii Adelinei, care ne privește ca pe niște „oameni de frunze” — fragili, firavi și uneori scorțoși, dar mereu frumoși în bătăile vântului. Ea ne amintește că, deși „murim pesemne în al vostru gând”, suntem o armată feerică de frunziș care îmbogățește pământul pentru cei ce vor crește din noi.

Stephanie Red ne invită să căutăm emoția din spatele lucrurilor simple. Poezia ei este un „exfoliant pentru suflet” unde, sub procesul de detașare, putem descoperi răni și vindecări. Ea ne învață să privim în sus, „cu orice speranță avem”.

În final, Adrian ne oprește din maratonul zilnic pentru a ne aminti că „azi iubim într-o sâmbătă”. Versurile lui ne poartă prin gări înghețate și bagaje pline de regrete și bucurii, amintindu-ne că, deși „am îmbătrânit și acum simțim frigul”, fericirea vine când avem curajul să facem ordine pe raftul cu trăiri.

Acest articol este un spațiu comun între generații. Este locul unde ne dăm voie să fim vulnerabili și să ne privim cu adevărat, dincolo de aparențe. Vă invităm să parcurgeți aceste rânduri cu o cană de ceai alături, transformând lectura într-o experiență adaptată fiecărei stări. Până la final, sperăm ca aceste voci să vă ajute să dați volumul mai mic la zgomotul lumii și să vă ascultați propria voce.

Este o călătoare prin labirinturile minții umane, pe un drum definit de sens și empatie. În curs de formare ca psiholog acreditat în domeniul psihologiei clinice și judiciare, simte literatura ca fiind nordul pe busola proprie și un răgaz autentic într-o lume a vitezei. Se definește prin pasiunea pentru știința sufletului, pe care o regăsește în fiecare rând citit, și prin dorința sinceră de a dărui din blândețea și cunoașterea ei celor din jur.

Este un scriitor de limbă română, născut în Moldova. Cărți scrise: BINE, MAI BINE, IUBI, DINTOTDEAUNA și altele.

Stilul în care scrie este Retrofuturismul.

Este tradus în 14 limbi ale lumii și este inclus în manualele de limbă și literatură română din Republica Moldova.

NOI SUNTEM GENERAȚIA

Noi suntem generația celor care au lucrat cu mouse-ul și cu DOS-ul. Și, la fel ca Dostoievski, încă mai credem că frumusețea va salva lumea. Ca Făt-Frumosul.

Noi suntem generația celor care au copilărit mai mult afară. Iar copiii noștri cresc la fel – mai mult afară. Din țară.

Ni se pare mereu că economia și statul drept nu funcționează bine și aici șchioapătă comparația. Dacă există mai
mulți oameni și mai multe țări într-un singur om – noi suntem generația.
Ilustrație: E. Balinska
VÂRSTĂ

Au început să ne placă munții și nu ne mai temem de înălțime,
Și când te gândești că erau ani în care ne plăcea marea.
Vine o vârstă la care nu ne mai cheamă nicăieri nimeni,
Dar ne știm deja chemarea.

Și trăim, și învățăm, și ajungem cuminți,
Exersând iubirile, iertând urile.
Suntem pantofii ceia vechi care nu mai trebuie lustruiți,
Purtându-și demnitatea că li se văd crăpăturile.

Creează sub numele Stephanie Red și e un mozaic în continuă schimbare. Încă de când s-a născut, a încercat să traducă lumea în limbajul culorilor, al imaginilor și al cuvintelor. A început cu simple măzgăleli, iar cu timpul acestea s-au transformat în pictură, fotografie și scris — moduri diferite prin care își redă culorile din suflet, dar și din jur.

Pentru ea, creația nu este doar un act artistic, ci o stare de a fi. Când nu scrie, pictează. Când nu pictează, face fotografii. Iar când nu face nimic din toate acestea, studiază pentru a deveni farmacist — privind din altă perspectivă fragilitatea vieții.

Stephanie Red a fost, este și va fi mereu o creație care creează, care caută emoția din spatele lucrurilor simple: o privire, o lumină care cade altfel, un gând care rămâne nerostit. Prin artă și prin glasul inimii, transformă aceste fragmente în ceva vizibil, ceva ce poate fi împărtășit și simțit.

Între farmacie și versuri, între obiectiv și pânză, Stephanie Red continuă să adune bucăți de lume — și să le transforme în povești.

EXFOLIANT PENTRU SUFLET

uneori oamenii vor să-și dezbrace pielea
să și-o arunce după cel mai înalt zgârie-nori
dar dacă îi surprinzi puțin în procesul de detașare
s-ar putea să zărești un colț de suflet:
o marmură spartă,
un ciob de mozaic,
un solz de șarpe,
un grăunte de rai,
o petală de crin,
l-ai văzut pe al tău?
Ilustrație: E. Balinska
SURSUM CORDA

în cer
acolo trăiește speranța,
acolo uimirea din privirea copiilor dăinuie,
acolo se înalță visele din privirile tinerilor,
acolo cutreieră amintirile celor bătrâni,
în cer
e toată esența umanității,
atât timp cât privim în sus
cu orice speranță avem.

E un tip de vreo 22 de ani cu vise cât el de mari, absolvent de drept care își câștigă pâinea din marketing, fotografie și design și se încăpățânează să bage toți banii înapoi tot în artă făcând concerte, pentru el sau pentru alții.

Scrie ca să facă ordine pe raftul cu trăiri și de cele mai multe ori nu contează despre ce și nici pentru cine, orice sentiment puternic poate fi o inspirație, poezia e pur și simplu un fel de ascunzătoare, pe care uneori încearcă să o lase deschisă și pentru cei din jur care simt să-și găsească locul prin aceleași trăiri.

E SÂMBĂTĂ

Azi iubim într-o sâmbătă.
A secat în sfârșit izvorul de grabă,
și te-ai oprit la un pahar cu apă.
A obosit maratonistul
și a întins o mână către dreapta,
Iar cineva a prins-o, i-a dăruit o floare, i-a arătat soarele și i-a amintit…
E sâmbătă, azi iubim intr-o sâmbătă.

Din furtuna de task-uri și comenzi care ne-a ținut cerul înnorat de luni până luni, am cam uitat cum arată soarele sâmbăta, am cam uitat să iubesc

Dar azi iubim intr-o sâmbătă,
Iar eu stau pe o bancă, nu mai alerg
Nu mă mai gândesc la tine, dar tot îmi amintesc
Și azi mă bucur de-ntâmplare, nu mai aleg
Mă uit la oameni pe alee, îi iubesc, și iubesc cum se iubesc.
Ilustrație: E. Balinska
E GOALĂ GARA 4

Obișnuiam să iubesc trenul și plecările
Să-ncerc în fiecare zi un vers nou despre același drum
Să-mi placă frigul dimineața când se-aud doar ciorile
Și bagajele împrăștiate printre chestii pe care am uitat să le spun,

Obișnuiam, dar azi e frig de-ngheață pietrele
și parcă încep să-l simt și eu
Soarele încearcă să picteze timid dâre de roz în zare
Demne de un vers, dac-aș și ridica privirea
Dar am îmbătrânit și acum merg la gară doar ca să-i las pe alții

Obișnuiam să iubesc s-aștept pe cineva în gară,
Învățasem destinațiile pe de rost, după sunetul pe șine
Știam linia, cât întârzie de fiecare dată, când să vin și când să ies afară
Obișnuiam să iubesc viața trăită în mers și să cred că-i bine

Și uite așa am ajuns azi să te aștept în gară, sau să te las? Nu mai știu cum era
Am venit de dimineață, m-am așezat pe aceeași bancă de la linia 3, dar asfaltul e mai curat și locomotiva pare nouă.
Eu am permis de vreo 4 ani, n-am mai mers cu trenul și îmi place să cred că acum știu să-mi conduc viața.
Dar mi-am amintit că obișnuiam să iubesc trenul și plecările și frigul de dimineață și felul în care mă făceai să zâmbesc când coborai din tren…
Și că am îmbătrânit, și simt frigul acum.

Dacă până acum m-am prezentat ca un ghem de energie copilărească și exuberantă, acum tind să cred, tristă fiind, că am lepădat mantaua infantilă. Cu toate acestea junețea încă îmi curge prin vede. Cine sunt, deci, te întrebi? Sunt o frământare de dragoste. Iubesc să iubesc! Iubesc natura, frunzele, iarba, copacii, iubesc oamenii, iubesc, sentimentele, gândurile, fiorul, vântul, iubesc plimbările, lectura, sportul, muzica, arta. Sunt o căutătoare: caut frumosul în jur și în oameni, caut să iubesc, caut să iert, caut să fac bine. Pe scurt? Păi… să spunem doar că sunt un hoinar prin sclipiri de noapte, șoapte de chitară și blițuri de fotografie. Sunt o tânără ce își caută efervescent drumul printre clipe, dar pășește cu atenție prin suflete. Sunt un prieten al iubirii și al oamenilor.

UN SOARE CARE A MAI UITAT SĂ APUNĂ

Paradoxal asist la nebunia ce înseamnă lume
Uit să respir, uit pasul în față să-l pun,
Mă prăbușesc haotic din a cerului spume,
Pentru că am uitat, firește, să apun.

Fiorul rece mă poartă pe gânduri,
Dar sunt absurdă să mi-l asum,
Când sufletul meu pulsează în ritmuri,
Iar trăirea-mi cere vademecum.

O umbră roșiatică greu se așterne,
Se întinde, se întinde și nu moare
De atâta mare de soare ce se cerne,
Doar după un copac ea mai dispare.

Chiar și blocul trist, cenușiu și gri,
Din colțul străzii perpendiculare,
Acuma prinde, din orizont, nuanțe vii,
Sub gloria apusului etern de soare.

Un val de cer safir și rece răsare:
Întrepătrunse nuanțe de viață.
Se nasc stele fără contur, fără culoare,
Din Phoenixul Roșu și Pasărea de Gheață.

O contopire perfectă, fără precedent,
O armonie stelară, în glorie de enigmă,
O poveste fără cusur, fără defect,
O lume nouă, caldă, rece, fericită.

O lume ce se distruge crunt din cer,
Mări ce se revarsă peste orașe amare,
Păduri arse ce se pârjolesc de ger
Sub forța apusului etern de soare.

Dacă Luna ar fi stat în umbra lui,
Iar Soarele ar mai fi apus odată,
Lumea nu s-ar fi făcut scrum,
Sub pătura necontrolată de gheață.

Când Luna a răsărit peste Soare,
Iar Soarele, nefiresc, n-a mai căzut,
Iubirea lor a fost perfectă,
Iar pentru noi a fost apus.

(31.08.2023)
Ilustrație: E. Balinska
OAMENI DE FRUNZE

Ăștea suntem, suntem noi,
Oameni de frunze mereu goi,
Om de frunze uneori avar,
Oameni acoperiți arare cu var.

Frunze de stejar, de fag sau agud,
De mesteacăn, pin sau brad,
Cu frunză de ac de rouă ud,
Cu frunze ce veșnic nu cad.

Ăștea suntem, suntem noi,
Oameni de frunze mereu goi,
Om de frunze uneori avar,
Oameni acoperiți arare cu var.

Suntem fragili, firavi și uneori scorțoși,
Cu multe culori, grijulii și harnici,
Forme multe și-n totdeauna frumoși,
Iar în bătăi de vânt ambientale, falnici.

Suntem toți de-o apă și-un pământ,
Suntem peste țară covor și acoperiș,
Suntem frunze, frunze cu vechi cânt,
Suntem armată feerică de frunziș.

Noi vom fi și azi și mâine,
Am fost și ieri și în trecut,
Vom fi și miercuri și poimâine
Și vom fi și în acest timp scurt.

Vara când suntem arși de soare,
Mană de puroi în grădina vie,
Suntem protecție pentru corpul mare,
Suntem verzi, echilibrați și mulți — o mie.

Toamna, când sufletul greu ne lasă,
Arătăm bine, colorați, vii, de fațadă;
Suntem triști si obosiți sub copaci și casă
Cu zâmbete largi, ca lumea să ne creadă.

Ăștea suntem, suntem noi,
Oameni de frunze mereu goi,
Om de frunze uneori avar,
Oameni acoperiți arare cu var.

Iarna suntem corpuri de gheață,
Ne descompunem sub ger și pe pământ,
Dispărăm câte puțin în fiecare dimineață
Și murim pesemne în al vostru gând.

Primăvara nu mai suntem noi ,
Nu suntem oameni de frunze goi,
Noi am murit, dar îmbogățim de jos,
Noi acum suntem sol negru, gros.

Din noi vor crește alții si mai trainici,
Din noi vor crește pomi până la cer,
Speranțe, vise, poveste... copii unici
Noi am murit sub asprul, nemernicul ger.

Ăștea suntem, suntem noi,
Oameni de frunze mereu goi,
Om de frunze uneori avar,
Oameni acoperiți arare cu var.

Ăștea am fost, istorie de frunze.
Din noi se înalță rapid și iute
Noi noi, noi eu, noi frunze,
(Din noi, din a istoriei știute.)

Ăștea sunt, sunt de acum ei,
Oameni de boboci tari și grei,
Oameni de încolțire și de viață,
Oameni de frunze cu altă speranță.

(04.12.2022)

Om relativ simplu, de profesie educator al grupei mici. Pentru sănătatea fizică fac arte marțiale, pentru sănătatea minții încerc să râd zilnic, mult și din orice, iar pentru sănătatea și igiena sufletului scriu. Proză sau lirică, în funcție de sentimentele care mă încearcă atunci.

Fire nostalgică, fac bungee jumping prin viață, iar coarda e prinsă bine de cel mai stabil punct din viața unui om: copilăria.

Poezia este o supapă prin care las să iasă acele stări care ajung la punctul de fierbere și stau să dea pe dinafară.

ULTIMUL CARTUȘ

Păstrez la mine
ultimul cartuș
Pentru când armele tac
și vântul nu mai fluieră,
Când nu mai sunt
urme de intruși,
Când cântecul obuzelor
în aer nu mai șuieră.

Când ultimul tanc,
acum reacționar,
Își va opri din marș
și ultima șenilă,
Și își va contura
profil staționar,
Gigantic și milog,
cu atitudine umilă.

Copil de front crescut
cu sabia, cu lancea,
Cu sunetul viorii
stors glorios din arme,
Coșmarul nopții mele
negre fiind pacea,
Și drama unei vieți
fără povești cu drame.

Cu ultimul cartuș
și-un revolver furat
Ca leac pentru când tac
armele din zare.
Nici nu apăs trăgaciul
când mi-l lipesc de cap.
Deja e liniștea
mult prea apăsătoare.
Ilustrație: E. Balinska
NIHIL

Eu sunt un sclav. Și mă supun
Păcatului, ce mi-e stăpân.
Și care-mi scoate încă-n drum
Plăceri trupești. Plată de fum.

Și mult, atât de mult pâmănt,
Ce-l am din groapa de mormânt
Ce-o sap în ochii mei de-o noapte.
Țigări pe buzele crăpate.
Și dulcele miros de Moarte,
Parfum prea scump, și mi-a fost dor
Să-l am pe trup, coșciug de fag,
Iar gândurile un șirag
De perle care dor.

Sunt sclav. Dar liber ca un orb,
Cu sufletul pană de corb,
Privind în gol, fără să văd,
Dureri, urgie sau prăpăd,
Război, viață sau amăgiri.
Am doar abisul sub priviri
Și poarta spre Infern.

Și-un pas grăbit, un foc să-l sting,
Un glas prea mut, un păr cărunt,
O pasăre cu glasul rar,
Ce-mi cântă jocul funerar
În drumul spre Etern.

Am un liceu de cruci prea gri,
Bătrâni cu glasuri de copii,
Și pomi ce n-au făcut vrun rod,
Am și coroana lui Irod,
Și mult noroi pe ten.

Eu sunt un sclav. La fel ca toți,
În lumea asta de netoți,
Când de jucăm de-a lorzi și hoți,
Ce-i bat Divinului la porți,
Plin de dureri de stern.

Dar plata mea nu e-n minciuni.
Avutul meu nu sunt minuni,
Capul nu-mi face plecăciuni,
Îmi țin sufletul mort în mâini,

Îl fac bucăți, îl dau la câini,
Fac fărmituri de amintiri,
Ca fărmiturile din pâini.
Dar nu-s plătit în amăgiri.

Sunt doar un mort plin de trăiri.
Suflet-pană de corb.
Dar nu-s plătit în amăgiri.
Sunt cel mai liber rob.

s-a născut în 2003 la Chişinău, probabil într-o zi de joi. Studiază Litere la Brașov și scrie poezie la intersecția dintre confesiune și teritoriul online. A debutat în revista Astra în 2023 și a publicat ulterior în mai multe reviste online.

Traducătoare în timpul liber din Richard Siken și Adrienne Rich, Ecaterina explorează poetic felul în care internetul reconfigurează singurătatea, identitatea și relațiile.

Pasionată de sociologia digitalului (a scrie despre singurătate pe internet este forma contemporană de romantism), caută în poezie noile forme de apartenență și autenticitate într-o cultură în permanentă reconfigurare.

aprilie

îți văd degetele lungi prin ecranul telefonului
ai unghiile pictate cu neîndemânare
mereu cu oja sărită pe inelar
îmi amintesc cum îți pictam unghiile pe banca din parcul catedralei
ceva începe să se disperseze în mine

cum îți plătești existența în blocuri trântite printre shaormerii și stații de metrou?
spune-mi cum îți găsești seara drumul spre chiria ta patrusutedouăzecideeuro-treizecișișaptemetripătrați-fărălift-fărăfumători-fărăstudenți-fărăanimaledecompanie-fărăviață-fărărespirație-preferabildoarcupluritinere-necăsătorite-darcarenusevordespărțivreodată

tiptil
simplu
ca o umbră mov pe asfaltul umed
oare ne-am dat seama cât de palpabilă devenise ura
pe care ne-o purtam
în același timp?

ai fost cea mai blândă creatură pe care am vrut să o strivesc
acum ești înecăcioasă și rece
scrâșnetele din stațiile de metrou mă fac să te caut în mulțime
de fiecare
dată.
Ilustrație: E. Balinska
anya nu ascultă de nimeni 

anya nu ascultă de nimeni
numai de bere plăcuțe și circuite

caracatița membrelor ei se întinde
peste tot ce vede
în mintea mea e o caricatură
văd doar o tăietură veche pe obraz
cerneala nu se mai usucă

părul negru ațos îi ascunde fața văl
crescut din celule schimbate
anya își lasă prietenii să îi spună
cum vor ei
un rebus sexual

combinație de figuri în care e reconstituită
așa cum se imaginează
nimeni nu știe cum să o descrie
o recunosc după cicatrice
supură cerneală și
pastă termică

ce are dacă iubește doar calculatoare
îmi fură hainele și le pierde la skandenberg
fustele ei stau bine ascunse în spatele dulapului
cât îmi înnoadă și-mi mestecă sforile
sforile mele scumpe
în cearcănele ei se boțesc toate
capacele sticlelor furate de pe terase

din când în când
vinilul tentaculelor face
cute pocnește crapă
și din ele sare un animal blând
care își linge rănile.