Nu e prima dată când vă vorbesc despre cineva pe care l-am întâlnit la cursul de scenaristică pe care l-am făcut în 2022-2023, dar cu siguranță e una din cele mai memorabile prezențe de atunci. La fel ca în cazul Iuliei Rugină, care a fost profa noastră atunci (și căreia i-am luat un interviu acum doi ani, în martie, pe care-l găsiți aici), am reușit să păstrez legătura cu Mădălina și mă bucur că în această lună a venit momentul să vă poveastească despre modul în care vede ea lumea, despre studioul de producție de film pe care l-a fondat împreună cu prietenii – Accent Film – dar și despre cinematografie și cum se vede ea de-o parte și de alta a Prutului.

E o scenaristă îndrăzneață, nonconformistă, un om viu, care iubește viața și care se simte foarte bine în pielea ei – acestea au fost doar câteva din gândurile pe care le-am avut în minte atunci când și-a prezentat proiectul pe care-l perfecționase în cadrul cursului. Fără exagerare, atunci a râs toată sala și nu cred că nu a fost cineva fascinat de povestea de la morgă pe care a prezentat-o, îndrăzneță și aproape imposibilă, dar nu și pentru Mădălina și imaginația ei. Anul trecut ne-am văzut la o cafea și m-a anunțat cu mândrie că a pus bazele unui studio de producție, unde și-ar fi dorit să colaborăm la fotografii behind the scenes pentru proiectele la care urmau să lucreze. Am fost profund impresionată de faptul că, deși atât de tânără, are atât de multă ambiție și curaj, încât să propună o inițiativă ieșită din tipare, autentică, cu o idee de branding foarte bună, care celebrează diferențele, prietenia și poveștile bine spuse. Cred că poveștile ei vor ajunge departe, dar, până atunci, vă invit să o descoperiți în rândurile de mai jos și apoi să o urmăriți. Urmează lucruri tare frumoase din partea ei și a echipei Accent în 2026 și de acum înainte!

Care sunt cuvintele ce reușesc să te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?

Aș zice: film, perseverență și empatie.

Povestește-mi despre formarea ta în jurnalism și ulterior în scenaristică. Ai știut mereu că vrei să spui povești despre oameni, locuri și evenimente sau a durat un pic până să-ți găsești calea?

N-am vorbit până pe la patru ani. Dar de îndată ce primul cuvânt mi-a părăsit gura, nu m-am mai oprit. În copilărie, primisem porecla „radio stricat”, pentru că, odată ce încheiam de spus o poveste, o reluam de la capăt, doar pentru a mă convinge că toată lumea o auzise. Jurnalismul părea alegerea evidentă și potrivită pentru mine. Am învățat că scrisul nu e doar exteriorizare, ci și o metodă prin care te conectezi cu oamenii. Îmi plăcea extraordinar să scriu, dar am înțeles curând că nu îmi doream să fiu știristă. Gândul că cineva ar putea șterge ferestrele cu ziarele pentru care scriam, mă omora. Efemeritatea scriiturii jurnalistice îmi tăia din elan. 

Imaginea e mai puternică decât cuvântul. Am mers la unica universitate din Moldova unde puteai să înveți Film, la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Unica opțiune la masterat – Regie Film Documentar. OK, merge și film documentar. Am învățat să ascult. Am documentat viețile oamenilor care aveau nevoie să-și spună povestea și am învățat să transform experiențele personale și sociale în narațiuni vizuale. Un an mai târziu, am venit la București pentru un alt masterat, unul de scenaristică. Revenind la întrebare, nu, n-am știut dintotdeauna că vreau să spun povești, dar am avut încredere în proces până-n punctul în care viața mea e strâns legată cu filmul.

„Pentru mine, să scriu e luxul de a sta suficient de mult timp să documentez subiectul și să-mi pun întrebări.”

Ce ai învățat din experiența de jurnalist și care e cel mai interesant reportaj pe care l-ai făcut?

Jurnalismul m-a învățat să ascult. Să nu intervin prea repede. Să las pauzele să existe. Cele mai memorabile materiale pe care le-am realizat au fost o serie de vox-uri, într-o rubrică care se numea: „Nu-i wow, da-i ok”. Cu întrebări precum: „Pentru ce și-ar vinde moldovenii sufletul?”, „Când e ok să plângă bărbații?” sau „Câți parteneri sexuali e în regulă să ai înainte de căsătorie?”, încercam să creionez un portret al moldoveanului contemporan, nu ca să fac haz de el, ci ca să înțeleg care sunt limitele noastre morale, unde începe rușinea, unde se termină libertatea și cât de mult ne temem de judecata celorlalți. Era un exercițiu de sinceritate publică. Uneori oamenii glumeau. Alteori deveneau brusc vulnerabili, în mijlocul străzii.

Ce înseamnă pentru tine să scrii un scenariu? Povestește-mi despre procesul tău de lucru, ritualuri înainte de a scrie și ce te inspiră cel mai mult să scrii.

Pentru mine să scriu e luxul de a sta suficient de mult timp să documentez subiectul și să-mi pun întrebări, nu cu scopul de a găsi răspunsuri fixe, ci pentru a descoperi diverse variabile ale temei. Încep de la detalii mici, o construcție de personaj, sau un eveniment extraordinar. Nu pornesc niciodată de la „ce poveste vreau să spun?”, ci de la „ce mă neliniștește?”. Apoi caut sfârșitul, pentru a o lua invers și a descoperi cum a început povestea mea.

Cred cu ardoare că muza ne vizitează pe toți, însă nu pe toți ne găsește la masa de scris. Pornind de la această credință, încerc să o invoc, scriind. Iar dacă e să nominalizez ce mă inspiră, aș zice: mărunțișuri care în ansamblu construiesc viața. Frânturi de replici auzite în autobuz, tensiuni și contradicții, empatie, oameni care se iubesc, gesturi de tandrețe.

Care sunt filmele la care te-ai uita din nou și din nou și tot nu te-ai sătura? Poți face un top 5, motivând și de ce?

Am să încerc să nominalizez doar cinci filme, ceea ce, recunosc, e foarte greu și am să las la fiecare dintre ele un singur gând.

Am să încep cu „The worst person in the world”, semnat de Joachim Trier – portretul unei generații care caută sens, dar se teme de alegeri definitive. Am să continui cu „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” de Michel Gondry, filmul ăsta mă face să mă întreb dacă suferința nu e, de fapt, dovada că ceva a fost real. „Breaking the waves”, Lars von Trier, aici mă captivează felul în care credința, iubirea și auto-distrugerea se confundă. Includ în listă și filmul lui Andrey Zvyagintsev, „The Return”, pentru relația tătă fiu/fii, pentru cum vorbește despre autoritate, absență și frică. „Farewell”, început de Larisa Shepitko și terminat de soțul ei Elem Klimov. Un film văzut de prea puțini oameni, care vorbește despre coeziunea dintre nou și vechi și pot să zic doar, cine suntem noi fără morminte, fără cruci, fără portretele de pe pereți și fără casele părintești.

Ca să spunem povești bune, cred că întâi trebuie să le citim. Care sunt acele cărți care te-au marcat de-a lungul anilor?

Iubirea mea pentru lectură i-o datorez, fără exagerare, lui Camil Petrescu. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui Procust” mi-au dăruit o perspectivă despre puterea narațiunii. Camil Petrescu construiește în conștiița personajelor un câmp de luptă, ceea ce mă urmărește în scriitura mea. În paralel, am descoperit „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell. E o cu totul altă energie – epică, amplă, melodramatică. Scarlett O’Hara m-a fascinat prin forța ei, prin egoismul și ambiția care o fac uneori greu de iubit, dar imposibil de ignorat. De acolo am învățat amploarea și construcția tensiunii pe termen lung. Foarte diferită dar asemănătoare pentru mine e „Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat” de Jacqueline Harpman. O poveste tăcută, aproape austeră, despre libertate, despre umanitate. Protagonista, ca de altfel și Scarlett, e o femeie ce se construiește și se schimbă pagină după pagină și poți urmări și identifica cauza și efectul.

„La Accent Film punem accentul pe ceea ce contează, iar pentru noi contează oamenii care lucrează la film și poveștile care ard și se zbat pentru a apărea pe ecran.”

Care sunt ultimele 2 proiecte la care ai lucrat și ce ți-a adus fiecare dintre ele? Ce ai învățat, ce ai schimba, care e cea mai mare satisfacție legată de ele?

Ultimele două proiecte la care am lucrat sunt foarte diferite, de la rolul meu în proiect la genul și complexitatea acestora. Am să încep cu „Moartă pe dracu”, un scurt metraj regizat de Matei Preda, pentru care am scris scenariul. A fost un proces îndelungat, un an de scris și rescris. Pe parcurs am învățat că pot fi un jucător de echipă și ca scenarist ai nevoie de multă încredere în procesul care urmează să-ți aducă filmul pe ecran. Am reușit să scriu o poveste absurdă și poetică despre moarte și dorința de a trăi. Aici am învățat să nu-mi fie frică de ludic și de tonuri neconvenționale.

Un al doilea proiect, pentru care nu demult am încheiat filmările, „Dezertorii”, regia Alexandru Hosu. La acest proiect am fost producător executiv. Fiind și primul proiect cinematografic semnat de casa de producție, Accent Film, proaspăt deschisă de trei tineri entuziaști (eu, Alexandru Hosu și Ciprian Moraru). Am învățat că filmul este nu doar ce vezi pe ecran, ci și toată munca din spate. Un film se naște atunci când o mână de oameni cred cu desăvârșire într-o chestie comună. Iar când crezi cu adevărat că povestea pe care urmează să o ecranizezi trebuie să fie văzută, nimic nu te mai poate opri, nici criza de apă din Câmpina și nici frigul. „Dezertorii” relatează povestea a doi prieteni, soldați în Primul Război Mondial, când unul din ei primește ordin să-l omoare pe celălalt. Este o adaptare a nuvelei „Ițic Ștrul Dezertor” și abia aștept să fie văzută pe ecranele mari.

Spune-mi mai multe despre ce înseamnă Accent Film, de unde vine denumirea, care este viziunea voastră, ce reușite ați înregistrat până acum și în ce tipuri de proiecte doriți să vă implicați în viitor?

Accent Film e copilul care învață acum să meargă. Iar noi, părinții lui, învățăm împreună cu el. Sună amuzant, dar așa este. Ideea de a deschide o casă de producție a apărut într-o discuție între prieteni, după vizionarea filmului nostru de școală. Eu fiind scenaristă, Alex (Hosu) regizor, iar Cipi (Ciprian) editor, am zis că putem acoperi toate etapele de producție a unui film (pre-producția, producția și post-producția). Denumirea a venit natural, Accent Film, pentru că avem trei accente diferite, fiecare din noi fiind din zone diferite ale României/Republicii Moldova. Accent pentru că punem accentul pe ceea ce contează. Iar pentru noi contează oamenii care lucrează la film și poveștile care ard și se zbat pentru a apărea pe ecran.

Până în acest moment am reușit să semnăm două co-producții, să încheiem etapa de producție și să intrăm cu succes în montaj cu „Dezertorii”. Iar pentru viitor căutăm proiecte care să ne provoace să ne depășim, atât cinematografice, cât și comerciale.

Care este viziunea ta asupra cinematografiei? Cum se vede ea prin prisma țării din care vii, este acolo o formare mai bună în acest domeniu? Dar cum se vede ea din România și ce ți-ar plăcea să vezi mai mult în acest domeniu?

Cred că cinematografia ar trebui să fie un spațiu al confruntării – cu sine, cu societatea, cu adevăruri inconfortabile. Venind din Republica Moldova, simt că există mult potențial și multe povești nespuse, dar infrastructura și posibilitățile financiare sunt limitate. Tocmai de aceea apare o anumită sinceritate brută. În România, văd un sistem mai structurat, o școală mai consolidată, dar și o anumită tendință de a repeta formule care au funcționat. Mi-ar plăcea să văd mai multă  vulnerabilitate și curaj și poate un pic de experimente de gen, formă și structură.

„Am învățat să transform experiențele personale și sociale în narațiuni vizuale.”

În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.

Las aici câteva fragment dintr-un text drag mie, intitulat “Ceasul care a luat o pauză”.

În casa bunicilor mei, pe perete, stă un ceas vechi. Nu e un ceas ca toate ceasurile, ci unul mai special: are forma unui ceas de mână, cu o curelușă argintie strălucitoare, dar este mare cât o farfurie. Ceasul acesta, cu cadranul său ușor crăpat și limbile de un negru mat, îmi tulbură copilăria. De mică, îi aud limbile care se întrec pe întreg diametrul ceasului, ca și cum ar alerga neobosite undeva. Unde? Cred că nici ele nu știu. Cert este că niciodată nu ajung la linia de finiș. Mecanismul său, care ar trebui să-mi spună când e ora mesei sau ora de culcare, este într-o continuă mișcare, producând un zgomot constant, asemănător rotițelor unei mici locomotive care nu obosesc niciodată. […]

Nu-mi pot dezlipi privirea de ceas în această dimineață. Pare că, odată cu oprirea ceasului, a dispărut și pofta mea de joacă. Sunt hipnotizată, dar acum sunt obsedată de faptul că limbile ceasului nu se mai mișcă. Pare că una dintre ele are o pornire, că se mișcă puțin, dar revine la loc de fiecare dată.

Stau așa mult, ani, poate vieți, până îmbătrânesc și apoi redevin copil. Mă uit la ceas și mă joc cu el “de-a cine clipește primul”. Eu pierd mereu. Ceasul rămâne ferm pe poziție.[…]

În fiecare dimineață, în timp ce bunica îmi împletește cosițele, îmi spune povești despre acești copii alb-negru. Cum se duceau cu caprele la păscut, cum pierdeau ieduții. Cum învățau cel mai bine la școală. Cum erau pionieri, orice ar însemna asta. Cum furau harbuji și nu erau prinși niciodată. Bunica râdea grozav, iar eu râdeam împreună cu ea. Apoi se oprea din râs și își îndrepta privirea către fotografiile color. Mi-o arăta pe mama și, zâmbind, îmi spunea că, într-o zi, nu foarte curând, o să arăt și eu așa.

Privesc la mama mea din fotografia alb-negru, apoi la fetița din oglindă. Dau din cap aprobator—da, exact așa-s copiii. Apoi ochii îmi fug la fotografiile color și mă strâmb. Prostii, n-am să ajung să fiu o doamnă cu ochelari, cu părul vopsit blond și buze acoperite cu atâta ruj.

Pe Mădălina o puteți găsi aici:

• Instagram
• Instagram
• Facebook

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare