De când sunt la master am realizat că școala nu e la fel pentru toată lumea, că se diferențiază în funcție de loc, de oameni, de comunități… Eu am avut norocul să învăț într-o „școală bună”, cum se zice, deși nu cunoaștem criteriile pentru care separăm binele de rău, în cazul acesta. Și, pe lângă faptul că era centrală și de prestigiu, oamenii o făceau specială, cel puțin pentru mine. Colegii mei, dar mai ales profesorii. Pentru că da, omul sfințește locul. Și mi-a luat atât de mulți ani să înțeleg cât de privilegiată am fost din acest punct de vedere, cât de mult contează și te influențează mai târziu ce profesori îți predau la clasă. Și, așa cum frumos spune invitata mea din interviul-poveste de ianuarie, fiecare om întâlnit are un rol în povestea noastră, și depinde doar de noi cum integrăm ce are să ne învețe în capitolele vieții.

Pregătindu-mă, la rândul meu, să devin profesoară, lucrând în paralel la lucrarea de disertație și căutând o temă pentru teza de doctorat, mă inspiră parcursul profesorilor mei, poveștile și dedicarea lor, capacitatea lor de a se adapta și de a găsi soluții pentru a nu lăsa niciun elev în spate, pentru a-i ajuta pe toți să guste din fructul cunoașterii, chiar dacă drumul e destul de sinuos până acolo. Mă inspiră și pentru că temele de cercetare le-am luat mereu dintr-o lipsă pe care am identificat-o, din ceva palpabil, care simt că deranjează sau nu este pe deplin înțeles sau integrat în spațiul românesc. Lectura și modul în care se raportează deopotrivă elevii și profesorii la ea, mai ales când vine vorba de formarea cititorului pe termen lung, este o astfel de temă. Care sunt practicile, strategiile, metodele, activitățile prin care îi putem apropia pe elevi de cărți, dar nu cu forța, ci de plăcere? Și mă bucur că o cunosc și că pot să o prezint pe doamna profesoară Radu Cătălina, care duce studiul literaturii la un alt nivel, la orele sale. Mi-a fost profesoară la liceu, în clasa a IX-a, și am admirat mereu modul în care se raporta la ce are de predat, la ce înseamnă ora de română. Nimic plictisitor, totul diferit, altfel, plăcut, fascinant, pe înțelesul nostru.

Acum vă pot face și vouă cunoștință cu dumneaei prin cuvintele scrise aici, prin activitățile pe care le exemplifică, prin poveștile pe care le împărtășește. Le las aici drept mărturie a unor bune practici, care încă mai pot veni de la sine, chiar și în sistemul educațional românesc, tot mai în derivă, dintr-o lume în care calitățile și perfomanțele la clasă tind tot mai mult să-și piardă din strălucire… Sper să apreciați originalitatea, deschiderea, modul poetic, și în același timp serios, de raportare față de profesie, dar, mai ales, dragostea față de cărți, oameni și experiențe diverse, care ne permite să vedem profesorul ca un pachet complet, ca un univers plin de posibilități, ca un om care trăiește pentru ceea ce face și care știe cum să împărtășească din propria bogăție interioară, devenind astfel un exemplu de urmat. Recunoscătoare că v-am întâlnit, dar și pentru conexiunea specială pe care am împărtășit-o și pe care o putem păstra și la atâția ani distanță, dragă doamnă! Iar vouă, cititorilor, sper să vă aducă o fărâmă de încredere și speranță pentru viitorul tinerilor pregătiți de astfel de cadre didactice.

Care sunt cuvintele care reușesc să vă descrie cel mai bine?

Din feedbackul primit de la elevi, m-ar reprezenta răbdarea. Din percepția familiei ar fi discreția, din punctul meu de vedere ar fi munca. Je est un autre, cum spunea Rimbaud. Omul are atâtea roluri și o identitate complexă, este o reflectare poliedrică.

Când ați știut că vreți să deveniți profesor și ce a însemnat pentru dumneavoastră pregătirea dobândită în cadrul profilului pedagogic?

Cred că în jocurile copiilor se poate citi orientarea profesională de mai târziu. Pe lângă năzdrăvăniile care le întrec pe cele ale lui Nică, căci așa au fost toți copiii de când e lumea asta și pământul, mie îmi plăcea să corectez caietele surorii mele, să pun note. Probabil a fost și influența de acasă, căci mama era învățătoare, probabil a fost și dorința de a mi se spune doamna până la adânci bătrâneți. Concurența la profilul pedagogic era foarte mare, dar pentru mine însemna independența financiară la 19 ani.  Urmând sfatul profesorului de română din gimnaziu, am dat admitere și am intrat. Au fost cinci ani de muncă, de macerare a formării profesionale. Am avut profesori foarte bine pregătiți, meticuloși, devotați. Proiectele didactice treceau prin trei filtre până la punerea în practică. Formularea corectă a obiectivelor era piatra de încercare, urma conceperea materialelor didactice sau găsirea acelui artificiu de captare a atenției care te provoca să fii creativ. Conta și poziția corporală pe care o aveai în fața clasei sau când scriai la tablă (nu cu spatele la clasă), detalii care par desuete azi. Predarea orei de educație fizică era proba cea mai dificilă, trebuia să demonstrezi, să numeri în timp ce executai mișcările, dar până la urmă am reușit cu ajutorul unor profesori metodiști adevărați.

Atenția distributivă, gestionarea emoțiilor, disciplina, rezistența la efort au fost marile câștiguri din liceu care au făcut ca studenția să pară mai ușoară, deși nu am renunțat la predare în acea perioadă. Nu am știut spre ce facultate să mă orientez, căci învățasem din toate, fără a pune accentul pe ceva anume, acesta era specificul profilului. Am avut câteva modele didactice, dar am ales să fiu ca domnul Constantin Rotaru, profesorul meu de română din clasa a opta. Îi voi purta mereu în suflet amintirea și îmi place să cred că dăinuie prin cei care i-am fost elevi.

„Îmi încurajez elevii să fie parte din poveste, să fie autori și personaje, să spună ce ar fi simțit în locul acestora, cum s-ar fi comportat în aceeași situație.”

Cred că a fi profesor înseamnă să îmbini cu grație mai multe elemente: să fii pedagog, dar și artist, actor, dar și un bun metodist, uneori și psiholog; mai ales în contextul educațional de astăzi… Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți la catedră și cum s-au văzut generațiile de tineri de-a lungul timpului?

Să fii la catedră înseamnă să înveți continuu, așa cum înveți să fii părinte. Se schimbă generațiile, se schimbă metodele, trebuie să fii ca trestia, să te adaptezi, dar nu în sensul de a face ce le place elevilor, ci să ajungi să te conectezi cu ei și să creezi un mediu favorabil învățării. E o muncă dureros de dulce, o încercare de a te reinventa permanent pentru a face față acestei lumi scoase din minți și să creezi totuși o schimbare. Am încercat să ies din cercul strâmt al abordării tematice, să pun accent pe interdisciplinaritate, să caut conexiunea literaturii cu viața. Spiritul de frondă există la fiecare generație, îl înțelegi atât timp cât pui ceva în loc. Dacă nu ai ce pune, joci după cum îți cântă alții. Folosesc tehnologia pentru a rupe monotonia, dar, din păcate, de multe ori mă lovesc de o stare de plictiseală, care mă demotivează. Am avut anul trecut o elevă care mi-a spus să o las cu aplicațiile mele tâmpite. Pentru unii dintre ei viața e frumoasă și fără bacalaureat, e o alegere, iar peste voința lor nu poți trece.

Limbajul lor a fost influențat de tehnologie, de exemplu, când am discutat schița Urgent... de Caragiale, la clasa a IX-a, un elev a sintetizat ideea astfel: Primarul a lăsat-o în seen pe directoarea școlii. Telefonul este nelipsit din viața lor, dar l-am făcut să fie prezent și în viața personajelor. Ideea aceasta am preluat-o de la o colegă pe care am cunoscut-o la o inspecție de grad.

Ce înseamnă să fiu la catedră? Întrebarea aceasta m-a dus cu gândul la definiția dată iubirii de către Camil Petrescu la care aș schimba doar subiectul. Meseria de dascăl e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie complicitate pentru  formarea ei. De cele mai multe ori te obișnuiești greu și treptat îți trebuie prezența ei zilnică. Am simțit lucrul acesta în anii concediului de creștere copil, când eram ca peștele pe uscat, deci creează dependență și chiar dacă aș fi nevoită să fac altceva, m-aș simți incompletă.

Ce rol are lectura în viața dumneavoastră și care au fost lecturile care v-au impactat cel mai profund de-a lungul anilor?

În prezent, lectura de plăcere ocupă un loc restrâns în viața mea. Cu ochii în pixeli, presată de sarcinile cotidiene, greu mai găsesc starea de spirit necesară. Vara trecută, am citit câteva cărți de dezvoltare personală scrise de John Maxwell, precum și  Atomic Habits de James Clear, încerc să-mi creez obiceiuri sănătoase, prin schimbări mici, am câteva cărți care mă așteaptă răbdătoare pe noptieră.  Mă întorc deseori la Micul prinț de Antoine de Saint Exupéry, din care mai răstălmăcesc câte o idee.

Lipsa lecturii este o problematică des întâlnită în școală, este cunoscut că ea ne ajută să ne formăm, dar astăzi din ce în ce mai mulți tineri nu mai citesc. De ce credeți că nu se mai simt atrași de lectură și care sunt strategiile dumneavoastră de a-i apropia, totuși, de cărți?

În urmă cu ceva ani am coordonat, împreună cu doamna Elvira Alexandrescu, un proiect regional numit De la Gutenberg la Google, pasiunea mea, lectura, născut din această dorință. Avea trei secțiuni, de booktrailer, de benzi desenate și de creație. Am continuat să aplic aceste tipuri de exerciții. Banda desenată e o felie din opera literară prin care redăm conflicte, construim personaje pentru a rămâne în ecosistemul digital al elevului.

Animația presupune un limbaj de programare sau competențe digitale, dar asigură retenția și transferul cunoștințelor. Am folosit aplicația scratch.mit.edu pentru a da viața unor episoade narative.

Am urmat multe cursuri, mai ales în pandemie, chiar dacă din unele alegeam doar o fărâmă.

Am creat hărți conceptulale prin care se pot observa per ansamblu conceptele și legăturile dintre acestea, oferind claritate, organizare și structurare a informațiilor.

Cu ajutorul șabloanelor din canva.com, elevii au creat articole de ziar pe baza acțiunii din operele literare, au realizat o corespondență inedită a personajelor.

Îmi încurajez elevii să fie parte din poveste, să fie autori și personaje, să spună ce ar fi simțit în locul acestora, cum s-ar fi comportat în aceeași situație.

De curând ne-am văzut și mi-ați povestit despre dificultățile pe care le observați la elevi în ceea ce privește înțelegerea mesajelor din poeziile pe care le studiați împreună la clasă. Vorbim aici despre elevi de liceu, care ar fi trebuit să aibă deja oarecare competențe în raportarea corespunzătoare la un text liric… Mi-ați spus și că ați găsit o soluție, nu neapărat o “metodă miraculoasă”, dar una care să-i ajute să „simtă”, să se conecteze mai profund cu mesajele transmise. Vorbiți-ne despre ea și despre efectele observate la elevi. Reușesc ei să surprindă mai bine mesajul poetic prin această metodă?

Cu toții am observat cum se petrec vizitele la muzee. Elevii trec precum gâsca prin apă. Nu același comportament îl au pe alte meleaguri, unde i-am văzut stând pe jos în fața exponatului, analizând, desenând, scriind. E vina noastră, a părinților, a profesorilor că nu îi educăm pentru a simți frumosul. De aceea, le-am pregătit un material cu reproduceri artistice din marile muzee ale lumii și i-am îndemnat să simtă cu toți analizatorii acele tablouri, să descrie ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile lor.  Romanul Ochii Monei de Thomas Schlesser m-a inspirat în conceperea acestui exercițiu și mi-a amintit de experiența unui proiect Comenius din 2012, desfășurat la Paris (Musée d’Orsay, Louvre), când noi, cursanții, am trăit povestea Monei, ghidată de bunicul ei, pentru a observa arta, frumosul.

Prin Frumoasa grădinăreasă a lui Rafael, am pregătit receptarea poeziei În Grădina Ghetsimani de Vasile Voiculescu. Prin Gara-Saint Lazare de Claude Monet, am ajuns la poezii pe tema condiției umane și a iubirii. Prin Francisco de Goya cu Natură moartă cu căpățână de miel, am intuit estetica urâtului de la Arghezi. Prin Salvador Dali, Persistența memoriei, am ajuns la poeziile pe tema timpului. Picturile lui Degas au fost asociate cu poezia lui Bacovia prin atmosfera apăsătoare, prin elementele repetitive. Ștefan Luchian este pictorul florilor, așa cum Lucian Blaga este poetul corolei de minuni a lumii. Culorile folosite de pictori au pregătit interpretarea imaginilor artistice din poeziile date, au reușit să elibereze îngerul din piatră, precum spunea Michelangelo. Parafrazându-l, aș putea spune că în fiecare elev (bloc de marmură) este o statuie și e treaba profesorului (sculptorului) să o descopere.

Poate mai mult ca oricând, e important să-i sensibilizăm pe copii față de frumos, să le transmitem cunoștințe despre cum să fie oameni, mai presus de buni profesioniști, iar disciplina limbii și literaturii române cred că are unul din cele mai importante roluri în acest sens din întregul parcurs școlar. Ce ați învățat în atâția ani de predare a acestei discipline și care sunt ideile pe care i le-ați transmite acum unui debutant în învățământ?

Sensibilitatea față de frumos se cultivă în timp, prin toate disciplinele, dacă sunt predate cu emoție. E ceea ce ne deosebește de inteligența artificială. Sunt elevi care vin cu un fond sensibil și iată un exemplu care m-a impresionat de curând. Pentru a-i face să rețină diferența dintre cunoașterea luciferică și cea paradiziacă din poezia lui Lucian Blaga, fie le desenez o lună și un soare, fie le aduc o floare. Am început să-i rup petalele pentru a ilustra cunoașterea paradiziacă, ce presupune distrugerea misterului, dar o elevă a strigat să nu fac lucrul acesta și atunci am înțeles că există speranță în a păstra frumosul în jurul nostru. A fost o singură elevă, dar a fost.

Am învățat că fiecare din noi poate da un statut disciplinei predate, indiferent de poziția pe care o are în catalog sau de numărul de ore. Am învățat să cad și să mă ridic, să nu aștept de la câmpie măreția unui munte, să accept că fiecare e construit pe calapod propriu. Ce m-au învățat personajele literare? e un exercițiu pe care îl aplic la fiecare clasă terminală iar răspunsurile lor îmi arată că efortul nu a fost zadarnic și că  literatura ne deschide ferestre spre noi și spre lumea exterioară, chiar dacă problematica unor opere este contestată de unii, pe motiv că nu mai corespunde elevului contemporan.

Unui debutant i-aș recomanda să mai reflecteze asupra alternativelor, să fie o alegere conștientă, căci foarte multe persoane văd doar vârful aisbergului. Alegerea acestui drum creează dependență, implică multă răbdare, rigurozitate, adaptabilitate, fermitate, o mână de fier într-o mănușă de catifea. Ca în orice reacție chimică în care fiecare element se transformă, să se aștepte să nu primească ceea ce oferă și să iubească și flori, și ochi, și buze, și morminte, căci fiecare elev este unic. Un secret în demersul didactic este să știi să pui întrebări și, din aproape în aproape, ajungi la răspunsul scontat.

„Parafrazându-l [pe Michelangelo], aș putea spune că în fiecare elev (bloc de marmură) este o statuie și e treaba profesorului (sculptorului) să o descopere.”

Știu că vă place să călătoriți. Care ar fi top 3 locuri pe care le-ați recomanda și de ce?

Am început să călătoresc atunci când mi-am găsit jumătatea și de atunci am pășit în vreo treizeci și cinci de țări, pe trei continente (oamenilor mari le plac cifrele). Cele mai frumoase au fost cele care au presupus un circuit, deși au fost și cele mai obositoare, cu altă cazare în fiecare zi, cu bagaje făcute și desfăcute. Islanda este un astfel de exemplu, dar așa am descoperit ghețari, vulcani, lacuri, cascade, canioane, gheizere, băi geotermale. Anul acesta este foarte solicitată, datorită eclipsei de Soare. Elveția a fost o destinație planificată în totalitate de soțul meu, cu ședere în Lucerna și Interlaken, de unde am plecat spre alte puncte de interes precum Lacul Oeschinensee, Lacul Brienz, Titlis, Stanserhorn, Pilatus, Jungfraujoch. Șezând la fereastra trenului aveam impresia că sunt în fața unui ecran pe care rulează atâta frumusețe încât mi-au dat lacrimile. Cred că prefer excursiile cu mult verde și albastru, cu drumeții, căci rezistăm toți trei la mersul pe jos. De asemenea, îmi plac satele din jurul Brașovului, cu vedere spre Piatra Craiului și Bucegi. Acolo am văzut cel mai frumos curcubeu, am mâncat cei mai buni papanași și am avut impresia că timpul stă în loc.

Mi se pare că mereu aduceți un suflu nou modului în care vă predați materia și așa am simțit și când eram eleva dumneavoastră,  că tot ce făceați la clasă era realizat cu entuziasm și nu doar din necesitate sau obligație. Cum vă găsiți puterea de a vă reinventa din nou și din nou în această profesie? A fost sau este cineva de la care să vă inspirați? Care sunt activitățile pe care le-ați propus până acum și de care sunteți cea mai mândră în privința rezultatelor?

Arghezi spunea într-un articol: Talentul meu te farmecă, dar talentul meu e o tortură. De la mintea la condeiul meu e un drum de piedici şi de prăpăstii, ameninţat la fiece cotitură să mă prăbuşesc ori să cad în golul fără fund. Trebuie să ar prin buturugi şi să le smulg din locul lor zidit, cu plugul. Nimic nu-i pentru mine lesnicios. Cam așa mă raportez și eu la această profesie. Inspirația este dublată de muncă. Poți avea viziune, dar dacă nu treci la acțiune, totul rămâne un vis.

Fiecare clasă are energia ei și dacă m-ai văzut așa este pentru că voi erați inspirația mea. Sunt clase care te fac să înflorești sau să te ofilești. Sunt clase de la care plec ca o pană, cu bucuria lucrului bine făcut, căci îi văd și sunt văzută, dar și clase de la care ies stoarsă de toată energia. De la intenție la rezultat sunt o mulțime de obstacole mai puțin sau mai mult controlabile.

Activitățile îmi sunt inspirate de elevi, care mă provoacă să mă reinventez, să caut soluții pentru a le face plăcută materia și a le fi de folos în promovarea examenului de bacalaureat. Uneori lecturile mă duc tot la crearea unor strategii, cum mi s-a întâmplat cu Ochii Monei, uneori inspecțiile efectuate, uneori cursurile la care particip.

Cu personajele la psiholog a fost un exercițiu de autocunoaștere și reflecție, care a pornit de la cartea Cele cinci răni emoționale care ne împiedică să fim noi înșine de Lise Bourbeau. Elevii au fost provocați să asocieze personajelor o rană emoțională și să le justifice astfel comportamentul. Astfel am atins și reperele privind statutul social, moral și psihologic, mijloacele de caracterizare, episoadele semnificative pentru trăsătura lor.

De curând, am realizat teatru de marionete confecționate din linguri, deoarece am observat dificultatea lor de a analiza un episod dintr-o operă literară. Din discuția cu tine, am aflat că există și inteligența narativă. Eram la nuvela Moara cu noroc, am transpus episodul în text dramatic, am atras atenția asupra intonației pentru a simți trările personajelor, importante în analiză și caracterizare. Cred că prin teatru, emoția a fost mai intensă, ne-am și amuzat, s-a creat o stare care rămâne  în memoria lor căci au intrat în rolul personajelor Lică, Ana, Ghiță, comisarul.

Predarea interdisciplinară stimulează interesul elevilor. La comedia O scrisoare pierdută am făcut conexiuni cu istoria. După ce am discutat caracteristicile stilului administrativ, le-am identificat pe anumite articole din Constituția României, iar in textul literar am identificat multiple exemple de încălcare a drepturilor omului, potrivit actualei legislații.

La Baltagul, elevii au localizat pe hartă reperele traseului Vitoriei, au aproximat durata călătoriei de astăzi cu ajutorul GPS-ului, au transpus în stil științific călătoria, referindu-se la tipul de relief, de climă, la bazinul hidrografic.

Cum credeți că va arăta școala românească de acum încolo și ce vă motivează să perseverați în domeniul didactic? Este posibilă o reformă în educație și dacă da, cum ar putea arăta ea?

Cred că schimbarea la față a școlii românești stă în puterea cadrelor didactice, deci selecția trebuie să fie una riguroasă. De asemenea, cel care reprezintă sistemul la nivel înalt ar trebui să anticipeze impactul deciziilor, să aibă abilități de comunicare, să consulte opinca care duce bolovanul pe umeri. Formăm competențe viitorului absolvent, dar nu știm pentru ce îl pregătim, așa sunt timpurile. Modelul muzicii, propus de Andrei Pleșu în Despre frumusețea uitată a vieții, s-ar potrivi și Educației. Spectacolul muzical presupune o formă de cooperare pe mai multe nivele, fără de care reușita este imposibilă. Membrii orchestrei trebuie să producă un sunet comun, orchestra trebuie să fie în acord cu dirijorul, scena trebuie să lucreze împreună cu sala. Fiecare interpret are partitura lui, fiecare are de cântat o melodie proprie, dar rezultatul final e consonant. Deci avem nevoie de un Sergiu Celibidache.

„E o muncă dureros de dulce, o încercare de a te reinventa permanent pentru a face față acestei lumi scoase din minți și să creezi totuși o schimbare.”

Secțiunea de pe blog sub care se va publica acest interviu se numește „interviuri – poveste”, o dată pentru că fiecare invitat are propria poveste și apoi pentru că mi-aș dori ca fiecare invitat să împărtășească o poveste despre el, despre alții sau inventată, ce merită să fie spusă mai departe. Care e a dumneavoastră?

Sunt ca o poveste în ramă, povestea mea include povestea tuturor celor pe care i-am întâlnit, căci au lăsat urme, și mi-ar plăcea să se scrie în continuare cu întâmplări frumoase și să se termine ca un basm. Îți mulțumesc că faci parte din povestea mea și că mi-ai permis să intru și eu în povestea ta.

Pe Cătălina o puteți găsi aici:

• Facebook

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare