Pentru mine, să scriu despre cărți este întotdeauna o bucurie, iar acum mai scriu dintr-o perspectivă despre ele, în afară de cea de cititor de cursă lungă. 2025 a însemnat pentru mine să îmi împlinesc un vis din copilărie, pentru că s-a ivit oportunitatea de a putea lucra într-o librărie. Pentru 7 luni perfecte (bineînțeles, idealizate) am fost librar la Cărturești. Și a fost impresionant pentru mine să privesc cărțile și din alt unghi, să văd o multitudine de oameni cum se raportează la ele atât de diferit. Pentru unii pasiune, pentru alții bun de consum, pentru alții ceva ce poate fi făcut cadou celor dragi, pentru alții ceva ce pot colecționa. Unii plecau cu zeci de cărți din librărie (îmi aduc aminte că în primele zile de la angajare, eu am încasat unei doamne care a cumpărat cărți de 1500 de lei), iar alții doar cu una. Unii veneau descumpăniți, căci nu mai știau ce să citească și așteptau recomandările noastre, ale librarilor, iar cea mai mare satisfacție era când făceai recomandarea potrivită, iar omul îți mărturisea că abia așteaptă să ajungă acasă și să se cufunde în lectură. În ceea ce privește sugestiile de lectură, eu aveam o regulă de a nu recomanda niciodată ceva ce nu am citit sau despre care nu sunt informată (citesc destul de multe recenzii la rândul meu, de-a lungul anului, în special la cărțile populare sau care nasc controverse, ca să văd dacă merită atenția mea). De două ori am fost mândră de mine pentru că am reușit să fac niște recomandări de cărți în dar, iar oamenii au fost foarte încântați de acele sugestii specifice. Am recomandat „Lecții de chimie” (Bonnie Garmus) unei doamne care căuta o carte cadou pentru prietena ei care citea doar self-help și dezvoltare personală, iar ea își dorea să o scoată din acea zonă cu niște ficțiune care să trateze totuși teme de dezvoltare personală. Am mai recomandat și cartea lui Rick Rubin – „Actul creativ” – unui domn care căuta un cadou pentru un prieten muzician și după ce i-am spus că această carte s-ar putea să-l inspire să creeze, mi-a spus că se confrunta oricum cu un blocaj și că exact de asta ar avea nevoie. Cred că e un meșteșug aparte să recomanzi cărți: pentru cei care nu citesc, dar ar vrea să înceapă, pentru oameni pe care nu-i cunoști, nici măcar nu-i vezi, dar trebuie să-i „simți” și să te gândești ce le-ar plăcea pe baza unei descrieri succinte despre ce le place a celor dragi, pentru cei care sunt cititori înrăiți și cunosc toate noutățile editoriale… Erau diverse tipologii de clienți Cărturești și diverse tipologii de cititori cu care aveam contact, uneori cu toții în aceeași zi. Deși nu am crezut că va fi așa, acum, când am tras linie, îmi dau seama cât de multe m-a învățat jobul despre oameni și cărți.

Nu toate experiențele au fost plăcute (uneori cu mediul de lucru, alteori cu colegii, uneori cu clienții, alteori eu cu mine). A fost destul de greu să țin în echilibru viața personală, facultatea și job-ul, iar spre final de an mi-am dat seama că trebuie să renunț la ceva ca să pot face față, iar cum primele două nu erau o opțiune, a trebuit să fie job-ul. E amuzant că de fiecare dată când spuneam unde lucrez, toată lumea idealiza mult job-ul ăsta, dar, contrar aparențelor, nu prea aveam timp de citit, iar în ultimele luni mai puteam să mă delectez cu câteva pagini doar în metrou, pentru că ajungeam acasă prea obosită ca să mai pot procesa ceva…

Chiar și așa, de-a lungul anului, s-au strâns câteva lecturi bune (din 36 de cărți în total), pe care vreau să le împărtășesc cu voi, în tradiționalul articol cu recomandări de la început de an. Pentru 2025 m-am gândit să schimb un pic formatul acestuia și să vă povestesc doar despre cele mai impresionante 10 cărți, iar la final să fie o galerie cu tot ce am fotografiat legat de cărți – experiențe, librării, momente din librărie, ce decoruri am mai construit pentru ele acasă – unde să vă descriu pe scurt despre ce a fost vorba. O să scriu mai succint despre cele 10 cărți din focus, la fiecare o să fie citatele care mi-au plăcut cel mai mult când le-am parcurs, o scurtă descriere, pentru cine e potrivită și ce mi-a plăcut (sau nu) la respectiva lectură. Ca de obicei, sper să vă ajute în alegerea unor lecturi pentru 2026 mai inspirate, care să vă aducă ceea ce aveți nevoie.

O captivantă incursiune în culisele Războiului Rece prin prisma geniului șahist

„Sacrificiul Regelui” de Livie Hoemmel (tradus din franceză „Le sacrifice du roi” la editura Crime Scene Press) este un roman de factură intelectuală care reușește să îmbine pasiunea pentru șah cu tensiunile politice ale Războiului Rece. Livie Hoemmel nu este numele real al autorului, ci un pseudonim inspirat din „Le Vieil Homme” – Bătrânul, o anagramă ingenioasă a naratorului din roman. Autorul, inițiat, încă din copilărie, în matematică și șah, devine un jucător de șah împătimit și analizează cu pasiune partidele marilor maeștri, cu un interes deosebit pentru Bobby Fischer.

Povestea este rodul unei obsesii personale. După ce a urmărit timp de jumătate de secol evoluția celui mai controversat geniu al șahului mondial, autorul și-a propus să rezolve o enigmă istorică: ce s-a întâmplat cu Bobby Fischer după retragerea sa bruscă din 1975? Ceea ce ar fi putut fi doar un exercițiu de speculație devine o narațiune captivantă despre putere, manipulare și sacrificiul personal. Romanul explorează cum Șahul – acea expresie care anunță pericolul imediat în care se află regele – devine o metaforă pentru confruntările geopolitice ale epocii.

Contextul istoric este esențial pentru înțelegerea cărții. În vremea Imperiului Sovietic, șahul era mai mult decât un joc – era un instrument de propagandă, o dovadă a supremației intelectuale a regimului comunist. Meciurile dintre Statele Unite și URSS la masa de șah deveneau bătălii simbolice ale Războiului Rece. Iar când Bobby Fischer, geniul american rebel și imprevizibil, a înfrânt dominația sovietică, episodul a reprezentat o criză de imagine pentru Kremlin care a necesitat „informații clasificate” și intervenții la cel mai înalt nivel.

Prin perspectiva faptelor și a unei documentări serioase, Hoemmel construiește o narațiune care pune sub semnul întrebării: cine a manipulat, de fapt, acest episod crucial al istoriei șahului? Fără a cădea în teorii ale conspirației, autorul divulgă treptat misterul, explorând originile și cheia unei imagini debordante despre Fischer. Este o lectură pentru cei fascinați de intersecția dintre sport, politică și psihologia geniului, o carte care te face să te gândești la prețul gloriei și la forțele invizibile care modelează destinele.

Merită citită pentru că îmbină erudiția cu suspansul, istoria reală cu ficțiunea plauzibilă, și pentru că oferă o privire rară în mintea unui geniu torturat de propria sa măreție. O carte care demonstrează că, uneori, cele mai fascinante povești nu sunt despre cum câștigi, ci despre ce pierzi în procesul victoriei.

Cartea e de găsit aici – https://crimescenepress.ro/product/sacrificiul-regelui și o mică recenzie aici – https://www.urban.ro/sacrificiul-regelui-bobby-fischer/.

Mai multe despre Bobby Fischer aici – https://www.puterea.ro/viata-lui-bobby-fischer/ și aici – https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2008/01/printable/080118_bobby_fischer.shtml.

Citate reprezentative:
„E povestea unui om care, dezamăgit de toată lumea, a devenit de bună-voie prizonierul unei lumi compuse din șaizeci de pătrate. Este, de asemenea, povestea unei femei care a conceput cap-coadă o partidă de șah între Dumnezeu și acel om.” (p. 442)

„Nu e destul să ai idei bune, mai trebuie să te și zbați atunci când instinctul îți spune să le cercetezi în profunzime.” (p. 434)

„Doar cel mai abil poate supraviețui pe cărările abrupte ale cunoașterii, căci e o adevărată artă să pui în echilibru spaima de a fi o ființă umană cu frumusețea acestui lucru…” (p. 278)

„Imaginați-vă, în fața oceanului, un zid construit din pietre și cărămizi… Temelia lui e îngropată în nisip. Pe fața dinspre mare sunt agățate tot felul de obiecte, tablouri, fotografii, amintiri. De asemenea, sunt gravate reguli, legi, dar și frici și neliniști, visuri și dorințe. Arhitectul a construit acest zid dintr-o singură bucată și i-a conferit o rezistență relativă în fața intemperiilor. Desigur, natura va avea ultimul cuvânt, dar, în ciuda eroziunii timpului, va rămâne în picioare timp de decenii. Din ce în ce mai fragil, va sfârși prin a se fisura, iar inscripțiile prin a se şterge. Dacă, din loc în loc, este străpuns de găuri, vântul şi ploaia îi vor schingiui măruntaiele; în același timp, prin venele astfel săpate, îşi vor croi drum lumina lunii şi a soarelui… Eu sunt acest zid față în faţă cu marea, ale cărui temelii se clatină, expunându-mă îndoielilor, incertitudinilor, fantomelor trecutului. Sunt un dansator pe sârmă luat ostatec în spațiul-timp dintre viaţă şi moarte. În fond, simt pământul făcându-mi inima să bată, vântul lingându-mi rănile, şi stelele aspirându-mă în eternitate… Și […] de îndată ce zidul simte căldura soarelui încălzindu-i despicăturile, se umple de o magmă incandescentǎ; lumina produsă poate atunci să-l învăluie într-o strălucire divină şi, dacă aşa stau lucrurile, geniul îşi face apariția.” (p. 173)

O aventură magică prin uși și timp, perfectă pentru iubitorii de cărți despre cărți

„The Book of Doors” este debutul literar spectaculos al lui Gareth Brown, un scriitor scoțian care și-a dorit să devină autor încă din adolescență și care a scris timp de douăzeci de ani în timpul liber, lucrând în UK Civil Service și NHS. Brown locuiește lângă Edinburgh împreună cu soția și cei doi terieri Skye, dar pasiunea sa pentru călătorii și pentru explorarea orașelor noi se reflectă puternic în această carte. Romanul a devenit instant un bestseller Sunday Times după lansarea din februarie 2024 și va avea și o continuare, „The Society of Unknowable Objects”, apărută în 2025, dar încă nu și la noi.

Povestea începe în felul cel mai neașteptat, într-o librărie din New York, unde Cassie Andrews trăiește o viață liniștită, aranjând cărți pe rafturi și preparând cafea pentru clienți. Când unul dintre clienții ei preferați, un bătrân șarmant și singuratic, moare în fața ei, Cassie este devastată. Singurul lucru care îi rămâne de la el este ultima carte pe care o citea – o carte ciudată, plină de scrieri enigmatice și desene misterioase. Este Cartea Ușilor. Inscripția din interior îi promite lui Cassie că „orice ușă este fiecare ușă”. Tot ce trebuie să facă este să țină cartea în mâini și să știe cum să deschidă ușile. Dintr-o dată, lumea întreagă devine accesibilă – Veneția, Parisul, Tokyo, oriunde își dorește să meargă, această carte îi deschide un portal spre orice destinație posibilă.

Ceea ce părea a fi un cadou magic devine rapid o cursă. Cassie și prietena ei, Izzy, descoperă că există multe cărți speciale în lume – Cartea Iluziei, Cartea Norocului, Cartea Disperării – fiecare cu puteri unice și uneori înfricoșătoare. Și există oameni dispuși să ucidă pentru a le obține. Când un străin într-un costum negru șifonat, cu accent scoțian, care se numește Drummond Fox, o abordează pe Cassie, ea învață că face parte dintr-o lume secretă de colecționari și vânători de cărți magice. O femeie misterioasă și sadică vânează Cartea Ușilor, și nu se va opri din nimic pentru a o obține.

Brown construiește o narațiune complexă care este mai mult decât pare la prima vedere. Ceea ce începe ca o poveste despre magia de a călători prin intermediul ușilor devine rapid o intrigă sofisticată despre bucle temporale și călătorii în timp. Autorul se joacă cu mecanismele narative precum un ceasornicar, dezvăluind treptat cum piesele puzzle-ului se îmbină. Unii cititori pot fi surprinși de această schimbare de ton – cartea nu este neapărat despre puterea cărților și a ușilor, ci despre complexitatea călătoriei în timp și consecințele alegerilor noastre. Este o poveste care te va face să te gândești la modul în care trecutul și viitorul se întrepătrund.

Stilul lui Brown este vizual și evocator, cu o proză care te transportă imediat în scenă. Personajele sunt bine dezvoltate și memorabile, de la Cassie cu trăirile ei emoționale autentice, la Fox cel enigmatic și bântuit de tragedii din trecut pe care nu le-a putut împiedica, până la Femeia înfricoșătoare și fără nume, care vânează cărțile rare pentru a provoca teroare. Cartea este alertă, captivantă și surprinzător de întunecată pentru o poveste care pare, la suprafață, despre magie și aventură.

Merită citită pentru că este gândită ca o experiență inedită despre puterea cărților și a prieteniei, despre alegeri și despre modul în care viața poate fi plină de mistere și posibilități. Este perfectă pentru cei care iubesc cărțile despre cărți, pentru cei care au citit Biblioteca de la Miezul Nopții de Matt Haig (unele idei mi s-au părut că se intersectează) sau pentru cei care îndrăgesc Harry Potter. Este o carte care te face să crezi, măcar pentru un moment, că orice ușă ar putea duce oriunde. Am citit-o cap-coadă în engleză pe parcursul unui iulie torid, pe avion, pe tren, în metrou în drum spre muncă și a fost companionul perfect de călătorie. Coperta aurită și frumoasă a ediției pe care am găsit-o în librăria Shakespeare & Company dinViena mi-a atras atenția și m-a făcut să o cumpăr, dar povestea m-a marcat și m-a ținut captivată până la ultima pagină. O lectură care îți deschide uși nu doar dintr-un loc în altul, ci și către alte lumi.

Cartea e de găsit aici: Elefant

Citate reprezentative:
„But it’s never easy. There’ve been times when I went hungry, when I couldn’t pay the bills. Happiness is not something you sit and wait for. You have to choose it and pursue it in spite of everything else. It’s not going to be given to you. And that stuff you are talking about – missing the house, missing me. That’s just growing older. You think I don’t miss your grandmother? I do. Every day, in every breath, every moment we would have shared together. But you have to let things go, or it will eat you up. Let things pass.” ‘I don’t want to,’ she said, through her tears. ‘Nobody does. But you have to.’ (p. 210)

„’They’ve been around for centuries, Cassie, some of them. Some of my friends, they were convinced that the existence of the books explained some of the mysteries of human history. Why some societies flourished while others with similar advantages did not. Why was Egypt so advanced so early in human history? Why was it that China was responsible for so many important inventions? Why did Genghis Khan conquer so much of the planet? All those sorts of things. Even religious figures and miracles. Once you know of the existence of special books, it’s impossible not to intertwine them with the big events in human history.’” (p. 173)

„Cassie loved it. She loved seeing another, ordinary part of the world going about its business, the sounds, the smells. She realized then, as she picked the last crumbs of croissant off her plate, that she loved the stories she was seeing – the many different lives being played out in front of her. Each day, in every place she went, she was bumping up against other lives, a million other people at the centre of their own stories, and Cassie loved to touch them all.” (p. 100)

Un triunghi amoros intens, cu iz de thriller, pe fundalul idillic al Angliei rurale

„Suflete rănite” (titlu original „Broken Country”) este debutul scriitoarei și jurnalistei Clare Leslie Hall, care trăiește în sălbăticia comitatului Dorset, Anglia, alături de familia sa. Cu această carte își demonstrează măiestria în a îmbina romantismul cu suspansul într-o poveste care explorează alegerile imposibile și consecințele devastatoare ale acestora. Cartea a fost selectată în clubul de carte al lui Reese Witherspoon și va fi publicată în 35 de țări, cu o adaptare cinematografică în pregătire la Sony 3000 și Hello Sunshine.

Povestea își are rădăcinile în adolescența lui Beth, care la șaptesprezece ani îl cunoaște pe Gabriel Wolfe într-o vară amețitoare și intensă. Tânăra credea că este începutul unei mari povești de dragoste, dar când Gabriel pleacă pentru a-și îndeplini așteptările familiei, Beth rămâne distrusă. Frank este cel care o ajută să se refacă. Împreună, cei doi își construiesc un cămin la o fermă din Dorset, diferit de visurile de altădată, dar fericit. Ani întregi, Beth se simte mulțumită privind soțul și fiul străbătând câmpurile cu tractorul, convinsă că aceasta este viața potrivită pentru ea.

Echilibrul fragil se năruie când Gabriel se întoarce pe neașteptate în sat, acum un autor celebru. Chiar și după zece ani, conexiunea dintre ei este instantanee. Beth știe că e greșit, că oamenii dragi ei ar putea avea de suferit, dar cum să reziști unei a doua șanse la dragoste? Hall ne oferă mult mai mult decât un simplu triunghi amoros. Din prima linie aflăm că un bărbat a murit și că există un semn de întrebare asupra cui l-a ucis. Astfel, cartea devine o combinație perfectă între poveste de iubire, mister și dramă judiciară ce culminează cu un proces la Old Bailey.

Autoarea construiește narațiunea cu inteligență, adăugând în puncte cheie fire narative și întâmplări menite să stârnească confuzie, aruncând în scenă detalii care reușesc să surprindă. Povestea este stratificată pe două planuri temporale, cu secrete păstrate mult timp, care se dezvăluie treptat. Personajele sunt complet dezvoltate, ceea ce face investiția emoțională în povestea lor inevitabilă. Este o carte care te face să reflectezi asupra dragostei, pierderii și a consecințelor alegerilor pe care le facem.

Merită citită pentru că este o experiență emoțională completă – o poveste de iubire cu ritmul unui thriller, un roman tulburător despre alegeri imposibile și consecințe devastatoare. Din punctul meu de vedere este cartea care te face să te uiți atent la prejudecățile despre infidelitate și să te întrebi ce ai fi făcut, dacă erai în locul lui Beth. Ca atmosferă și ritm e perfectă pentru un weekend în care vrei să te refugiezi în povestea altcuiva, să te lași purtat de nostalgie și pasiune, și să descoperi că cele mai complicate dileme sunt cele ale inimii. Genul de lectură care rămâne cu tine mult după ce ai întors ultima pagină.

Cartea este de găsit aici: https://shorturl.at/loy3H

Ciate reprezentative:
„Dacă m-ar auzi, i-aș spune așa:
A fost doar o clipă, tată,
Doar o clipă.
Fără durere
Numai a ta a fost cazna.
De-ajuns acum.
Asta i-aș spune.

Veștile trebuie măsurate în intensitate.
Amintește-ți de-a mea
Ca de un parcurs glorios de lumină furibundă
și frumusețe răpitoare.
Lumea pe care am iubit-o/trăit-o
Este pământ
Este țărână
Sunt eu, tată.” (p. 361)

Când pensionarii devin detectivi: o comedie polițistă britanică care creează opinii diferite

„Clubul crimelor de joi” (titlu original „The Thursday Murder Club”) este debutul literar al lui Richard Osman, cunoscut prezentator și producător TV britanic. Scrisă în secret pe parcursul a 18 luni, cartea a devenit un fenomen editorial imediat după lansarea din septembrie 2020, stabilind un record de vânzări în Marea Britanie cu peste 250.000 de exemplare vândute în prima lună. Inspirația autorului a venit dintr-o vizită într-un sat de pensionari de lux, iar premisa și titlul amintesc clar de „The Tuesday Club Murders” al Agathei Christie, care prezintă și ea o protagonistă pe nume Joyce.

Povestea ne introduce în satul de pensionari Coopers Chase din Kent, unde patru personaje excentrice se întâlnesc în fiecare joi pentru a discuta cazuri de crime nerezolvate și foarte vechi. Elizabeth, fost agent secret cu un trecut misterios și o rețea de contacte impresionantă, conduce grupul cu mână de fier. Joyce, fostă asistentă medicală, proaspăt sosită în comunitate, este naratoarea plină de candoare care ține un jurnal captivant. Ibrahim, fost psihiatru, aduce logica și analiza comportamentală în joc. Ron, fostul lider sindicalist, cel tare în gură, completează echipa. Când un dezvoltator imobiliar este găsit mort chiar în satul lor, clubul se trezește investigând prima lor crimă reală, ajutați de polițista tânără Donna și inspectorul-șef Chris Hudson.

Cartea are calități indiscutabile pe care criticii le-au subliniat. Umorul britanic subtil și generozitatea narativă creează momente în care să râzi cu lacrimi. Personajele sunt bine conturate și memorabile, fiecare cu propria personalitate distinctă. Paginile din jurnalul lui Joyce adaugă un strat de intimitate și autenticitate, care reușește să capteze vocea unei femei în vârstă observând lumea cu ochi proaspeți. Romanul nu este doar un thriller, ci și o meditație asupra prieteniei, a îmbătrânirii și a găsirii unui scop în anii de pensie. Există momente emoționante care contrabalansează tonul lejer.

Însă cartea vine și cu frustrări semnificative pentru cititorii pasionați de genul polițist, din punctul meu de vedere. Ritmul este inegal, cu secțiuni care prelungesc acțiunea inutil. Deși umorul este prezent, uneori devine forțat sau este umbrit de momente seci care îl întrerup. Cazul în sine este extrem de alambicat, cu suspiciunea aruncată peste prea multe personaje și fire narative care se pierd pe drum. Narațiunea sare între zeci de personaje, ceea ce face dificilă implicarea emoțională reală și uneori chiar memorarea numelor. Pentru cititorul obișnuit cu thrillerele clasice (Christie, Galbraith, Simenon etc.), „Clubul crimelor de joi” poate părea prea lent și descriptiv.

Există însă și o veste bună. Adaptarea cinematografică de pe Netflix, lansată în august 2025 și regizată de Chris Columbus, reușește să corecteze multe dintre slăbiciunile cărții. Cu un casting strălucit format din Helen Mirren, Pierce Brosnan, Ben Kingsley și Tom Ellis, filmul condensează acțiunea și o face mai alertă și mai captivantă decât romanul. Deși plot-ul nu respectă fidel cartea, alegerea actorilor este perfectă pentru personajele pe care trebuie să le portretizeze. E o situație rară când filmul reușește să fie mai interesant decât cartea originală (mie rar mi se întâmplă să consider filmul mai bun decât cartea), dar aici chiar pare să fie cazul.

Merită citită pentru că oferă o perspectivă interesantă asupra îmbătrânirii și prieteniei, cu personaje care demonstrează că vârsta înaintată nu înseamnă neapărat retragerea din viață. Dacă sunteți fani ai momentelor de umor britanic autentic, dar și pentru paginile din jurnalul lui Joyce chiar merită efortul. Însă, sincer, dacă nu sunteți fani ai ritmului lent și al descrierilor exhaustive, puteți să vă uitați direct la film. Recunosc că eu am vrut să o citesc pentru că foarte mulți oameni întrebau de ea, în vară, atunci când veneau în librărie. Și așa am descoperit și eu editura Crime Scene Press, perfectă pentru fanii genului polițist, thriller, crime, de la care vă recomand să mai căutați și alte apariții dacă sunteți fanii genurilor menționate. De asemenea, toată seria din care face parte această carte este de găsit la ei pe site. Este o lectură potrivită pentru o seară liniștită când nu cauți adrenalină, ci mai degrabă companie plăcută și o enigmă pe care să o dezlegi fără grabă.

Cartea e de găsit aici: https://crimescenepress.ro/product/clubul-crimelor-de-joi

Citate reprezentative:
„Întotdeauna să privești unde nu se întâmplă nimic, pentru că acolo se întâmplă ceva.” (p. 175)

O profundă meditație asupra mortalității, alegerilor și a ceea ce înseamnă cu adevărat să trăiești

„Măsura vieții” (titlu original „The Measure”) este debutul literar spectaculos al lui Nikki Erlick, o scriitoare și editor american cu studii la Harvard și Columbia University, care trăiește în Los Angeles. Cartea a devenit instant bestseller New York Times după lansarea din iunie 2022.

Imaginează-ți că într-o dimineață obișnuită, când deschizi ușa, găsești o cutie mică de lemn. Pe ea scrie: „Măsura vieții tale este înăuntru.” În interior se află un fir de ață – un fir care reprezintă exact câți ani îți mai rămân de trăit. Aceasta este realitatea pe care o experimentează simultan fiecare adult de pe planetă, de la pragurile suburbane americane până la corturile din deșert. Nimeni nu știe de unde au venit aceste cutii, cine le-a trimis sau de ce. Dar firul nu minte – lungimea lui este exactă și inevitabilă. Întrebarea este: ai deschide cutia? Ai vrea să știi când te va ajunge moartea?

Erlick explorează această întrebare existențială prin ochii a opt personaje memorabile din New York, fiecare confruntându-se cu propriile dileme morale și emoționale. Nina și Maura sunt prietene de-o viață, dar cutiile le pun prietenia la încercare în moduri neașteptate. Ben și Amie sunt un cuplu tânăr și îndrăgostit care descoperă că unul dintre ei este un „fir-scurt” – care înseamnă că are o viață scurtă. Jack este un chirurg care nu își poate salva propria soartă. Anthony este un politician a cărui cutie devine subiect de scandal public. Hank este un soldat pentru care cunoașterea lungimii vieții are implicații profunde asupra carierei militare. Javier este un tânăr muzician care trebuie să decidă cum să trăiască știind că timpul îi este limitat. Joyce scrie în jurnal și reflectă asupra noii lumi bizare în care s-au trezit cu toții.

Ceea ce face cartea cu adevărat remarcabilă este modul în care autoarea transformă o premisă speculativă într-o meditație asupra discriminării, iubirii, scopului și a ceea ce înseamnă să trăiești cu adevărat. Societatea se divide rapid între „fir-scurți” și „fir-lungi”. Discriminarea apare aproape instantaneu – cei cu fire scurte își pierd locurile de muncă, li se refuză asigurările de sănătate, sunt considerați nedoriți ca parteneri romantici sau candidați politici. Guvernele introduc măsuri care obligă oamenii să își dezvăluie lungimea firului. Este o paralelă evidentă și înfricoșătoare cu toate formele de discriminare din societatea noastră, de la rasism la „ableism”, de la „ageism” la homofobie.

Dar cartea nu este doar despre întuneric și dezbinare. Este și despre reziliență, despre prietenie, despre curaj și despre modul în care oamenii se ridică pentru a combate nedreptatea. Este despre cei care aleg să trăiască cu pasiune și îndrăzneală, indiferent cât de scurt le este firul. Este despre momente mici care fac viața semnificativă, despre moștenirea pe care o lăsăm în urmă și despre oamenii pe care îi atingem. Aș spune că este o proză simplă dar evocatoare, datorită capitolelor scurte care alternează între cele opt perspective, fiecare adăugând profunzime și nuanță narațiunii globale. Este o carte care te face să reflectezi nu asupra morții, ci asupra vieții – asupra modului în care trăiești, asupra alegerilor pe care le faci zi de zi, asupra timpului pe care îl petreci cu cei dragi.

Din recenziile parcurse am remarcat că, pentru unii, mesajele cărții sunt uneori prea evidente, prea didactice, că îți impun o agendă în loc să te lase să meditezi singur asupra faptelor. Unii cititori au simțit că în a doua jumătate cartea devine prea împovărată cu lecții politice și sociale. Dar pentru mulți alții, inclusiv pentru mine, „Măsura vieții” este exact ceea ce lumea noastră are nevoie acum – o poveste care ne amintește că nu lungimea vieții contează, ci ce facem cu ea. Este o carte care te lasă cu lacrimi în ochi și speranță în inimă, care te face să îți suni prietenii, să îmbrățișezi oamenii dragi și să trăiești fiecare zi ca și cum ar conta – pentru că într-adevăr contează.

Merită citită pentru că este una dintre cele mai profunde explorări ale mortalității și a ceea ce înseamnă să fii om pe care le vei întâlni în literatura contemporană. Pentru că oferă un substrat filozofic, psihologic, etic și moral care te face să te gândești la binele și răul care se împletesc în societate. Pentru că personajele sunt autentice, vulnerabile și memorabile, fiecare luptând cu propriile întrebări imposibile. Pentru că este o carte care rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat-o și care îți schimbă perspectiva asupra vieții, în special asupra modului în care alegi să o trăiești. Este, fără îndoială, una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta – o experiență emoțională și intelectuală care merită fiecare minut petrecut cu ea.

Cartea e de găsit aici: ed. Litera

Citate reprezentative:
„<< Înauntru se află măsura vieții tale. >> Sigur, e vorba de firul dinăuntru, dar poate că asta nu e singura măsură pe care o avem. Poate că există mii de alte moduri în care ne-am putea măsura viețile – adevărata calitate a vieților noastre – și care se află înăuntrul nostru, nu înăuntrul vreunei cutii. Și, după propria ta măsură, poți totuși să fii fericit. Poți să duci o viață bună.” (p. 296)

„Din ce în ce mai multe cutii rămâneau închise, mai ales printre cei mai noi destinatari. Era posibil să fie doar o tendință, teoretizau oamenii, era posibil să se răzgândească cu toții. Dar Nina se întreba dacă nu cumva ar putea să fie un semn. Dacă, după cincisprezece ani de haos și frică, lumea nu a văzut cumva destule fire scurte şi lungi, și de toate mărimile – ca să ştie că orice lungime e posibilă, aşa că, poate, lungimea nu contează. Că începutul și sfârşitul poate că ne-au fost alese deja, firul deja a fost depănat, dar mijlocul rămânea întotdeauna nedeterminat, lăsându-ne să-l ţesem şi să-l modelăm după bunul plac.
Bineînțeles, oamenii încă se întrebau, și se vor întreba mereu, de unde au venit cutiile şi de ce au fost trimise. Erau menite doar pentru persoana în cauză, să dispună de cunoștințele despre propria durată de viaţă aşa cum considera de cuviinţă? Sau erau oferite lumii întregi, la comun, pentru a declanşa o schimbare globală mai mare? Unii preziceau că adevărata lor putere va fi dezlegată abia după ce fiecare persoană de pe glob s-ar fi uitat înăuntru. Alții începuseră să creadă că nu ar fi trebuit să fie deschise niciodată, că darul era pur şi simplu că ai primit un fir, de orice fel.” (p. 454)

„Vă provoc pe toți să faceți la fel, să luați atitudine împotriva celor din viața voastră care se comportă nedrept. Să-i ajutați să înțeleagă că suntem cu toții la fel, cu toții conectați. Cu toții suntem legați împreună.” (p. 363)

O poveste dulce-amăruie despre iubire, alegeri imposibile și despre a trăi cu adevărat în ciuda suferinței

„Un an la Oxford” apărută în 2018 (cu titlul original „My Oxford Year”) este debutul literar remarcabil al lui Julia Whelan, cunoscută drept „Adele-ul audiobook-urilor” de către The New Yorker, o naratoare de audiobook-uri premiată, cu peste 700 de titluri la activ, actriță și scenaristă. Cartea are o origine fascinantă – a început ca un scenariu deja în dezvoltare, iar Whelan a fost angajată să aducă autenticitatea academică și atmosfera Oxfordului în poveste. După pierderea bruscă a tatălui ei, Whelan a simțit că are mult mai mult de spus despre durere decât ar permite limitele unui scenariu. Când producătorii i-au sugerat să transforme povestea într-un roman, ea a fost forțată să privească într-o direcție diferită. Romanul a devenit bestseller internațional și a fost adaptat într-un film Netflix lansat în august 2025.

Povestea o urmărește pe Ella Durran, o tânără americană ambițioasă care și-a planificat viața de la treisprezece ani cu o singură obsesie: să studieze la Oxford. La douăzeci și patru de ani, visul ei devine realitate când primește o bursă Rhodes. Dar exact când ajunge în Anglia, i se oferă o poziție incredibilă în campania prezidențială a unui politician în ascensiune. Ella negociază un compromis – va lucra de la distanță, punând întotdeauna jobul înaintea cursurilor, și se va întoarce în DC la sfârșitul anului academic. Totul pare perfect planificat. Până când are prima lecție și descoperă că este predată de Jamie Davenport, „snobul arogant” care i-a stropit hainele și s-a certat cu ea în ziua precedentă. Dar Jamie se dovedește a fi mult mai atractiv decât părea la început, iar când Ella începe să se îndrăgostească de el, descoperă un secret care le va schimba ambilor viețile pentru totdeauna.

Ceea ce transformă cartea dintr-o simplă poveste de dragoste într-o meditație despre mortalitate este secretul lui Jamie – el suferă de aceeași formă agresivă de cancer genetic care l-a ucis pe fratele său, Eddie. Jamie refuză să mai facă tratament din cauza durerii insuportabile și insistă ca Ella să nu își irosească timpul cu el. Dar în una dintre cele mai puternice scene ale cărții, Ella îi amintește de o conversație timpurie dintre ei, spunându-i că nu ar trebui să sufere singur. Această revelație schimbă totul. Nu mai este vorba despre o aventură de o vară sau despre alegeri de carieră – este despre cel mai greu lucru din lume: a trăi și a iubi cu moartea alături. A accepta că iubirea adevărată nu vine cu garanții, sau cu date de expirare și fără plasă de siguranță. Este o iubire care cere acceptarea tuturor lucrurilor pe care nu le poți schimba și care nu urmează niciun plan.

Whelan scrie cu o sensibilitate și o profunzime emoțională aparte, îmbogățind narațiunea cu referințe literare și poezie victoriană care adaugă stratificări semnificative poveștii. Descrierile Oxfordului sunt atât de evocatoare încât citind cartea îți dorești să ajungi acolo cât mai curând – clădirile istorice, tradițiile, plimbările pe râu, ceainăriile pitorești și atmosfera academică unică. Este o carte despre creșterea personală, despre conștientizarea faptului că visul pe care l-ai avut când erai mai tânăr poate să nu te mai entuziasmeze sau să mai conteze acum. Există acest clișeu cultural cum că nu ar trebui să renunți la visurile tale. Dar ce se întâmplă dacă vrei să renunți la visul vechi pentru a îmbrățișa unul nou?

Adaptarea cinematografică Netflix din august 2025, cu Sofia Carson și Corey Mylchreest în rolurile principale, a fost pentru mine o surpriză plăcută. Deși criticii au fost severi și au considerat-o o adaptare slabă care a diluat esența romanului, am plâns la fel de mult la film precum am făcut-o la carte și cred că emoția trebuie să primeze întotdeauna. Da, filmul a schimbat unele aspecte majore – Ella devine Anna, unele fire narative sunt simplificate, iar personajele secundare sunt mai puțin dezvoltate. Dar distribuția a fost aleasă perfect pentru aceste roluri, iar Mylchreest aduce un farmec aparte producției, iar Carson o completează cu sensibilitatea ei caracteristică. Este prima dată când spun asta despre un film făcut după o carte – mi-au plăcut ambele în egală măsură, fiecare pentru ceea ce oferă: cartea pentru profunzimea emoțională și referințele literare, filmul pentru vizualul pitoresc al Oxfordului și pentru interpretarea actorilor.

Merită citită pentru că este un volum pitoresc, dulce-amărui, care te face să reflectezi asupra vieții care merită trăită, indiferent de câtă suferință presupune a fi îndurată pentru a o prețui, a o petrece alături de cei care ne iubesc și ne vor binele. Pentru că îți oferă o perspectivă autentică asupra unor alegeri imposibile și despre modul în care iubirea adevărată cere curaj nu doar pentru a începe, ci și pentru a rămâne. Pentru că descrierile Oxfordului îți vor stârni dorința de a explora orașul istoric cu propriii ochi. Este o carte care te lasă cu lacrimi pe față și speranță în suflet, care te învață că uneori cele mai importante experiențe din viață nu sunt cele mai lungi, ci cele mai intense. O lectură emoționantă pentru cei care cred că iubirea merită riscul, chiar și atunci când nu există garanții.

Mai multe despre finalul diferit și ce a marcat-o pe Sofia Carson din acest proiect aici: https://www.today.com/popculture/movies/my-oxford-year-ending-explained-rcna222077. Atenție spoilere!

Cartea e de găsit aici: Libris

Citate reprezentative:
„Am venit la Oxford în căutarea unei experiențe-unice-în-viață. Am ales să trăiesc o viață întreagă. Ştiu că într-o zi o să dispară în cascadă, va trece în spatele perdelei sale învolburate pentru totdeauna şi pentru mine va fi pierdut, ca un personaj desprins dintr-un basm. Dar în povestea noastră nu există niciun duşman, nicio vrăjitoare, nicio zână, niciun imperativ moral sau pildă. Niciun „pân’ la adânci bătrâneţi“.
Povestea noastră există pur şi simplu. Este viața.
Apa continuă să curgă în timp ce noi venim şi plecăm. Jamie şi cu mine n-am fost niciodată pentru totdeauna. Nimic nu este în viață pentru totdeauna. Dar dacă iubeşti pe cineva şi eşti iubit, ai putea găsi eternitatea.
Sub orice formă şi oriunde s-ar afla.” (p. 346)

„E suficient de greu să pierzi pe cineva. Dar moartea fără să observi procesul morții este ceva abominabil. E nevoie de nouă luni ca să creezi viață și pare nenatural, ceva contra naturii, ca reversul să nu aibă parte de un interval al său. Un timp în care să te desprinzi de cunoscut și să îmbrățișezi necunoscutul.
Poate că un Oxenford trebuie împărtășit. Poate că nu este doar pentru persoana care trece râul, ci și pentru cei care rămân pe țărm. A privi în ochii unei persoane iubite, a vedea în ei conștientizarea inevitabilului și a-i spune: te iubesc. Iubirea mea este cu tine până la final. A ta va fi cu mine până la finalul meu.
Pentru că iubirea nu moare, nu-i așa?” (p. 333)

„Acum, nu putem alege ce-o să ni se întâmple în viață, după cum știm cu toții. Cu toate astea, putem alege ce să facem cu ceea ce ni s-a dat.” (p. 289)

„Pentru a experimenta cu adevărat un poem, șoptește el, trebuie să îl simți. Un poem este viu, are o voce. Este o persoană. Cine anume este? De ce este?
Auzindu-i cuvintele, când îți vorbește, crezi și simți anumite lucruri. La fel ca acum, când auzi cuvintele mele, crezi și simți anumite lucruri. A citi poezie este ca și cum sentimentele a doi oameni ar conversa. O poezie nu trebuie să fie un răspuns, ci doar să ridice mai multe întrebări, ca orice conversație bună. Cum te-a făcut să te simți?” (p. 90)

Un Twin Peaks comunist care redefinește thrillerul românesc contemporan

„Dezrădăcinații” de Cătălin Ceaușoglu este, după părerea mea, o realizare remarcabilă în literatura română contemporană, un roman atât de bun încât îți dă impresia că nu are cum să fie scris de un român, chiar dacă acțiunea este plasată în România comunistă. Ceaușoglu, născut în 1973 la Râmnicu Vâlcea și stabilit din 1991 în București, este inginer de profesie, absolvent al Facultății de Electronică și Telecomunicații. A debutat în 2019 în revista Iocan și a publicat în 2022 volumul de proză scurtă „Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea”, pentru care a primit premiul „Cartea discretă a anului”. Cu acest roman masiv de peste 650 de pagini, Ceaușoglu demonstrează că literatura română poate rivaliza cu cele mai bune thrillere internaționale, folosind ingrediente occidentale și o atmosferă care amintește de Twin Peaks.

Povestea este structurată pe două planuri temporale care se împletesc magistral. În 1984, în micul orășel Govora de sub poalele munților Carpați, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea și unde locuitorii se sufocau sub dictatura lui Ceaușescu, dispare Ana Decu, o adolescentă de 13 ani. Viața govorenilor este perturbată profund de acest eveniment, iar locotenentul Sebastian Popa este trimis să investigheze cazul. Popa este un personaj rar întâlnit în literatura română – un inadaptat care provine dintr-o familie importantă, tatăl său fiind un influent politician pe vremea lui Ceaușescu. Dar spre deosebire de alții care ar fi profitat de privilegii, Popa este un om al principiilor, sensibil „ca o mimoză” la mirosurile dezagreabile, iubitor de cărți și hortensii, un polițist care împrăștie prin toți porii un iz de detectiv occidental. Are succes la femei, dar stă prost cu coordonarea vieții personale. Într-un caz dificil empatizează cu victima și taxează radical derapajele abuzatorului – exact motivul pentru care ajunge exilat la Govora după ce a refuzat să mușamalizeze un scandal.

Al doilea plan temporal se desfășoară între 1999-2000, când Sophie Tobrouk, o jurnalistă franceză, vine în România pentru a face un documentar despre cazul fetei dispărute în perioada comunistă. Sophie este ea însăși o dezrădăcinată – părinții ei s-au refugiat în Franța după Masacrul de la Oran din 1962, când Algeria și-a câștigat independența și arabii aproape au exterminat populația de acolo. Trăiește în Franța, dar rădăcinile ei sunt fragile, iar povestea Anei o atrage într-un mod visceral pe care îl înțelege treptat. Investigația ei scormonește printre mărturii și secrete în căutarea unor răspunsuri care au întârziat zeci de ani, iar ea ajunge prinsă în legături bazate pe absențe, alături de Ana, familia acesteia și Sebastian Popa.

Ceaușoglu reușește ceva unic în literatura română, din perspectiva mea, pentru că scrie despre perioada comunistă fără a cosmetiza trecutul, fără a cădea în capcana nostalgiei ieftine cu bicicletele Pegas și ciocolata Rom. Pădurea din Govora devine un personaj în sine, absorbind, ascunzând și conferind poveștii o aură aproape mitologică. Atmosfera rece îți dă acea senzație neliniștitoare că ceva fundamental este greșit, dar nu poți spune exact ce. Răul din carte nu aparține unui singur om – este difuz, pretutindeni, în sistem, în ceea ce nu se spune și, cel mai mult, în ceea ce lipsește. Dispariția Anei devine un instrument de tortură pentru toți ceilalți. Un aspect însemnat este cel legat de cărțile care ocupă un loc important în narațiune – Sebastian citește, Ileana citește, mama Anei – Angela – este bibliotecară, iar la Govora se ținea un cerc de carte în fiecare joi. În timpul dictaturilor, aceste grupuri au fost mai mult decât locuri de dezbateri intelectuale – au fost forme de rezistență și paravane perfecte pentru activități clandestine, jucând și în această carte un rol important.

Romanul este un melanj de thriller, roman istoric și roman social care demonstrează că literatura română poate atinge nivelul operelor internaționale, reliefat prin alternarea planurilor, scriitura care nu slăbește ritmul, numărul generos de pagini. Autorul speculează cu finețe psihologică, în stil cinematic, fragilitatea oamenilor marcați de această cronologie a absențelor, a căutărilor și încercărilor de a aranja piesele trecutului, iar anumite alegeri pe care personajele le fac uimesc prin cruzimea lor rece, calculată, dezvăluind acte de putere cu impact devastator.

Merită citită pentru că este o carte despre întuneric, dar și despre lumini care se face uneori vizibile, asemenea stelelor de pe cer – precum Sophie, Sebastian, Ileana, Angela și toate personajele care au refuzat să treacă de partea răului. Pentru că autorul cartografiază trecutul cu o precizie neliniștitoare, subliniind că putem fi definiți nu doar de alegerile noastre, ci și de ceea ce am pierdut și de ceea ce nu am fost lăsați să devenim. Pentru că este mai puțin despre disprețul pe care singuri îl aruncăm într-o parte sau alta ca români și mai mult despre lupta noastră cu o societate stoarsă de valori, moștenită din perioada comunistă. Finalul e unul neașteptat, iar reorientarea din televiziune într-un domeniu nou fac loc speranței – limitată, dar suficientă să devină o variantă de luat în calcul. Este o lectură care te face să înțelegi că eroii nu câștigă întotdeauna, dar prin scriitori precum Cătălin Ceaușoglu, lupta și vocea lor contează. Iar asta mi se pare este menirea cărților – să nu lase întunericul să stăpânească lumea. Cât am lecturat am avut în minte citatul „Fericirea poate fi găsită chiar şi in vremurile cele mai întunecate, trebuie doar să îţi aduci aminte să aprinzi lumina.” a lui J.K.Rowling, rânduri care mi-au adus mulți ani speranță. Lucru pe care sper să vi-l aducă și vouă această carte.

Idei și referințe preluate și din https://emiliachebac.com/dezradacinatii-de-catalin-ceausoglu-recenzie/.

Cartea e de găsit aici: ed. Trei

Citate reprezentative:
„Ce faci când te rătăcești? Te întorci pe propriile urme.” (p. 263)

„Ne e frică de împlinirea dorințelor noastre cele mai mari, pentru că am putea fi dezamăgiți.” (p. 586)

„Dacă nu împodobești lumea celui pe care-l iubești, atunci cui?” (p. 620)

„Capătul unei lumi poate fi foarte bine începutul alteia. Totul e să mergi mai departe.” (p. 643)

Un companion intim pentru călătoria către autoînțelegere, fără promisiuni miraculoase

„Terapeutul de buzunar” (titlu original „The Pocket Therapist”) al dr. Annie Zimmerman este o carte care se detașează fundamental de avalanșa de self-help superficial care inundă piața. Zimmerman este psihoterapeută în Londra și personalitate pe TikTok cu sute de mii de urmăritori, folosind abordarea psihodinamică în lucrul cu clienții. Cu un doctorat în psihologie și experiență concentrată pe modul în care anii de început ai vieții contribuie la formarea tiparelor disfuncționale la vârsta adultă, Zimmerman vine dintr-o familie cu tradiție în psihologie. Această moștenire familială, combinată cu propria sa practică clinică, îi oferă o perspectivă profundă și empatică asupra suferinței umane care transcende lista obișnuită de „10 pași către fericire”…

Zi după zi, în cabinetul său din Londra, Zimmerman se întâlnește cu pacienți care se luptă să trăiască. Aceștia sunt hotărâți să obțină o evoluție personală și să facă schimbări pozitive, dar se trezesc mereu împotmoliți pe drum. O întreabă lucruri familiare pentru mulți dintre noi: „de ce nu pot dormi?”, „de ce mă tot întorc la o relație toxică?”, „de ce îmi pierd mereu cumpătul?”, „ce e în neregulă cu mine?”. Iar răspunsul pe care îl oferă Zimmerman este reconfortant și eliberator: cu ei nu e nimic în neregulă. Doar că își pun întrebările greșite. Cartea te ajută să iei contact cu trecutul pentru a identifica tiparele vechi care nu ajută și să scapi de „falsul sine” – masca pe care o purtăm pentru a ne proteja, dar care de multe ori ne îndepărtează de autenticitate și de ceea ce dorim cu adevărat.

Nu este genul acela de carte cu sfaturi simpliste care promite vindecare rapidă sau transformare peste noapte. Este inspirată din experiența reală de terapeut, cu povești din cabinet care sunt uneori dureroase, alteori reconfortante, întotdeauna autentice. Convingerea ei – fundamentată de experiența cu pacienții, cunoașterea teoriilor din domeniul psihologiei și de succesul pe rețelele de socializare – este că trebuie să ne studiem cu compasiune eforturile și eșecurile, pentru a ne înțelege suferința și pentru a ne vindeca. Zimmerman a descoperit în activitatea sa că multe dintre problemele comune cu care se confruntă oamenii au de-a face cu o lipsă de autoînțelegere. Pentru că nu se cunosc cu adevărat, mulți nu sunt conștienți de bagajul pe care îl aduc într-o relație, romantică sau de altă natură. Concepte complicate precum teoria atașamentului, mecanismele de apărare psihologice sau impactul traumei asupra sistemului nervos sunt prezentate într-un mod accesibil, fără a simplifica excesiv sau a reduce suferința umană la formule ușoare.

Merită citită pentru că este perfectă pentru cei care fie parcurg deja un proces terapeutic și doresc să completeze munca făcută în cabinetul terapeutului, fie pentru cei care abia încep și își doresc să știe la ce să se aștepte, cum să se pregătească și să înțeleagă cât de lung și dificil poate fi progresul. Este o carte onestă despre realitatea terapiei – nu este o soluție magică, ci un proces de explorare și înțelegere care necesită timp, răbdare și compasiune față de sine. Este un instrument genial și necesar pentru cine vrea să scape de tiparele vechi și să îmbrățișeze o viață trăită în în conștientizare și acceptare de sine, care ulterior să ducă și la relații semnificative. O lectură accesibilă din domeniul psihologiei, care nu promite fericirea instantanee, ci oferă ceva mult mai valoros: înțelegere, validare și îndrumarea de care ai nevoie pentru a începe sau continua călătoria către vindecarea autentică.

Cartea e de găsit aici: ed. Litera

Citate reprezentative:
„Alegerea partenerului este o fereastră către ceea ce trebuie vindecat. Trăsăturile care te atrag sunt ferestre către rănile tale. Ne îndreptăm spre persoanele care au atât lumină, cât și umbra trasaturilor celor care au avut grijă de noi. Fie că alegem o imagine în oglindă sau opusul celor care ne-au îngrijit, partenerii noștri reflectă de obicei acele răni din copilărie.” (p. 180)

„Alergăm după oameni fiind conduși de rănile noastre, alegem fiind conduși de valoarea noastră.” (p.169)

„A ne permite să depindem de cineva și a iubi pe cineva reprezintă unul dintre cele mai curajoase lucruri pe care le poate face o persoană. Acest lucru este valabil pentru toate formele de iubire. Riscăm întotdeauna faptul că cealaltă persoană ar putea pleca în orice moment sau circumstanțele ar putea să o ducă departe de noi. Acesta este motivul pentru care dragostea poate fi atât de dureroasă și terifiantă pentru mulți. A lăsa pe cineva să intre în viața noastră este o amenințare, deoarece nu avem nici un control real, motiv pentru care oamenii se închid în ei înșiși sau se agață mai strâns.
Iubirea curajoasă și sănătoasă înseamnă să lași pe cineva să intre pe deplin în viața ta și, de asemenea, să accepți că ar putea pleca, suportând în același timp toată teama şi durerea care vine odată cu asta (dar şi toate lucrurile frumoase).” (p. 178)

„Cu cât suntem mai vulnerabili, cu atât avem mai multe șanse să fim înțeleși.” (p. 150)

O declarație de dragoste pentru cărți și pentru puterea lor de a aduce aproape oamenii și de a-i vindeca

„Ecoul unei iubiri pierdute” (titlu original „The Echo of Old Books”) este o bijuterie literară semnată de Barbara Davis, autoare cunoscută pentru romanele „The Keeper of Happy Endings” și „The Last of the Moon Girls”. Davis și-a petrecut peste un deceniu ca director în industria bijuteriilor înainte de a-și urma pasiunea pentru scris, iar această experiență se reflectă în atenția la detaliu și în felul în care construiește fiecare element al narațiunii ca pe o piatră prețioasă perfect șlefuită. Originară din New Jersey, Davis a trăit în Florida, Carolina de Nord și de Sud și New Hampshire, iar acum s-a întors în Florida unde lucrează la următoarea ei carte. Publicată în martie 2023, „Ecoul unei iubiri pierdute” a captivat imediat cititorii prin premisa sa emoționantă și execuția ingenioasă.

Povestea o urmărește pe Ashlyn Greer, dealer de cărți rare, care are un dar neobișnuit și magic: poate simți ecourile proprietarilor anteriori ai cărților – o amprentă emoțională pe care doar ea o poate citi. Afinitatea ei pentru cărți se extinde dincolo de mirosul de hârtie veche, cerneală și piele. Când Ashlyn descoperă o pereche de volume frumos legate în piele care par să nu fi fost niciodată publicate, darul ei devine rapid o obsesie. Nu doar că fiecare volum conține o incriminare șocantă, dar autorii – Hemi și Belle – spun versiuni contradictorii ale aceleiași povești de dragoste tragice. Fără nicio urmă despre cum au ajuns aceste cărți misterioase în lume, Ashlyn este prinsă într-un mister literar vechi de decenii, chemată de două inimi rănite, oricine ar fi fost ei, oriunde ar fi acum…

Ceea ce face cartea cu adevărat remarcabilă este structura sa unică – practic primești trei cărți la prețul uneia. Nu doar că avem perspectiva lui Ashlyn din 1984 și investigația ei obsesivă pentru a descoperi adevărul, dar citim și conținutul integral al ambelor volume: „Regretând-o pe Belle” scris de Hemi și „Pentru totdeauna și alte minciuni” scris de Belle. Aceste manuscrise, amplasate în New York-ul anilor `40 în plin context al celui de-al Doilea Război Mondial, prezintă aceeași poveste de dragoste din două perspective complet diferite. Hemi era un reporter sărac de ziare, Belle o socialistă bogată, iar iubirea lor transcende clasa și poziția socială într-un mod care îți sfâșie inima. Davis îmbină magistral trei timeline-uri – 1941 (conținutul volumelor), 1954 (când volumele sunt create) și 1984 (investigația lui Ashlyn) – fiecare adăugând profunzime și context celorlalte.

Abilitatea autoarei de a prezenta povești diferite, dar conectate, în interiorul unui singur roman și de a păstra toate vocile distincte este impresionantă. Personajele sunt vii și respiră – de la Ashlyn cu talentul ei și determinarea de a descoperi adevărul, la Hemi și Belle cu dragostea lor intensă și promisiunile făcute, dar nerespectate, până la Ethan, profesorul de la Yale care aduce volumele în viața lui Ashlyn și care, la fel ca ea, a fost rănit în trecut. Ritmul este alert, cu capitole care alternează între perspective și timp, menținându-te captivat și dornic să descoperi ce urmează., iar atmosfera anilor ’40 este minuțios recreată, cu diferențele de clasă, climatele politice ale vremii și tensiunile celui de-al Doilea Război Mondial, oferind un fundal bogat pentru drama personală.

Merită citită pentru că este o ficțiune fascinantă despre cărți și puterea lor de a aduce oamenii împreună și de a vindeca prin prisma poveștilor care, inevitabil, ies la iveală oricât de demult s-au petrecut. Pentru că demonstrează cum o iubire poate transcende clasa, poziția socială, dar mai ales timpul, și cum finalurile fericite sunt cele mai emoționante tocmai pentru că nu vin ușor. Pentru iubitorii adevărați de cărți, este un cadou frumos – o poveste în poveste care celebrează magia literaturii și puterea transformatoare a iubirii. Este o carte pe care o savurezi încet, ca pe un vin bun, pentru că nu vrei să se termine… O lectură care te lasă cu lacrimi în ochi și cu convingerea că poveștile au puterea de a ne vindeca, chiar și acelea care au fost ascunse timp de decenii. Un omagiu adus iubirii care persistă, cărților care ne definesc și curajului de a ne rescrie propriile povești.

Cartea e de găsit aici: ed. Litera

Citate reprezentative:
„Viața oamenilor era definită nu de cicatricile pe care le adunau, ci de ceea ce se afla de cealaltă parte a acestor cicatrici, de ceea ce făceau cu viața rămasă.” (p. 440)

„Numărul vieților pe care suntem capabili să le trăim este limitat doar de numărul cărților pe care am ales să le citim.” (p. 320)

„Dezvoltăm o atracție aparte pentru cărțile noastre preferate, pentru felul în care se simt, miros și sună, pentru amintirile pe care le evocă, până când ele încep să existe pentru noi ca ființe vii.” (p. 297)

„Citim nu pentru a evada din viață, ci pentru a învăța cum să o trăim mai profund și mai bogat, pentru a experimenta lumea prin ochii altuia.” (p. 63)

„Cărțile sunt ca oamenii. Absorb ce se întâmplă în jurul lor. Fum. Grăsime. Spori de mucegai. De ce nu și sentimente? Sentimentele sunt la fel de reale ca toate celelalte lucruri. Nimic nu este mai personal decât o carte, mai ales una care a devenit o parte importantă a vieții cuiva.” (p. 15)

Un clasic revoluționar care continuă să schimbe vieți după patru decenii

„Femei care iubesc prea mult” (titlu original „Women Who Love Too Much”) de Robin Norwood este cartea care a marcat o întreagă generație și continuă să fie relevantă și astăzi. Publicată în 1985, cartea a petrecut doi ani pe lista bestsellerurilor New York Times și a fost tradusă în peste 30 de limbi, vânzându-se în peste trei milioane de exemplare în întreaga lume. Robin Norwood este terapeut licențiat specializat în căsătorie și familie, cu cincisprezece ani de experiență în domeniul adicțiilor – atât dependența de substanțe, cât și dependența relațională și co-alcoolismul. Acum stabilită pe coasta centrală a Californiei, Norwood și-a dedicat întreaga carieră înțelegerii tiparelor distructive din relații și în a ajuta femeile să scape din ciclul durerii. Cartea a inspirat o întreagă industrie în comunitatea terapeutică și a dat naștere la conceptul de „adicția iubirii” în cultura mainstream.

Premisa cărții este simplă, dar profundă: dacă a fi îndrăgostită înseamnă a suferi, atunci această carte a fost scrisă pentru tine. Norwood definește iubirea excesivă ca un tipar de gânduri și comportamente pe care anumite femei îl dezvoltă ca răspuns la problemele din copilărie. Nu înseamnă a iubi prea mulți bărbați sau a te îndrăgosti prea des. Nu înseamnă nici măcar a avea profunzime în a iubi pe cineva. Înseamnă a fi obsedată de un bărbat și a numi acea obsesie iubire, permițându-i să îți controleze emoțiile și o mare parte din comportament, realizând că îți influențează negativ sănătatea și bunăstarea ta, dar neputând să renunți, fiind echivalentul unei adicții, a unei compulsii. Înseamnă a măsura gradul iubirii tale prin profunzimea suferinței tale. Este o formă de adicție la fel de puternică ca dependența de alcool sau droguri, și la fel de distructivă, dar de care, rareori, suntem conștiente.

Cartea este structurată în jurul poveștilor reale ale femeilor pe care Norwood le-a tratat în cabinetul ei – Jill care s-a mutat împreună cu Paul după doar două săptămâni, femei care sunt atrase din nou și din nou de bărbați tulburați, distanți, dependenți de muncă, alcool sau alte femei. Prin propriile lor cuvinte și povești, aceste femei dezvăluie rădăcinile atracției lor către bărbați dificili și indisponibili emoțional. Norwood explorează cum comportamentul acesta își are rădăcinile în experiențele din copilărie – cum fetițele care nu primesc iubirea și atenția de care au nevoie devin femei adulte care caută obsesiv să vindece rănile din copilărie, prin relații care replică exact dinamica dureroasă din familie. Este o înțelegere profund psihologică a modului în care trauma timpurie modelează tiparele relaționale din viața adultă, inclusiv sindromul salvatorului – dorința compulsivă de a repara bărbați distruși în speranța de a primi în cele din urmă iubirea care le-a lipsit în copilărie.

Cartea oferă un program specific de recuperare în zece pași, similar programelor pentru adicții, recunoscând că vindecarea este un proces de o viață, nu o linie de sosire la care poți spune „gata”. Norwood este brutal de onestă legat de ceea ce presupune recuperarea – nu este ușoară, necesită timp, răbdare și adesea suportul grupurilor de terapie sau al unui terapeut profesionist. Nu oferă soluții miraculoase sau promisiuni că vei găsi „bărbatul potrivit” dacă urmezi pașii. În schimb, te învață să te accepți pe tine însăți complet, chiar și atunci când vrei să schimbi părți din tine. Te învață că recuperarea înseamnă să nu mai cauți salvarea în afara ta, să nu mai crezi că altcineva îți poate umple golul interior. Foarte asemănătoare ca stil cu „Terapeutul de buzunar”, cartea oferă povești diverse ale femeilor care suferă, în special din cauza trecutului, în care au experimentat traume și abuzuri încă de la vârste fragede.

Merită citită pentru că este un bun companion în procesul terapeutic și, ca femeie, te ajută să îți înțelegi tiparele relaționale, fără a oferi soluții miraculoase. Deși a fost criticată pentru că pare să pună responsabilitatea doar pe umerii femeilor, realitatea este că Norwood oferă putere acestora – puterea de a recunoaște tiparele, de a face alegeri diferite, de a se vindeca. Pentru milioane de femei din întreaga lume, această carte a fost primul pas către o viață mai sănătoasă, mai fericită, mai autentică. Este o lectură obligatorie pentru orice femeie care s-a trezit întrebându-se de ce continuă să aleagă bărbați care o rănesc, dar și pentru orice persoană care vrea să înțeleagă dinamica adicției relaționale. O carte care nu promite că vei trăi fericită până la adânci bătrâneți, ci ceva mult mai valoros – anume posibilitatea de a te iubi pe tine însăți suficient pentru a nu mai avea nevoie de suferință pentru a te simți vie.

Cartea e de găsit aici: ed. Litera

Citate reprezentative:
„Toate acele sentimente puternice de emoţie şi nerăbdare anxioasă, chiar de teamă, contribuie la alcătuirea unui „pachet“ atractiv pe care-l etichetăm ca fiind dragoste. Nimic mai neadevărat. Dar toate cântecele ne spun că asta este dragostea. Toate refrenele de genul „Nu pot trăi fără tine, iubito”. Aproape nimeni nu scrie cântece despre cât de frumoasă şi de liniştită poate fi o relație de dragoste normală şi benefică pentru ambii parteneri. Cu toţii scriu despre frică şi durere, pierdere şi suferinţă. Aşa încât numim asta dragoste şi nu ştim ce să facem când se întâmplă ceva ce nu seamănă cu forma asta de nebunie. Începem să ne relaxăm şi apoi să ne temem că nu este dragoste, pentru că nu suntem obsedate.” (p. 321)

„Cultivarea propriei persoane înseamnă asumarea unor riscuri: întâlnirea unor oameni noi, intrarea într-o sală de clasă pentru prima dată după ani de zile, întreprinderea unei excursii de una singură, căutarea unui loc de muncă… tot ce ştiţi că trebuie să faceți, dar nu ați avut curajul necesar. Este momentul să luați taurul de coarne. În viață nu există greşeli, doar lecții de învățat – aşa încât porniți la drum și însușiți-vă câte ceva din ceea ce viața vrea să vă învețe.” (p. 304)

„Câtă vreme vă concentrați să schimbați pe cineva asupra căruia nu aveți nici o putere (căci nu avem putere să schimbăm pe nimeni, în afară de noi înșine), nu vă puteți concetra energia pentru a vă ajuta pe dumneavoastră. Din păcate, să schimbăm pe altcineva ne atrage mult mai mult decât să ne schimbăm pe noi înșine, aşa încât până nu vom renunţa la prima idee nu vom reuşi niciodată să depunem eforturile necesare pentru a o pune în practică pe a doua.” (p. 291)

Din ce am mai răsfoit anul acesta…

În ordinea imaginilor, găsiți descrierile pentru ele mai jos.

1. Caietul cu lecturi, unde îmi notez toate cărțile citite din 2013 încoace. Mai multe despre el și ilustrațiile pe care le conține, în 2026.
2. Două variante ale unei cărți pe care am îndrăgit-o foarte mult: Actul Creativ – Rick Rubin. Română și engleză.
3. Tucano-ul de lângă AFI București a fost anul ăsta locul preferat unde mi-am băut cafeaua și mi-am savurat cărțile.
4. Pe balcon, într-o seară rece de primăvară, citind din Sally Rooney – Lume frumoasă, unde ești.
5. Citind din Sally Rooney într-o zi însorită de martie, în Parcul Drumul Taberei.
6. Mi-am dorit mult să citesc Vieru anul acesta, iar în februarie o prietenă dragă a avut grijă de asta.
7. Zile călduroase de vară petrecute citind pe bancă, în IOR.
8. Cadoul pe care mi l-am făcut singură de 1 iunie – benzi desenate cu Scooby Doo.
9. Standul Baroque Books de la Bookfest-ul din iunie.
10. Versuri nemuritoare de Nichita Stănescu, dintr-o carte cu poeme pe care i-am luat-o mamei de la Chișinău.
11. Înainte să mănânc cel mai delicios sushi în Chișinău (Esushi – cu plăcere), am savurat câteva rânduri dintr-o carte cu eseuri Moldova.org.
12. Promoția de vară pentru cărțile din librărie. A trrebuit să scriu rezumate pentru o selecție de „lecturi de vacanță”, pentru a convinge cititorii că sunt numai bune de luat în călătoriile din iulie-august.
13. Plecată să ajut la schimbarea de prețuri de peste vară, în altă librărie, m-am bucurat de noul decor și de ce mai găseam pe rafturi.
14. Una din bijuteriile achiziționate anul ăsta – The Atlas of the Heart. Nu am apucat să citesc decât foarte puțin din ea, dar îmi place mult. O să vorbesc despre ea cu siguranță în topul din 2026.
15. În trenul aproape gol, spre casă, citind din monumentala Donna Tartt.
16. Anul ăsta Brianna Wiest a venit în România, așa că m-am pus la curent cu noutățile – Vindecarea începe când ești pregătit.
17. Brianna Wiest la Cărturești Carusel, o plăcere!
18. O carte pe care mi-am dorit-o mult, din care nu am apucat să citesc decât 50 de pagini, dar care sigur va intra în topul de anul viitor. Orice aveți ocazia să citiți de Paula Erizanu – faceți-o!
19. Combinații de mărțișoare și cărțile potrivite – asta am pregătit pentru 1 martie.
20. Citind în încăperea din spate a Shakespeare and Company din Viena.
21. Chiar și la restaurant îmi cobor privirea într-o carte – Artegianale Brașov.
22. Lalele, un vin poetic cu picturile lui Grigorescu și poemele Anei Blandiana.
23. Chiar și la West Side Flower Fest au fost cărți, doar de decor. Oricum, Jules Verne nu se demodează niciodată.

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare