Nu mi-am propus o temă de vizionare anul trecut, dar alcătuind lista pentru articol mi-am dat seama că vrând,  nevrând, filmele pe care le-am văzut se încadrează și formează singure câteva teme majore și interesante. Așa cum v-am obișnuit, am făcut o selecție de filme și seriale despre care să vorbesc și pe care să le recomand, acum, că l-am lăsat pe 2024 în spate. Deși articolul de acum doi ani, cu aceeași tematică, este încă în ciorne, pentru că nu am apucat să-l duc până la capăt, nu mă dezic din a vă povesti despre lucrările cinematografice care m-au impresionat și de această dată.

Am văzut foarte multe lucruri anul trecut, cred că mai multe ca niciodată. Le notez, am și o aplicație pe care am descoperit-o și care îți ține socoteala celor văzute (se numește TV Time), fie că vorbim de filme sau seriale, îți calculează timpul de vizionare și îți face sugestii bazate pe tot ce ai marcat ca fiind Watched. A devenit mai facil ca oricând să vezi un film bun din intimitatea casei tale și nu mai e obligatoriu să mergi la cinema, dat fiind faptul că serviciile de streaming au ajuns să preia aproape instantaneu filmele care ies din cinema după o lună sau două de rulare. Sigur, eu sunt adepta mersului la cinema, chiar dacă anul trecut nu am apucat să merg decât de vreo câteva ori (prea puține, după mine). Experiența de cinema nu se compară cu experiența canapelei, dar cu siguranță este mult mai costisitoare. Așa că merită să facem o analiză în prealabil, înainte de a merge la un anumit film. Și chiar cred că analiza asta e necesară și când dai play la un film sau serial de pe Netflix sau de pe alte aplicații de streaming. Uitatul la filme sau seriale ar trebui să fie un proces conștient, nu unul executat automat, astfel încât să amorțească simțurile și percepția. E important să iei ceva, cât de mic, din orice vezi, ca să nu fie o pierdere de timp și de atenție.

Așa cum am mai spus, sunt genul care se hotărăște greu la ce să se uite, iar uneori trailerele nu mă conving, chiar dacă mă fac curioasă. Așa că am liste interminabile To Watch, la fel cum sunt și cărțile de pe reading list. Însă, despre toate producțiile pe care urmează să le prezint pot doar să spun că mă bucur că le-am dat play, fiindcă toate m-au ajutat cu ceva, m-au făcut să înțeleg anumite subiecte, dar, mai ales, să prind drag de unele personaje și modul lor de a fi, de parcă am căpătat oameni noi în viața mea.

Pe scurt, o să găsiți în acest articol despre Cascadorul (2024) cu Ryan Gosling și Emily Blunt; despre un film rusesc care m-a cucerit la finalul iernii trecute – Silver Skates (2020); controversatul Totul se termină cu noi cu Blake Lively în rolul principal; despre desenul animat al anului – Imaginary Friends (IF) cu Ryan Reynolds, dar și despre câteva seriale printre care mult-aclamatul Maxton Hall de pe Prime; proaspăt-înnoitul Nobody Wants This care a făcut senzație pe Netflix; un serial turcesc care e la un alt nivel, după părerea mea; dar și despre Spinning Out, serialul care nu a mai fost reînnoit cu un sezon, deși merita, dar probabil că au deranjat prea mult temele abordate (sănătate mintală în sport, bipolaritate, sacrificiile pe care le implică dedicarea vieții unei cariere sportive etc).

Sper să găsiți măcat câteva titluri care să vă facă cu ochiul, iar ceea ce vă spun să vă convingă că merită să le dați măcar o șansă pentru vizionare. Dacă alegeți să le vedeți, atunci să vă aducă ceea ce aveți nevoie, mai ales în această perioadă, în care cu toții simțim nevoia să mai evadăm din lumea noastră confuză, măcar din când în când.

Filme

L-am văzut în cinema în luna aprilie și l-am revăzut de ziua mea de nume, în mai, cu prietenii, tot la cinema. Cu siguranță, a fost unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut anul trecut. O dată pentru că da, Ryan Gosling și Emily Blunt sunt în rolurile principale, apoi pentru că sountrack-ul are piese rock excelente, iar tema muzicală este dată de I Was Made for Lovin You, în interpretarea lui YUNGBLUD, pe care am avut-o pe repeat mult timp după ce m-am uitat la film și o dată pentru că acțiunea se împletește excelent cu umorul și cu momentele dramatice.

E un film de dragoste, da, dar e departe de poveștile clasice și răsuflate, deși miza întregului film este tot persoana iubită și sacrificiile pe care ești dispus să le faci pentru a fi împreună. Spuneam că nu este o poveste tipică de dragoste pentru că contextul este unul mai special. Colt Seavers (Ryan Gosling) este cascador, iar în urma unei accidentări de pe platourile de filmare, care îi încheie cariera abrupt, se retrage și se mulțumește cu puțin. Un job prost plătit, oameni care îl confundă cu starurile principale din filmele în care a jucat și se îndepărtează de iubirea vieții lui din teama de a fi imperfect, greșit, nepotrivit pentru o femeie atât de superbă și capabilă cum e Jody Moreno (Emily Blunt). Bineînțeles, că în lipsa unor explicații din partea lui Colt, ea nu înțelege unde a greșit sau ce l-a făcut să se îndepărteze, așa că alege calea ușoară și începe să-l disprețuiască, dar asta vine la pachet cu nesiguranță față de sine și propriile capacități. Și, dacă asta nu era de ajuns, după ce premisa acestei relații de dragoste aproape ratate este setată, personajul lui Gosling se trezește că e singurul om care poate da de starul capricios (Tom Ryder aka Aaron Taylor-Johnson) din rolul principal al filmului pe care Jody îl regizează. La cererea producătoarei, cu care se cunoștea de ani buni, datorită celorlalte roluri pe care le-a avut în filmele ei, intră fără să știe, într-o conspirație menită să-l distrugă, ca individ și reputație, plasându-i-se în cârcă, cu ajutorul AI, o crimă pe care nu a comis-o.

Deși nu pare, se râde mult, este și un cățel care înțelege doar franceza implicat, apar și niște halucinații cu unicorni, cadavre la gheață, zboruri, bătăi, urmăriri cu mașinile, cascadorii riscante și… bineînțeles, discursuri siropoase, special concepute pentru ca dragostea vieții să se întoarcă 🙂 Dar, mai presus de toate, este un film care pune în discuție și multe aspecte serioase, cum ar fi raportarea față de sine atunci când o accidentare gravă te face să te îndoiești de capacitățile tale fizice și mentale, frica de a nu fi iubit așa cum ești, furtul de identitate, cât de ușor pot fi falsificate dovezile în noua eră AI și cât de ușor poți să fii taxat pentru imaginile fabricate de alții pentru a te scoate drept țap ispășitor. E un film despre dificultățile din ce în ce mai marcante ale personalităților de la Hollywood cu care trebuie să se confrunte o dată cu noile progrese tehnologice care le pun în pericol credibilitatea, carierele, calitățile umane indiscutabile, dar este și despre lipsa de putere a omului de rând care luptă cu dezinformarea, durerea și aspectele de zi cu zi care ne fac atât de vulnerabili în fața vieții, în general, și a oamenilor pe care-i iubim, în special.

Nu pot trece de acest film fără să pomenesc de interpretarea excepțională a lui Gosling a acestui rol. În 2023 am făcut un maraton de filme cu el în diverse roluri (principale, secundare, poztive sau negative) și am rămas impresionată de modul în care se raportează la fiecare rol și „trăiește” efectiv în povestea personajului, însușindu-și trăirile și gesturile fără cusur. Pentru mine a fost o bucurie să-l văd pe marele ecran, într-un rol atât de complex ca cel impus de Colt Seavers, și cu siguranță m-a făcut să-l includ în topul actorilor favoriți.

Nu sunt mulți oameni care știu despre pasiunea mea pentru limba și cultura rusă, dar dacă mai sunt oameni cu o pasiune similară printre cei care citesc acest articol, să știți să filmul ăsta parcă a fost făcut pentru noi. Deja de mai bine de un an fac rusă pe Duolingo, iar acum când aud cuvinte în rusă și le înțeleg sunt cuprinsă de un entuziasm specific doar copiilor, ca atunci când primesc bomboane sau sunt lăudați pentru ceva ce au făcut bine. Așa că e un mod fantastic să înveți sau să te bucuri de ce ai învățat, uitându-te la filme în limba orginală (deși nu am ajuns încă la nivelul de a mă uita și a înțelege ce se vorbește fără subtitrare).

L-am descoperit întâmplător pe Netflix (este, de altfel, o producție originală a lor) și apoi mi-am adus aminte că o prietenă vorbise despre el, acum ceva timp, pe story și îl recomandase, pentru că și ei îi plăcuse mult. E un film special, pare că încapsulează modul specific al rușilor de a face cinematografie, are de toate: mesaj, emoție, muzică clasică (special concepută pentru peliculă), decoruri și costume exuberante, cu gust, arată contrastul atât de izbitor al Rusiei anului 1900 dintre bogați și săraci (contrast care, din păcate, nu a dispărut nici în zilele noastre, deși imperialismul a dispărut de mult), iar drept laitmotiv are patinajul, un domeniu în care este cunoscut că rușii prestează excelent. Știu, pentru unii secvențele filmate în slow-motion pot părea plictisitoare sau lipsite de substanță, dar cred că atunci când vezi cum acționează hoți de buzunare pe patine, cu încetinitorul, nu are cum să nu te captiveze. De asta, vreau să apreciez în mod deosebit genul acesta de cadre extrem de cinematografice, cu care este presărată acțiunea și care, după mine, o fac mai savuroasă și o intensifică.

De data aceasta sărăcia îl proiectează pe personajul principal în apropierea iubirii. Nu o căuta, dar când a înțeles că a găsit-o, a făcut totul ca să o păstreze. Matvey (Feodor Fedotov), un rapid livrator pe patine, își pierde slujba când o trăsură regală îi blochează drumul într-un moment important. Situația se înrăutățește când descoperă că tatăl său, care aprindeau felinarele manual în oraș, suferă de ftizie avansată, necesitând un tratament costisitor în Germania. Împins de disperare, Matvey se alătură unei bande de hoți pe patine care jefuiesc bogătașii la târgul de iarnă. În prima sa noapte cu banda, participă la o incursiune la palatul regal unde o întâlnește pe frumoasa Alisa (Sonya Priss). Întâlnirea are loc în timp ce fata, întrigată de servitoarea ei, lua parte la un ritual de ghicit ursitul în oglindă. Deși speriată, Alisa alege să tacă, recunoscând potențialul unei alianțe cu tânărul.

La Balul de iarnă, Matvey și șeful bandei, Alex (Yuriy Borisov), se infiltrează printre invitații de vază. Alisa, care tocmai dansase cu pretendentul ales de tatăl ei, ofițerul Arkady Trubetskoy (Kirill Zaytsev), îl recunoaște pe Matvey și îi propune un târg: tăcerea ei în schimbul ajutorului lui. Pasionată de biologie și chimie, ea aspiră la studii superioare – imposibile fără acordul unui bărbat, iar tatăl ei refuză categoric. Relația lor evoluează când Matvey începe să-i arate Alisei lumea sa: prietenii din bandă și locuri ascunse ale orașului, necunoscute unei tinere din înalta societate. Pentru a-i câștiga afecțiunea, băiatul își sacrifică tot mai mult timpul petrecut cu tatăl bolnav, complicând situația deja fragilă a familiei sale.

Prin ceea ce v-am povestit până acum, nu simt că i-am făcut neapărat dreptate filmului, pentru că e mult mai complex și mai profund decât am reușit să scriu, însă se remarcă prin tragismul rusesc, prin sacrificiul de sine (care pentru ruși e foarte important), prin dragostea care are puterea să depășească orice, prin temele profunde abordate (lupta dintre bine și rău, viață și moarte, obținerea dreptății versus refacerea ordinii aparent firești a lucrurilor, drepturile femeilor, căsătoria din dragoste sau doar din interes etc.), iar ideea de a fi toată acțiunea concentrată în jurul „patinelor magice” ale lui Matvey este genială. O replică care a rămas cu mine este: „Ne iubim. Ce are țara de-a face cu asta?”.

Anul trecut am început să mă uit la patinaj artistic mai serios, inspirată de acest film și de actorul din rolul principal (care joacă hochei profesionist), pentru că mi-a adus aminte cât de mult mă fascina acest sport și în copilărie. Așa că dacă sunteți pasionați de asta sau obișnuiați să fiți, filmul ăsta sigur o să vă facă poftă de mai mult. Mai jos, voi avea și o recomandare de serial care privește tot patinajul.

Despre acest film am scris mai devreme, în vara acestui an, când, la facultate, în cadrul unei materii a trebuit să realizăm o revistă pe care să o prezentăm la examenul final. Tematica revistei era legată de familie și tot ce presupune ea, așa că și recenziile de carte și film trebuiau să fie în aceeași direcție. Eu am ales să scriu despre Fiicele Doctorului March sau Little Women, cum mai este cunoscut în lumea literară și cinematografică. Așa că recenzia la această peliculă va fi mai formală, pentru că am ales să o preiau din revistă. Inlcude, de asemenea, și câteva date despre autoarea cărții care a inspirat zeci de variante de ecranizare, dar și despre regizoarea Greta Gerwig, care a făcut cea mai nouă variantă, la ceva ce devenise deja clasic, în 2019.

Regizat de Greta Gerwig, „Fiicele doctorului March” (2019) este o adaptare emoționantă a romanului clasic scris de Louisa May Alcott. Filmul a fost nominalizat pentru șase premii Oscar – pentru cel mai bun scenariu adaptat (Greta Gerwig), cel mai bun rol principal feminin (Saoirse Ronan), cel mai bun rol secundar feminin (Florence Pugh), cel mai bun film (Amy Pascal), cele mai bune costume (Jacqueline Durran) și cea mai bună coloană sonoră originală (Alexandre Desplat) și explorează cu delicatețe și autenticitate temele de familie, relațiile dintre surori și căutarea identității personale, toate plasate în contextul unei Americi de după Războiul Civil.

La baza acestui film se află relațiile complexe și profunde dintre surorile March: Jo (Saoirse Ronan), Meg (Emma Watson), Beth (Eliza Scanlen) și Amy (Florence Pugh). Fiecare dintre ele are o personalitate distinctă, dar împărtășesc o legătură indestructibilă care transcende dificultățile și diferențele dintre ele. Greta Gerwig surprinde magistral dinamica dintre surori, ilustrând atât momentele de conflict, cât și pe cele de afecțiune.

Jo, ambițioasă și independentă, reprezintă spiritul rebel și dorința de autodeterminare. Meg, cu natura ei grijulie și dorința de stabilitate, ilustrează lupta între aspirațiile personale și responsabilitățile familiale. Beth, timidă și delicată, simbolizează bunătatea și sacrificiul, iar Amy, cea mai tânără și ambițioasă, evidențiază drumul de la copilărie la maturitate, cu toate provocările și descoperirile sale.

Unul dintre mesajele centrale ale filmului este puterea familială și importanța susținerii reciproce. Indiferent de provocările cu care se confruntă, surorile March se sprijină una pe cealaltă, demonstrând că dragostea și înțelegerea pot depăși orice obstacol. Un alt mesaj puternic este cel legat de căutarea identității și rolul femeilor în societate. Jo March, în special, devine un simbol al femeii moderne care luptă pentru dreptul de a-și alege propriul destin. Prin scrierile și aspirațiile sale, Jo contestă normele tradiționale și încurajează femeile s-și urmeze pasiunile indiferent de presiunile externe. Filmul pune în lumină și importanța artei și creativității în viața personală și comunitară. Talentul artistic al fiecărei surori (Jo ca scriitoare, Amy ca pictoriță, Beth ca pianistă) reflectă dorința de a se exprima și de a-și lăsa amprenta în lume.

Astfel, filmul este mai mult decât o simplă adaptare a unui roman clasic; este o celebrare a familiei, a relațiilor dintre surori și a luptei pentru autodeterminare. Acest film este o oglindă a provocărilor și triumfurilor feminine, un testament al legăturilor indestructibile și un îndemn la curaj și autenticitate.

Louisa May Alcott, născută în Pennsylvania, SUA,  este cunoscută pentru cartea Micuțele Doamne, care e bazată pe experiențele din copilărie, cu cele trei surori ale ei. A fost fiica unui filozof și pedagog celebru în acea perioadă, Amos Bronson Alcott și a crescut în mijlocul cercurilor transcedentaliste din Boston și Concord, Massachusetts. A început să scrie pentru a le putea întreține pe mama și surorile ei. A fost soră medicală voluntară în timpul Războiului Civil American, unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, boală care i-a afectat sănătatea pe termen lung. Au făcut-o cunoscute scrisorile din acea perioadă, publicate sub titlul „Schițe de spital” (1863), însă succesul l-a înregistrat cu romanul autobiografic „Micuțele Doamne” (1868 – 1869), care a ajutat-o să scape de toate datoriile. Cărțile de mai târziu, „O fată demodată”, „Orfanii” și „Băieții lui Jo” au la bază experiențele ei ca educator.

Greta Celeste Gerwig (4 august 1983, Sacramento, California, SUA) este actriță, scriitoare și regizoare. A fost nominalizată la Globul de Aur pentru rolul din filmul Frances Ha (2012). Debutează ca regizoare în 2017 cu filmul Lady Bird, care a câștigat premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film, musical sau comedie la cea de-a 75-a ediție a Globurilor de Aur. Primește de  asemenea și două nominalizări la Oscar, pentru cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu original, precum și nominalizări la Globul de Aur și BAFTA pentru cel mai bun scenariu. Gerwig este cea de-a cincea femeie care a fost nominalizată la categoria „Cel mai bun regizor” la premiile Oscar. În 2018, este inclusă în lista anuală Time 100  a celor mai influenți oameni din lume. Cel de-al treilea film pe care l-a regizat, comedia fantasy, Barbie, scrisă împreună cu Noah Baumbach, a fost lansat în 2023 și a fost apreciat de critici, a avut încasări record în box office-ul mondial, devenind cel mai de succes debut din istorie pentru un film regizat de o femeie.

De câțiva ani încoace, din pandemie mai exact, am început să apreciez din ce în ce mai mult desenele animate. Da, au fost universul meu când eram mică, dar cumva când crești magia lor se risipește și parcă nu te mai atrag la fel de mult. Nu mai e și cazul meu, după ce am văzut Soul de la Disney, în 2020, urmat de Scoob! tot atunci. Soul a fost special pentru că l-am văzut doar eu și mama, într-o sală goală de cinema, de parcă am fi avut filmul proiectat doar pentru noi. Probabil din același motiv, m-a impresionat și IF, despre care urmează să vă povestesc, pentru că l-am văzut doar noi două în sala goală, și am putut plânge în voie. Sigur, pentru copii desenele acestea animate nu au cum să fie triste, fiindcă lumea lor e mult mai veselă, nu sunt încă atinși de înțelegerea mai profundă a vieții și nu sunt marcați de oameni, locuri și evenimente atât de dur. Dar pentru un adult raportarea e foarte diferită, înduioșătoare, doar și pentru faptul că-ți aduce aminte ce însemna să fii copil și să nu ai nici o grijă, nu mai zic de momentele emoționante din poveste.

Foarte interesant e că acest film a luat viață în mintea actorului, devenit regizor, John Krasinski, tot în pandemie, având ca sursă de inspirație universul imaginar al celor două fetițe ale sale. IF vine nu de la „dacă”, ci de la sintagma „imaginary friends”, care sunt și subiectul central al lumii imaginate de Krasinski.

Bea (Cailey Fleming) descoperă că posedă capacitatea extraordinară de a vedea ființe invizibile pentru majoritatea oamenilor – prietenii imaginari sau „IFs”, abandonați de copiii care au crescut și i-au uitat. La un moment dat, ajunge față în față cu enigmaticul său vecin, Cal (Ryan Reynolds), cunoscut în cartier doar ca „Omul de la etaj”, care împărtășește aceeași abilitate neobișnuită. Împreună, ei își asumă o misiune emoționantă: să reunească aceste creaturi magice cu adulții care le-au dat viață cândva, în copilărie.

Filmul transcende simpla poveste despre creaturi fantastice adorabile, oferind o abordare mai profundă a naturii imaginației. IF-urile devin metafore puternice, un fel de capsule temporale ale speranțelor, viselor și ambițiilor noastre din copilărie, reprezentând acel refugiu emoțional la care ne putem întoarce oricând.

John Krasinski, în dublul său rol de regizor și scenarist, și-a construit filmul pe o fundație solidă de cercetare psihologică despre prietenii imaginari. O trăsătură distinctivă a peliculei este diversitatea uimitoare a IF-urilor – fiecare arată complet diferit, reflectând teoria potrivit căreia copiii își creează companioni imaginari pentru a umple goluri emoționale specifice. Un copil hărțuit își poate imagina un protector masiv, în timp ce unul afectat de divorțul părinților ar putea crea un IF inspirat din articolele de îmbrăcăminte ale părintelui absent.

Prin documentarea și atenția acordată detaliilor psihologice, Krasinski reușește să construiască o lume complexă și autentică, în care unicitatea fiecărui prieten imaginar oglindește individualitatea creatorul său uman.

Ecranizarea bestsellerului semnat de Colleen Hoover (publicat în România de Editura Epica în 2018) surprinde povestea tulburătoare a lui Lilly Bloom, o tânără a cărei viață este marcată de succedări ale iubirii și violenței. Pelicula debutează cu o scenă definitorie: protagonista, întoarsă în orășelul natal pentru înmormântarea tatălui său – un respectat membru al comunității – nu reușește să rostească elogiul funerar, copleșită de lacrimi și de o durere profundă, ale cărei rădăcini vor fi dezvăluite treptat, pe parcursul filmului.

După această confruntare cu trecutul, Lilly se stabilește în Boston, unde își împlinește visul de a deschide o florărie. Într-un lanț de coincidențe aparent providențiale, prima clientă devine Alyssa – o tânără care, în ciuda unei declarate aversiuni față de flori (justificată ulterior prin trauma pierderii fratelui său, Emmerson), îi oferă lui Lilly nu doar prietenie, ci și legătura cu fratele ei, Ryle. Neurochirurg de succes, carismatic și inițial refractar la ideea de angajament sentimental, cedează farmecului lui Lilly, iar relația lor evoluează rapid de la un flirt inteligent la căsătorie. Însă, sub suprafața acestei povești de dragoste aparent ideale, se ascund fracturi emoționale adânci, care vor ieși la iveală cu consecințe devastatoare.

Trecutul devine un personaj în sine, infiltrându-se insidios în prezent: amintirea tatălui abuziv al lui Lilly care își teroriza soția, intervenția brutală a acestuia în prima ei iubire adolescentină, și reapariția neașteptată a lui Atlas – primul iubit de care Lilly nu s-a desprins niciodată emoțional. În paralel, traumele din copilăria lui Ryle îl transformă într-un ecou al tatălui lui Lilly, manifestând episoade de violență domestică amplificate de o gelozie nejustificată.

Justin Baldoni, în dubla postură de regizor și actor principal, construiește o narațiune care explorează cu sensibilitate și atenție, moștenirile transgeneraționale ale abuzului și momentele decisive în care acestea pot fi înlocuite cu altceva, prin alegerile făcute. Când Lilly devine mamă, conștientizarea deplină a patternurilor toxice o determină să ia o decizie radicală – cerând divorțul cu aceeași aparentă seninătate cu care a navigat toate dificultățile vieții. În final, protagonista reușește să închidă, rând pe rând, capitolele dureroase ale trecutului, lăsând deschisă doar posibilitatea reînnoirii legăturii cu Atlas – o promisiune de vindecare și de iubire autentică, neumbrită de fantomele violenței.

Sincer, am privit acest film mai mult din curiozitate, care mi-a fost alimentată de discuțiile care au tot crescut pe social media, în spațiul public, dar și de scandalul care a luat amploare o dată cu lansarea filmului. Sigur, m-am uitat și pentru că am adorat-o pe Blake Lively în Gossip Girl și îmi doream să o revăd în ceva mai actual. Deși nu dețin foarte multe informații legate de conflictul care a erupt după lansare și a împărțit fanii în două categorii, eu pot să spun doar că e destul de important că există un film care arată realitatea de zi cu zi a relațiilor abuzive.

Nu am citit cartea, dar e la fel de bine că există, exact ca și filmul. Nu știu cât de fidelă este ecranizarea romanului, nu știu nici adevăratele motive care au iscat discuțiile, și deși nu e nimic „cult” la acest film, pe alocuri poate că abordează lucrurile chiar superficial, poate chiar împachetat în mai mult „glam” decât realitatea, ar fi putut deschide o discuție importantă, dincolo de ce s-a întâmplat sau nu pe platourile de filmare, despre violența domestică, ce impact are ea asupra femeilor, dar și a copilor, sprijinul psihologic care trebuie oferit victimelor și protecția față de abuzator (de care, în Ro, după cum arată ultimele rapoarte, nu prea au parte). Poate pentru unii e ceva ușurel, de văzut într-o sămbătă seară, iar pe alții îi va pune pe gânduri, dar ideea e că trebuie privit în primul rând pentru ceea ce este – un manifest în lupta conștientizării violenței domestice ca fenomen din ce în ce mai pregnant peste tot în jurul nostru.

Ultimul film pe care vi-l prezint în acest articol este despre adolescenți și problemele, tot mai presante, cu care se confruntă aceștia, pentru care noi îi blamăm pe nedrept, pentru că nu facem un exercițiu de empatie și înțelegere. Este adaptarea romanului lui John Green, „Un șir infinit de țestoase” (apărut în România la editura Trei, în 2017), autor foarte cunoscut pentru cărțile young adult pe care le scrie. Filmul m-a captivat, deși cartea, pe care am încercat să o citesc în urmă cu câțiva ani, nu a făcut-o deloc, chiar dacă mai citisem înainte și alte cărți de-ale lui Green.

Filmul urmărește povestea lui Aza Holmes, o adolescentă de 16 ani din Indianapolis, interpretată cu o autenticitate remarcabilă de către Isabela Merced, care trăiește captivă în propriul său univers de gânduri intruzive. Tulburarea obsesiv-compulsivă cu care se confruntă Aza nu este prezentată ca un simplu element de fundal sau ca un detaliu caracterial, ci ca o prezență aproape tangibilă, care dictează fiecare aspect al vieții sale. Momentele în care Aza deschide repetat calusul de pe degetul său, într-un ritual compulsiv de „curățare” a potențialilor agenți patogeni, sunt redate cu o intensitate viscerală care te face să-i simți atât durerea fizică, cât și cea psihică. Frica ei constantă de microbiomul uman și obsesia legată de bacteria C. diff sunt portretizate nu ca simple excentricități, ci ca amenințări reale și terifiante care îi populează realitatea cotidiană.

Unul dintre cele mai puternice aspecte ale filmului este modul în care explorează relațiile interumane prin prisma anxietății. Prietenia lui Aza cu Daisy Ramirez, o tânără exuberantă și pasionată de scrierea de fanfiction Star Wars, este redată cu toate nuanțele sale contradictorii. Anxietatea Azei creează un dezechilibru în dinamica lor, culminând cu o scenă intensă a unui accident auto provocat în timpul unei dispute aprinse. Relația romantică dintre Aza și Davis Pickett aduce în prim-plan întrebări profunde despre intimitate și vulnerabilitate. Incapacitatea Azei de a depăși barierele ridicate de anxietatea sa și de a permite unui alt om să pătrundă în spațiul său fizic și emoțional este prezentată sensibil și autentic. Filmul nu cade în capcana de a sugera că dragostea poate „vindeca” tulburările mentale, ci explorează onest limitele și posibilitățile conexiunii umane în contextul suferinței psihice.

Firul narativ legat de dispariția tatălui lui Davis, miliardarul Russell Pickett, funcționează ca o metaforă subtilă pentru căutarea de răspunsuri și certitudini într-o lume haotică. Această dimensiune a poveștii adaugă un strat suplimentar de tensiune și complexitate, reflectând anxietatea generalizată care caracterizează experiența adolescentină contemporană. În final, filmul sugerează că viața continuă dincolo de misterele rezolvate și că adevăratele enigme sunt cele din interiorul nostru.

Cel mai mult mi-au plăcut monologurile interioare ale Azei, redate prin voice-over, pentru că oferă acces la spiralele de gânduri intruzive care îi populează mintea, creând o experiență imersivă, dar și destul de inconfortabilă pe alocuri. Ceea ce am aflat ulterior este că autorul romanului care a inpirat filmul suferă de aceeași tulburare, John Green declarând că acest roman reprezintă „prima încercare de a scrie direct despre tipul de boală psihică care i-a afectat viața încă din copilărie”, și această autenticitate se reflectă în fiecare cadru al adaptării cinematografice. Îmi place că filmul nu oferă soluții facile sau revelații miraculoase, ci prezintă cu onestitate lupta zilnică a celor care trăiesc cu tulburări de anxietate.

Seriale

În general nu urmăresc producții germane, dar ceva din trailer m-a făcut să-i dau o șansă. Și mă bucur că am făcut-o, și nu doar o dată, ci de două ori, atât de mult mi-a plăcut! Serialul ăsta are ceva hipnotizant, de la actori și cum joacă aceștia, la acțiune, la culori, costume, culori, dar și chimia dintre personajele principale (Ruby și James), deci și dintre actorii care îi interpretează, Harriet și Damian. Cel mai mult mi-au plăcut piesele pe care le-au ales pentru coloana sonoră și momentele cheie, multe au intrat în playlist-ul meu de Spotify după vizionare.

Cred că acest serial atrage, în primul rând pentru că aduce în discuție diferențele sociale, ambițiile personale și legăturile interzise, iar ele se întrepătrund într-o poveste captivantă despre identitate, dragoste și sacrificiu. Este bazat pe seria de romane scrise de Mona Kasten, sezonul unu fiind inspirat din primul roman al seriei – „Salvează-te”, iar sezonul doi este în pregătire datorită modului în care a fost primit de public primul.

Ruby Bell este o tânără strălucită și determinată care intră în lumea opulentă a Colegiului Maxton Hall cu ajutorul unei burse. Contrastul dintre ambiția ei focalizată – de a obține un loc la Universitatea Oxford – și atitudinea nonșalantă a colegilor săi privilegiați este punctul de plecare pentru o narațiune despre diferențele sociale și prejudecăți. James Beaufort, moștenitorul arogant al unei familii influente, reprezintă tot ceea ce Ruby disprețuiește: privilegiul dobândit prin naștere, nu prin muncă. Dinamica inițială dintre cei doi este marcată de ostilitate, definind perfect tensiunea dintre două lumi care, în mod normal, nu s-ar intersecta.

Însă lucrurile iau o turnură neașteptată atunci când Ruby descoperă relația secretă dintre Lydia Beaufort, sora lui James, și unul dintre profesorii școlii la care învață cu toții. Acest secret este ceea ce îi apropie pe Ruby și James, forțându-i să colaboreze sub amenințarea consecințelor. Serialul explorează cu abilitate modul în care secretele pot deveni arme de manipulare, dar și cum, aceleași secrete, pot construi punți neașteptate între oameni. Ceea ce începe ca o relație antagonică se transformă treptat într-o poveste de dragoste autentică, pe măsură ce Ruby și James descoperă calitățile celuilalt dincolo de prejudecățile inițiale. Serialul reușește să construiască această transformare cu răbdare și credibilitate, acordând timp personajelor să se descopere reciproc prin colaborarea la organizarea unei gale a colegiului. Însă drumul lor către fericire este presărat cu obstacole, bineînțeles, nici nu s-au putea altfel :). Tatăl lui James reprezintă întruchiparea sistemului rigid de clasă, unde poziția socială dictează cu cine ai voie să te asociezi. Amenințările sale de a distruge viitorul lui Ruby forțează cuplul să se confrunte cu realitatea crudă a diferențelor lor sociale.

Maxton Hall este despre mai mult decât o simplă poveste de dragoste între tineri din lumi diferite, pentru că explorează nuanțat privilegiul, ambițiile personale și puterea familiei de a modela destine. Reușește să împletească abil drama personală cu teme sociale puternice, și oferă personaje complexe cu care poți empatiza de la început până la final. Aș spune că e adorabil să-l vezi pe James cât de îndrăgostit este de Ruby, dar și modul în care exprimă asta – prin desen și alte câteva tentative de a fi aproape de ea. Să știți că finalul este deschis, dar dacă veți citi cărțile, veți afla toate răspunsurile la întrebările de la finalul sezonului dinainte 🙂

https://www.youtube.com/watch?v=54dMhUses2A

Recunosc, nu am citit cartea, dar nu am putut să mai rabd și să o fac, așa că am dat direct play mini-serialului. 6 episoade pline de suspans, de răsturnări absolut neașteptate de situație, iar finalul extrem de improbabil și neașteptat.

Sunt o fană a genului polițist, atât în materie de cărți, cât și de producții cinematografice, am citit și văzut multe, însă acest serial m-a fermecat, dincolo de intriga cu specific polițist, pentru că pune în discuție (din nou) teme actuale pentru tinerii din ziua de azi și o face foarte bine. De la consumul de droguri, la petreceri scandaloase unde, dacă nu ești atentă la pahar, poți fi violată, la problematica gay/lesbi, albi vs. negri, ce se întâmplă pe internet și cât de mult îți permite să „investighezi” despre viețile altora pe cont propriu, abuzurile de orice fel (în special cele de putere) și mușamalizările, încrederea în sine și în alții (și cum o poți doza sănătos), dificultățile cu care te confrunți ca tânăr atunci când ești pe cale să termini liceul, grupul de prieteni și influența lui asupra personalității. Cum ziceam, foarte multe teme de actualitate, toate subordonate temei centrale, aceea de a comite „crima perfectă”. E un subiect care a mai fost dezbătut în multe alte circumstanțe, dar mi se pare că serialul ăsta vine cu un nou aport aici, arătându-ne că nu există anumite caracteristici ale criminalului pentru a comite ceea ce înseamnă crima perfectă, care nu duce la probe, cadavru sau arma crimei. Oricine o poate face, numai să aibă motivul și oportunitatea. Literalmente, pe măsură ce se succed episoadele ai senzația că oricine ar fi putut să o facă, iar la final nu te aștepți oricum la deznodământ.

Toate ca toate, dar eu personal, mă identific cu fata din rolul principal – Pippa Fitz – Amobi. E atât de determinată, inteligentă, curajoasă și nu lasă ca nimeni și nimic să o descurajeze, chiar și atunci când e conștientă pe deplin că poate intra în bucluc sau este în pericol, își asumă risul, în căutarea adevărului. Îmi place că, pe parcurs, e chinuită de întrebări existențiale (Poți avea deplină încredere în cineva?, Cât de bine îl cunoști pe celălalt? Sunt oamenii doar buni, doar răi sau e sunt un mix din ambele?) la care încearcă să găsească ușor ușor un răspuns, pe măsură ce ancheta pe care o desfășoară capătă noi dimensiuni și numără din ce în ce mai mulți suspecți.

Îmi place că partea vizuală arată bine și cuprinde culori calde, peisaje rurale, verdeața este luxuriantă, casele în care locuiesc personajele sunt amenajate cu mult bun gust, vestimentația e simplă, comodă, versatilă; prim-planurile semnificative cu personajul principal, dinamica dintre personaje, dar și actorii aleși pentru a face parte din distribuție.

Nu știu cât de fidel respectă scenariul firul narativ al cărții (care am aflat ulterior că este o serie a autoarei Holly Jackson) dar urmează să o citesc și să o compar cu ceea ce am văzut. Însă, de sine stătător serialul este o reușită, te va ține cu sufletul la gură de la început la final și te va face să concluzionezi (dacă nu o făceai și înainte) că nimic nu este ceea ce pare niciodată și că e de datoria noastră să căutăm adevărul dacă nimeni altcineva nu o face.

Abordarea dragostei și a relațiilor interumane este una foarte realistă și nuanțată. Spre deosebire de alte seriale americane, nu se întâmplă nimic extraordinar, nu sunt scandaluri, certuri, țipete și urlete. E un serial care, realmente, îți liniștește sistemul nervos. Dar, mai important e că spulberă clișeele relațiilor romantice, care s-au tot învârtit atât în literatura, cât și în cinematografia americană de-a lungul anilor. Așa că da, e normal să fi fost ua dintre cele mai discutate producții de anul trecut în spațiul public, asta și pentru că intrigă și cucerește prin autenticitatea sa și chimia extraordinară dintre protagoniști.

Pe scurt, serialul urmărește povestea lui Joanne (Kristen Bell), o realizatoare de podcast atee și cinică, care se îndrăgostește de Noah (Adam Brody), un rabin necăsătorit. Primul sezon (da, s-a anunțat deja al doilea, după ce a fost atât de bine primit acesta) explorează cum, această pereche aparent incompatibilă, navighează prin diferențele lor religioase, așteptările familiei și propriile frici și nesiguranțe. E foarte important că Joanne și Noah nu sunt doar două persoane care se atrag fizic – ei dezvoltă o conexiune emoțională autentică bazată pe respect, vulnerabilitate și acceptare reciprocă. Ambii protagoniști sunt prezentați ca persoane complexe, cu defecte reale. Joanne este directă până la brutalitate, are probleme de intimitate și folosește umorul ca mecanism de apărare. Noah este un idealist care se luptă să împace valorile sale tradiționale cu dorințele sale personale. Această autenticitate face ca evoluția lor emoțională să fie credibilă și profundă, fără să mai pui la îndoială că așa ceva nu reflectă, în fapt, realitatea.

Un element important, dincolo de aspectul evident al diferenței de credință, este explorarea valorilor și perspectivelor diferite asupra vieții, demostrându-se că acestea pot deveni complementare. Joanne învață să aprecieze tradițiile și comunitatea, în timp ce Noah este provocat să-și reexamineze anumite rigidități. Familia lui Noah, în special mama sa (personaj interpretat excelent de Stephanie Faracy), reprezintă așteptările tradiționale și prejudecățile pe care cuplul trebuie să le înfrunte. Aceste interacțiuni generează momente de tensiune autentică, dar și oportunități de înțelegere reciprocă. Poate cele mai dificile obstacole sunt propriile frici ale personajelor. Joanne se teme de angajament și vulnerabilitate, în timp ce Noah se luptă cu teama de a dezamăgi comunitatea sa și de a-și compromite identitatea profesională și spirituală.

Ceea ce face ca totul să fie atât de credibil este modul în care personajele fac alegeri dificile, nu pentru a-l mulțumi pe celălalt, ci pentru că aceste alegeri le reflectă propria evoluție: Joanne alege să fie mai deschisă și vulnerabilă, nu pentru că Noah îi cere asta, ci pentru că realizează valorile conexiunii autentice, iar Noah alege să-și urmeze inima, nu abandonându-și credința, ci găsind o interpretare mai personală a acesteia.

Mi se pare că în peisajul mass-media plin de relații toxice sau idealizate, „Nobody Wants This” prezintă un model remarcabil de sănătos datorită modului în care se comunică onest nevoile și problemele (Joanne și Noah își exprimă fricile, dorințele și limitele în mod direct. Chiar și în momentele de conflict, comunicarea rămâne respectuoasă); a respectării independenței personale (personajele nu își sacrifică identitatea sau pasiunile pentru relație, asta pentru că Noah rămâne dedicat comunității sale religioase, iar Joanne continuă să-și urmeze cariera și să-și exprime opiniile); există acest îndemn indirect care vizează creșterea reciprocă (relația lor nu se bazează pe dependență, ci pe inspirație reciprocă pentru a deveni versiuni mai bune ale lor înșiși,ei se provocă să crească, fără să încerce să se schimbe fundamental); imperfecțiunilor care sunt acceptate (iubirea reală înseamnă să vezi imperfecțiunile celuilalt și să le accepți ca parte integrantă a persoanei, nu să încerci să-l schimbi, ca să fie pe gustul tău); soluționarea eficientă a conflictelor (un cuplu poate traversa dezacorduri fundamentale fără a recurge la manipulare emoțională sau compromisuri nesănătoase, așa cum se întâmplă în multe dintre cazuri).

Mi-a plăcut pentru că, simultan a reușit să fie amuzant, emoționant și profund, dar și pentru că e o poveste a diferențelor care pot uni și pot crea ceva frumos, peste identitatea personală a celor implicați. E o producție care merită atenția voastră deoarece amintește că iubirea adevărată nu înseamnă absența obstacolelor, ci capacitatea de a naviga prin ele împreună, cu onestitate și respect reciproc. Totul este foarte matur abordat, inspirat din literatura de specialitate din psihologie, iar pentru cei care vor să înțeleagă cum ar trebui să se simtă o relație sănătoasă e exact ceea ce trebuie.

Când eram mică, mă uitam foarte mult la seriale turcești alături de bunica mea. N-aș fi crezut că mă voi întoarce vreodată la ele, dar îmi dau seama cât de mult au evoluat lucrurile în cazul acestor producții pe măsură ce anii au trecut. Adică, să nu mă înțelegeți greșit, turcii întotdeauna mi s-a părut că se pricep să facă drame exemplare, să creeze costume pe măsură, să conceapă scene și momente care să te țină în tensiune până se rezolvă problemele apărute, dar acum, o dată ce am vizionat Croitorul și Thank you, next!, îmi dau seama cât de mult au evoluat lucrurile. În continuare sunt prezente cele mai importante elemente ale cinematografiei turcești (familia, mesele întinse, muzica, hainele și bijuteriile), dar toate sunt duse la un alt nivel. Nu mai zic de firul narativ și modul în care construiesc și mențin tensiunea.

Leyla și modul ei de a naviga prin relații disfuncționale către o iubire care ar putea să se simtă autentic e ceva cu care se poate rezona la nivel universal. De câte ori nu ne întrebăm, atunci când suntem într-o relație, mai ales după ce trece o perioadă de timp, dacă omul de lângă noi este cel potrivit, este cel cu care ne vom petrece toată viață alături… Iar prin ceea ce trece Leyla arată că uneori trebuie să experimentăm ceea ce nu ne dorim pentru a recunoaște ceea ce ne dorim cu adevărat. Îmi place în mod deosebit cum se îmbină cele 3 povești de dragoste ale Leylei pe care le are cu 3 bărbați foarte diferiți din viața ei și că, deși este o comedie romantică, nu lipsesc întorsăturile neașteptate de situație și explorări emoționale mai profunde. Sunt câteva scene atât de frumos filmat, din natură, de aproape, cu niște detalii uluitoare, care m-au bucurat și impresionat vizual foarte mult.

Leyla lucrează într-o firmă de avocatură a unchiului ei, are niște colegi trăzniți și pare că totul merge bine în viața ei. Petrece, iese în oraș alături de prieteni, își permite haine și look-uri luxoase, dar ca întotdeauna, crăpăturile unei femei puternice se văd dacă te apropii. În cazul ei, Leyla descoperă cu puțin timp înainte de nuntă că logodnicul ei, Omer, a înșelat-o. Devastată, Leyla se trezește forțată să-și reconsidere alegerile romantice și să se confrunte cu trecutul ei. Această călătorie emoțională o aduce în contact cu Feyyaz și cu Cem, unul întânit la o petrecere și celălalt întâlnit la unul din cazurile dificile la care lucrează în cadrul firmei de avocatură.

Inițial, relația dintre Leyla și Omer este prezentată ca fiind una aparent stabilă, dar lipsită de profunzime. Serialul explorează subtil semnele de avertizare pe care Leyla le-a ignorat și modul în care ea a acceptat o relație care nu o împlinea cu adevărat. Trădarea lui Omer devine astfel nu doar un moment de criză, ci un catalizator care o forțează să-și reevalueze standardele în dragoste. Dinamica lor emoțională este marcată de dezechilibre de putere și probleme de comunicare. După părerea mea, este tratată cu maturitate tema infidelității, arătând consecințele emoționale devastatoare, dar și oportunitatea de creștere care poate rezulta dintr-o astfel de experiență traumatică.

Feyyaz reprezintă iubirea pasională și intensă, dar volatilă a Leylei. Întâlnirea lor aduce la suprafață chimia incontestabilă care îi leagă, dar și tiparele toxice în care s-ar adânci dacă ar alege să continuie relația. E foarte frumos explorată în contextul acestei relații dualitatea unei astfel de conexiuni – pe de o parte, pasiunea covârșitoare și sentimentul de a fi „viu”, iar pe de altă parte, instabilitatea emoțională și tendința de a repeta aceleași greșeli. Feyyaz o provoacă pe Leyla să iasă din zona de confort, dar nu îi oferă siguranța emoțională de care ea are nevoie pentru a-și vindeca rănile.

Dinamica dintre Leyla și Cem este fără îndoială cea mai complexă și nuanțată din serial. Începând ca rivali, pentru că Leyla o reprezintă pe fosta nevastă a lui Cem în procesul de divorț, au mereu discuții în contradictoriu, chiar dacă, în secret Leyla se întreabă cum e să fii una din femeile care i-au stat alături de-a lungul timpului. Dar ținând cont că cea mai lungă căsnicie a lui a durat trei ani, a avut trei în total, și că actuala nevastă aproape s-a sinucis în timpul procesului de divorț pentru că implicarea celei de-a doua neveste era prea mare și devastatoare, nu e un bărbat tocmai ușor de înțeles și gestionat. E important de precizat că este bogat și influent, are afaceri, și, cel mai probabil femeile care i-au fost alături au fost pentru că banii au contat mai mult decât relația în sine, pe care o aveau cu el. În afară de a doua nevastă, cu care împărtășește o conexiune mai profundă și mai specială decât te fac să crezi inițial, și care pe Lelya o face să fie confuză, Cem e un mister de la un cap la altul. Poți face doar speculații despre el. Nu arată ce gândește, e inaccesibil, îi privește și le vorbește tuturor de sus, dar când descoperă latura sensibilă a Leylei este evident că se îndrăgostește iremediabil de ea, chiar dacă poate părea un joc pentru un bărbat ca el o posibilă relație cu ea.

Mi se pare important că, în loc să o prezinte ca pe o victimă pasivă, serialul o arată pe Leyla asumându-și responsabilitatea pentru propriile alegeri și lucrând activ pentru vindecarea sa. Ea trece prin toate etapele de doliu specifice încheierii unei relații: negare, furie, negociere, depresie și, în cele din urmă, acceptare. E important și că învață să fie confortabilă cu sine însăși, înainte de a mai căuta validarea în relații, chiar dacă momentele astea nu sunt de sine stătătoare sau foarte evidente. Dar, peste toate e fantastic modul în care Leyla învață să aibă din nou încredere, atât în ceilalți, cât și în propriul instinct.

Un alt aspect care mi se pare important de amintit este modul în care sunt evidențiate invidia și gelozia. Lucrurile devin complicate, la fel și relațiile, dar aceste emoții distructive nu sunt prezentate ca fiind așa, ci ca indicatori valoroși ai dorințelor autentice și nerecunoscute. Personajele învață să-și asculte gelozia și să înțeleagă ce le spune aceasta despre ei înșiși în relație cu celălalt.

Un aspect deosebit de bine realizat mi se pare că este modul în care serialul prezintă recunoașterea graduală a sentimentelor din partea Leylei pentru toți bărbații din viața ei. Îmi plac monologurile ei interioare, visele pe care le are, modul în care filtrează ceea ce îi spun ceilalți, toate conducând-o spre conștientizare. Nu este un moment de revelație bruscă, ci o acumulare de momente mici de claritate, până când ea înțelege că alegerea potrivită a depins mereu de ea, nu din disperare sau conveniență, ci pentru a înțelege cine este ea cu adevărat.

Vedem ce provocări mai urmează pentru Leyla în sezonul doi pentru că Netflix tocmai ce a anunțat continuarea serialului printr-un scurt teaser.

Lansat pe Netflix în ianuarie 2020, „Spinning Out” este un serial care, deși a avut o viață scurtă (un singur sezon de 10 episoade), reușește să exploreze cu profunzime psihologică lumea aparent strălucitoare, dar profund traumatică a patinajului artistic. Creat de Samantha Stratton, fostă patinatoare, serialul oferă o perspectivă extrem de sinceră asupra costurilor emoționale, fizice și psihologice ale performanței sportive.

Serialul urmărește povestea lui Kat Baker (Kaya Scodelario), o patinatoare de elită a cărei carieră solo promițătoare este brutal întreruptă de un accident grav în timpul unei competiții. După ce trauma o împiedică să mai execute sărituri, Kat primește o a doua șansă neașteptată când i se oferă oportunitatea de a concura la patinaj, în pereche, alături de Justin Davis (Evan Roderick), un talent problematic, dar strălucit. Această schimbare de direcție o forțează pe Kat să se confrunte nu doar cu teama de a reveni pe gheață, ci și cu tulburarea bipolară moștenită de la mama sa, Carol (January Jones), și cu dinamicile complicate ale unei familii disfuncționale care o include și pe sora ei mai mică, Serena (Willow Shields), o patinatoare ambițioasă.

Kat Baker este un personaj care luptă, constant, pe multiple fronturi: tulburarea bipolară, nediagnosticată inițial, trauma post-accident, presiunea competițională, dinamicile familiale toxice și noul echilibru fragil cu partenerul său. Serialul surprinde magistral, din perspectiva mea, spirala emoțională a Katiei – de la determinarea obsesivă, la anxietatea paralizantă, de la episoadele maniacale energizante, la depresiile profunde… Vedem o tânără care își construiește meticulos o fațadă rezilientă, în timp ce interiorul său este un haos de emoții contradictorii. Dar e fain că nu este prezentată nici ca victimă, nici ca eroină, ci ca un om real navigând prin circumstanțe extraordinar de dificile. Momentele în care își administrează medicația, ritualurile pre-competiționale și monologurile interne care vizează propriile temeri sunt prezentate cu o sinceritate brutală și arată că în spatele perfecțiunii aparente a unei sportive de elită, se află o luptă continuă și nevăzută.

Personajul lui January Jones aduce în prim-plan una dintre cele mai complexe reprezentări ale parentingului toxic din sportul de performanță. Carol, fostă patinatoare ale cărei vise au fost năruite de aceeași boală mintală care o afectează pe Kat, își canalizează ambițiile nerealizate prin fiicele sale. Serialul nu o prezintă simplistic ca pe un „părinte-monstru”, ci explorează treptat cum tulburarea sa bipolară netratată, combinată cu dezamăgirile personale, creează un proces continuu în care pune presiune și manipulează emoțională. Relația sa cu Kat este în continuă schimbare și pendulează mereu între iubire profundă și abuz emoțional, între dorința ca fiica sa să reușească și incapacitatea de a separa succesul copilului de propria validare.

La prima vedere, Justin pare să se încadreze în tiparul bad boy-ului, deși are o inimă de aur. Nu vă temeți, are suficient spațiu acordat ca să treacă dincolo de abordarea asta clișeică. Prin relația de parteneriat cu Kat, Justin evoluează, de la un sportiv privilegiat și imatur, la cineva care învață să recunoască vulnerabilitatea în sine și în ceilalți. Chimia complicată dintre Kat și Justin este construită nu doar pe atracție, ci pe recunoașterea reciprocă a traumelor și fricilor. Ei formează o conexiune bazată pe înțelegerea comună a ceea ce înseamnă să trăiești sub presiunea constantă a perfecțiunii, a traumelor din copilărie și a dorinței de a performa.

Meritul absolut al serialului este că abordează frontal o temă adesea evitată în sportul de performanță: sănătatea mintală. Tulburarea bipolară nu este doar menționată, ci este prezentată cu toate nuanțele și manifestările sale. Vedem cum Kat se luptă cu stigmatul bolii, cu teama că medicația îi va afecta performanța și cu frica constantă că o criză ar putea distruge tot ce a construit până în acel punct. Unul dintre cele mai puternice mesaje care se concretizează pe măsură ce vizionezi este că tulburările mintale nu definesc persoana. Kat nu reușește „în ciuda” bipolarității sale, ci învață să integreze această parte a identității sale în viața și cariera ei. Se arată clar în serial modul în care sportivii sunt încurajați să-și ignore sănătatea mintală în favoarea performanței, creând condițiile care vor duce inevitabil la prăbușire.

Mi-a plăcut modul brut în care sunt arătate toate fațetele sportului de performanță și toată gama de sacrificii pe care acesta îl include, în special: antrenamentele extenuante, accidentările tratate superficial, durerea cronică normalizată; relațiile abandonate, izolarea, incapacitatea de a avea o adolescență „normală”; presiunea economică asupra familiilor, inegalitățile de clasă în sportul de elită, compromisurile necesare pentru a continua; faptul că școala devine prioritate secundară, iar viitorul post-competițional este incert.

E importantă accentuarea ideii că revenirea după o accidentare majoră nu este niciodată doar despre recuperarea fizică. Chiar și după ce corpul s-a vindecat, mintea păstrează amprenta traumei, iar reconstruirea încrederii este un proces lent și neliniar. Tranziția Katiei la patinajul în perechi devine un fel de metaforă puternică pentru vindecarea prin vulnerabilitate și încredere – ea trebuie să se bazeze pe altcineva, să renunțe la controlul total, să aibă încredere că va fi susținută, toate acestea fiind lecții foarte importante, după o astfel de experiență.

Deși a fost anulat prematur după un singur sezon, am înțeles cititnd ulterior că „Spinning Out” a avut un impact cultural destul de important, contribuind la discuțiile despre sănătatea mintală în sport, care au devenit și mai proeminente în ultimii ani. Am mai citit și că reprezentarea autentică a tulburării bipolare și a procesului terapeutic a fost lăudată de specialiști în sănătate mintală, serialul reușind să evite atât romantizarea, cât și demonizarea afecțiunilor psihice. Arată, pe bune, că patinajul, ca și orice alt sport nu este doar despre grație și frumusețe, ci și despre multă muncă și lupte, cel mai adesea minimizate, până ce devin invizibile.

Toate datele despre filme și seriale, despre regizori, creatori, actori și producție sunt preluate de pe IMDb.

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare