E interesant că dacă nu ne-ar face cineva cunoștință nu am întâlni oameni pe care ajungem să-i apreciem foarte mult. Este și cazul meu și al lui Alex. Nu aș fi aflat niciodată despre acest băiat, cu o viziune specială în fotografie și foarte modest, în aceeași mare măsură precum talentul său, dacă nu mi-ar fi scris într-o seară caldă de octombrie profesoara mea de desen din liceu, care m-a susținut foarte mult și care, atunci când am absolvit, mi-a spus să nu las pe nimeni să-mi schimbe viziunea căci este foarte valoroasă așa cum este, și nu mi-ar fi spus că la CNCN un elev de clasa a X-a a înființat un club de fotografie.

Deși inițativele pe parte artistică existau la mine în liceu atunci când eram elevă, chiar eu dorindu-mi să facem o expoziție foto cu tema „Oameni” (care nu a mai fost dusă la bun sfârșit pentru că a venit pandemia și ne-a schimbat planurile) împreună cu doamna profesoară, nu ar fi fost posibilă înființarea unui club în acele condiții, contexte, cu acei elevi etc. Însă băiatul ăsta a avut dorința și ambiția suficient de mari, încât să-și propună și să fondeze acest club, care se numește Golden Rays. Am fost invitată toamna trecută, ca elev Alumni, să vin să le vorbesc elevilor de liceu (de la a IX-a până la a XII-a) despre fotografie, ce înseamnă ea pentru mine, cum a arătat dumul meu în domeniul acesta, dar și să-i mai inspir, să-i motivez, poate să le dau și încrederea că se poate dacă crezi suficient în ceea ce faci și ceea ce „vezi” etc. Așa am făcut cunoștință cu Alex, mult mai matur pentru vârsta de fapt, respectuos, dar cu aceeași preocupare pentru conceptual și detalii, pe care o aveam și eu la vârsta lui. Când mi l-a prezentat, doamna profesoară mi-a spus că îi aduce aminte de mine, că e un fel de variantă masculină a mea, de la profilul pedagogic (pe care l-am făcut și eu), cu același drive artistic și cu aceeași dorință de a face ceva pentru arta fotografică. I-am dat dreptate, pentru că în toate lunile care au urmat acelei prezentări, așa am simțit și eu. Mi se pare că vorbesc într-adevăr cu un eu din trecut, pentru că văd atât de multe din visurile, temerile, incertitudinile, problemele mele de atunci în frământările și căutările lui de acum.

Apreciez în mod deosebit atenția lui pentru detalii, pentru culori, pentru un edit frumos, curat, care e realizat atent. Îmi place că se caută pe el, încearcă să se înțeleagă și să se descopere, iar arta, muzica și cinematografia îl ajută în acest proces anevoios, prin care am trecut cu toții atunci când am avut vârsta lui. Și deși, probabil că, pentru el, îi servesc drept mentor, vreau să vă spun că am învățat multe lucruri de la el, la unele se pricepe mai bine decât mine (Photoshop :)), iar la altele mă întrece (coordonarea unei echipe în vederea realizării unui produs creativ calitativ, amibiție, inițiativă, dedicare etc.).

Vreau ca interviul de luna aceasta să fie un manifest pentru tinerii talentați, pentru viziunea unică a fiecăruia, care merită împărtășită, indiferent de pasiuni sau domeniul de activitate, pentru toți cei care acum sunt adulți, dar care, la 16 ani erau idealiști, aveau vise mari, dar care pe parcurs poate au renunțat pentru că alții au spus că nu e bine, nu e frumos, nu e normal, decent, perfect sau inovativ… Pentru toți acei adulți care vor să retrăiască timpurile în care erau fericiți, chiar dacă neînțeleși, este acest articol. Mai presus de toate, sper să vă simțiți inspirați de ceea ce face și spune Alex, așa că vă las să-l descoperiți și voi în rândurile de mai jos.

Cum se vede lumea la 16 ani?

Mi se pare destul de complicată, trăiesc perioada aceea când experimentezi, afli multe lucruri noi, descoperi pasiuni noi, te întâlnești cu diferite persoane și începi să îți faci o „schiță” despre cine ești cu adevărat și cine vrei să fii sau să devii. Cu toate că zilele par repetitive din cauza programului de la școală, în fiecare zi învăț ceva nou — acesta cred că este și motivul pentru care nu mă plictisesc aproape deloc. Odată cu startul perioadei liceale, pot spune că am început să am mai multe responsabilități și să întâmpin mai multe dificultăți decât aveam înainte, dar, până la urmă, asta dă culoare vieții. Deci, pot spune că în prezent văd lumea puțin incertă și complexă, dar, totodată, foarte frumoasă.

Ce înseamnă fotografia pentru tine și când a început să prindă contur această pasiune?

Dintre toate hobby-urile pe care le-am avut până acum, fotografia a fost, fără îndoială, cel mai spontan. Nu pot spune că e un talent înnăscut, sau că am învățat să fac poze peste noapte. M-am întrebat de multe ori cum un singur videoclip de pe o rețea de socializare pe care l-am văzut prin 2019-2020 m-a motivat atât de mult să mă apuc de fotografie. Aveam în jur de 11 ani când am început să fac poze cu telefonul, pretinzând că știu ce fac și că sunt expert în arta fotografică. Tatăl meu obișnuia să facă poze cu un Nikon D60 când eram mic, dar nu o făcea la un nivel profesionist, ci mai mult pentru amintiri. Același Nikon D60 a ajuns și în mâinile mele (cu display-ul stricat și aproape inutilizabil) când am descoperit că poți face poze și cu un aparat de fotografiat, nu doar cu telefonul. După care, de ziua mea, după ce i-am bătut pe ai mei la cap un an întreg că vreau un aparat de fotografiat, am primit un Nikon D5600 pe care încă îl folosesc, cu un obiectiv 18-55mm și unul 70-300mm, care avea să îmi ofere multe oportunități și să îmi deschidă multe porți, chiar dacă mi-a luat mai mult de patru ani să îmi dau seama de asta.

În ultimul timp, mi-am dat seama că fotografia nu este despre a capta poza perfectă, sau momentul perfect (știu că o să mă contrazică iubitorii de wildlife aici), cât este despre a surprinde emoții, care, la un moment dat, vor fi doar amintiri. În ultimul timp, au început să îmi placă mai mult pozele ce îți trezesc un sentiment de nostalgie și îi invidiez pe cei care au aparate digitale vechi/pe film și care reușesc să facă poze ce îți dau impresia că te poți întoarce înapoi în timp fără prea mult efort și fără pic de editare. Nu mi-a fost aproape niciodată foarte ușor să mă despart de lucrurile din trecut, deci, probabil aceasta este și motivul pentru care prefer asemenea fotografii.

Viziunea ta este una specială, atentă la detalii și sensibilă, în special când vine vorba de elementele din natură și portrete. De ce te atrag detaliile, cum ți-ai format stilul acesta și de unde te inspiri pentru a crea?

Detaliile sunt lucruri mărunte, pe care nu le sesizează toată lumea, de asta sunt și atras de ele, pentru că sunt greu de observat și, de foarte multe ori, detaliile mărunte fac o simplă fotografie să devină o operă de artă. N-am avut niciodată un stil specific — nici acum nu cred că mi-am găsit unul care să mă caracterizeze întru totul, dar printre preferatele mele se regăsește fotografia fine-art, fie ea portret sau peisaj. Modul meu de a face fotografii și de a edita s-a format în timp, cu mici influențe datorate fotografilor cu care m-am mai întâlnit și Instagramului, pe care îl folosesc destul de des ca inspirație. Nu îmi place să planific ceva din timp sau să lucrez foarte tehnic, cu totul gata pus la punct de dinainte. Un moment este cu adevărat unic atunci când se întâmplă pe neprevăzute, de asta nici nu mă omor după natură moartă sau orice ce implică obiecte statice, fără viață.

Ești elev la CNCN, la profilul pedagogic, dar nu te-ai limitat la un rol pasiv în cadrul școlii, ci ai ales să te implici și chiar să fondezi mai multe proiecte. Ești parte din Consiliul Școlar al Elevilor, participi constant la adunările Consiliului Județean al Elevilor Galați, fotografiezi toate evenimentele importante care au loc în școală și, de anul trecut, ai fondat și Clubul de fotografie Golden Rays. Ce te motivează să te implici atât de mult pentru școala ta, de unde îți iei energia pentru aceste proiecte și ce îți dorești să mai realizezi pe viitor?

Sunt o persoană destul de ambițioasă, iar când îmi propun ceva realizabil, de cele mai multe ori reușesc să îmi ating ținta. Sunt rareori momente când dau greș și aleg să mă dau bătut, iar atunci când mă implic 100% și nu îmi iese ceva, încerc din nou, cu măcar 1% mai mult efort decât înainte. Principalele surse de motivație sunt rezultatele, prietenii și familia. Este un sentiment foarte plăcut atunci când depui mult efort să îți iasă ceva așa cum vrei tu, iar rezultatele sunt satisfăcătoare — acest sentiment mă încurajează să continui și îmi confirmă faptul că fac bine ceea ce fac.

De cele mai multe ori, când am spus cu voce tare ce mi-am propus să fac, n-am avut succes, așa că, de obicei, ezit să vorbesc despre ce idei am pentru viitor. Nu a știut nimeni că aveam de gând să înființez un club de fotografie în afară de prietenii foarte apropiați și familia mea, până când acesta s-a deschis oficial. Pot spune totuși că vreau să pășesc în lumea cinematografiei și să încerc și partea video. Este mult mai complexă și sunt mult mai multe posibilități decât în fotografie, ceea ce îți poate deschide noi perspective și orizonturi. Deocamdată nu am idei foarte mărețe pe care am de gând să le pun în aplicare în viitorul apropiat, ci îmi doresc să mă dedic și mai mult școlii decât am făcut-o până acum și să perfecționez tot ce știu să fac.

„Detaliile mărunte fac o simplă fotografie să devină o operă de artă.”

De curând, alături de colegii tăi, ați ales să participați la două concursuri de scurtmetraje, Filmmic și Boovie. Ce a însemnat această experiență pentru tine, cum a fost să coordonezi echipele din aceste proiecte și de ce ai ales să te îndrepți spre cinematografie?

Înregistrările pe care le-am făcut în cadrul concursurilor Filmmic și Boovie au fost primele filmulețe pe care le-am făcut vreodată cap-coadă. Pot spune că am învățat foooarte multe lucruri: cum să lucrezi cu oamenii din echipa ta, cum să scrii un scenariu, cum să planifici totul din timp, cum să fii organizat, cum să încurajezi membrii echipei să contribuie și să vină cu idei, cum să folosești lavaliere, cum să editezi (cum să sincronizezi audio, cum să colorezi un videoclip, cum să aplici efecte sonore, cum să realizezi creditele de la finalul videoclipului) și lista poate continua cu zeci de lucruri noi pe care le-am învățat.

Cum am spus și anterior, cinematografia mi se pare un domeniu mult mai complex și mai distractiv, care îți oferă mai multe posibilități. Poți forma o echipă, poți lucra cu persoane, ai mai mult spațiu să îți pui în aplicare creativitatea, poți transmite un mesaj mult mai profund și multe altele, dar cel mai important, poți avea un impact asupra spectatorilor.

Poți alege 3 fotografii din portofoliul tău, de care ești mândru, pe care să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?

1. „My lucky stars” – Tupperwave

2. „Theme from Taxi Driver” – Bernard Herrmann, Dave Blume

*foarte tare filmul Taxi Driver (1976) apropo 🙂

3. „Earth Song” – Michael Jackson

Îmi plac atât fotografiile, cât și piesele pe care le-am ales, chiar dacă nu sunt preferatele mele, dar mi se pare că se potrivesc cel mai bine.

Știu că ești pasionat de muzică. La ce instrumente cânți? Există o poveste în spatele alegerii acestora?

Părinții m-au dat la pian la vârsta de opt ani. Am luat lecții la Centrul Cultural Dunărea de Jos și la început mi-a plăcut, dar odată cu trecerea timpului, după cinci ani de muzică clasică, am început să mă plictisesc și am vrut să încerc ceva nou, așa am decis să fac lecții în particular și să încerc alte genuri de muzică.  După doi ani de făcut pian în particular și după ce am încercat mai multe genuri de muzică, mi-am dat seama că am învățat destul și că nu ar avea rost să continui cu lecțiile de pian, deoarece nu aveam de gând să o fac la un nivel profesional, voiam să fie doar o pasiune. Așa că după ce am terminat cu concursurile și lecțiile de pian, mi-am dat seama că nu mi-a plăcut niciodată să învăț piesele pe care le cântam pe de rost, așa că am continuat să cânt la pian, iar la un moment dat am descoperit jazz-ul și blues. Îmi plac mult aceste genuri de muzică pentru că nu se axează atât de mult pe versuri, cât se axează pe „feeling-ul” pe care ți-l creează cântecul respectiv atunci când îl asculți și totodată, îți oferă posibilitatea de a-ți pune amprenta, de a oferi un strop din propria viziune fiecărei piese, de a improviza și de a cânta așa cum vrei tu să o faci și nu cum „trebuie să sune”. Aceste genuri de muzică sunt mai puțin tehnice, oferindu-ți posibilitatea de a te exprima în felul tău, fără a fi judecat de felul în care alegi să cânți.

Acum doi ani m-am apucat și de chitară tot la CCDJ din pură curiozitate și fascinație față de acest instrument. Consider că este într-adevăr un instrument muzical mai complicat, dar, totodată, mai interesant.

Trebuie să recunosc că nu iubesc chitara la fel de mult cât iubesc pianul și asta se datorează cel mai probabil lipsei de experiență pe care o am în ceea ce privește cântatul la chitară. Fun fact: Am fost și într-o trupă rock timp de 2 luni, dar nu mi-au plăcut atât de mult piesele pe care le cântam la repetiții, așa că a fost doar o experiență efemeră.

Cum reușești să găsești un echilibru între toate pasiunile tale, îndatoririle școlare și preocupările specifice vârstei?

Nu întotdeauna reușesc să găsesc un echilibru. Am renunțat cu ceva timp în urmă la jocurile video ce îmi consumau o mare parte din timp. Bineînțeles că nu am renunțat pentru totdeauna. Sunt ocazii când aleg să mai evadez din realitate, așa că mă mai joc când îmi permite timpul. Încerc, pe cât de mult posibil, să pun școala pe primul loc și să echilibrez balanța dintre pasiuni și preocupările specifice vârstei. Mi-am promis că o să renunț la mai multe oportunități care îmi consumă foarte multă energie și timp și că o să mă concentrez mai mult pe ce este cu adevărat important. Totuși, reușesc să stau organizat notându-mi datele și evenimentele importante în calendar și le prioritizez în funcție de importanța acestora, astfel încât să știu exact ce am de făcut și până când, fără să mă aglomerez.

„Văd lumea puțin incertă și complexă, dar, totodată, foarte frumoasă.”

Între proiecte, evenimente și cursuri mai ai timp să citești sau să vezi ceva bun? Dacă da, împărtășește-ne câte 2 preferate din fiecare categorie, spunând și de ce ți-au plăcut.

Îmi propun de foarte multe ori să văd filme și să citesc cărți, dar niciodată nu reușesc. Chiar mi-am propus recent să merg la cinema mai des, dar e mai dificil să alegi un film la care să mergi cu o persoană și să fii pe aceeași lungime de undă. M-am uitat recent la The Batman (2022) și m-a impresionat foarte mult cinematografia din film. Același lucru l-am admirat și la Harry Potter și Taxi Driver (1976). De obicei, urmăresc filme mai multe pentru partea vizuală/estetică decât pentru plot-ul sau conținutul filmului.

Nu sunt un mare fan al cărților, iar când eram mic nu citeam mai nimic în afară de ce ne spunea să citim la scoală. Apreciez însă enorm persoanele cărora le place să citească. Cartea pe care am avut-o la Boovie „A Good Life” de Virginie Grimaldi este una dintre puținele cărți care mi-au plăcut cu adevărat și care nu mi s-au părut mai deloc plictisitoare, deci o pot considera printre preferatele mele. Nu sunt sigur dacă mi-a plăcut această carte datorită conținutului ei, sau dacă mi-a plăcut pentru că o asociez cu timpul petrecut la filmări și cu experiența Boovie. La scurt timp după ce am citit-o, mi-am cumpărat o altă carte: „A man called Ove”, însă mi s-a părut foarte plictisitoare. Am încercat să mă uit și la film, dar după un sfert de oră, mi-am dat seama că mi se pare la fel de plictisitoare ca și cartea.

În concluzie, îmi plac foarte mult filmele, dar nu prea am timp să le urmăresc. Cât despre cărți, încă sunt în căutarea genurilor care mi se potrivesc.

Atunci când suntem tineri este esențial să avem modele sau oameni care ne inspiră, care ne fac să fim mai buni și mai buni în ceea ce facem. Tu ai astfel de oameni și dacă da, ce ai învățat de la ei?

Nu am neapărat un model după care mă ghidez, însă încerc să învăț câte ceva de la fiecare persoană cu care interacționez, observând ce calități are și ce anume mi-ar putea lipsi mie. De cele mai multe ori, învăț experimentând, vorbind cu persoane și cerând sfaturi. Spre exemplu, una dintre experiențele din care am avut foarte multe de învățat este cea de la Boovie menționată anterior. În fiecare zi învăț ceva nou — fie despre mine, fie despre cei din jur sau despre cum funcționează lucrurile în general.

Urmează o perioadă a alegerilor în viața ta. Ținând cont că ai atât de multe înclinații, încotro ai vrea să te îndrepți și de ce?

Este o întrebare dificilă. Încă nu știu încotro vreau să mă îndrept, cu toate că, cel mai mult tind să merg pe domeniul cinematografiei/fotografiei, pe arte vizuale. Am intrat la liceu pe profilul de pedagogie, specializarea învățător-educator cu gândul că mă voi face profesor de limba engleză, însă, de pe la jumătatea anului 2024 am început să mă îndrept spre psihologie și cinematografie. Nu mă văd făcând facultatea pe psiho-pedagogie pentru că mi se pare puțin monoton și plictisitor să fii profesor, plus că trebuie să ai foarte multă cultură generală și trebuie să ai răspuns la orice.

Nu vreau să mă mai stresez mai mult decât suficient — sunt sigur că o să mă mai răzgândesc de câteva ori până ajung la facultate, oricum. Consider că dacă mă țin de învățat și iau note bune, voi avea mai multe opțiuni în ceea ce privește viitorul și nu îmi va fi atât de greu să mă orientez.

Pe Alex îl găsiți aici:

• Instagram
• Instagram
• Facebook

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare