Când spui Expirat, spui Pogo. Asta pentru că orice club în care au loc concerte are nevoie de o imagine aparte pentru a convinge oamenii să vină la evenimentele pe care le găzduiește. Iar această imagine este creată de Pogo, deja de 8 ani încoace.

Pentru el, fotografia a început ca pasiune pe când era în liceu, și deși a reușit să o păstreze până în prezent așa, acum reprezintă pentru el, mai degrabă, modul în care se exprimă, simte muzica și e modalitatea cea mai facilă prin care poate să redea atmosfera concertelor la care merge și starea artiștilor pe care îi apreciază. Deși Expiratul e locul în care se simte cel mai bine, s-a extins și în zona festivalurilor. Chiar dacă nu au fost întotdeauna experiențe ușor de dus, l-au ajutat să fie mai bun și mai bun în ceea ce face, la fel ca oamenii de la noi și din afară pe care i-a dat drept exemplu de inspirație.

Îl urmăream deja de ceva ani, știam ceea ce face din prezența pe social media și de pe Gigxels, am și fost în Expirat de câteva ori cu prilejul mai multor concerte, dar cumva nu am reușit să ne întâlnim în persoană până primăvara asta, când am căștigat un print cu o fotografie făcută de el în urma unui giveaway pe Instagram. Ne-am întâlnit la Art-an-te, ca să-mi înmâneze print-ul, la expoziția cu fotografii de concert a lui Mihai Vasilescu (culmea!), iar în urma discuției extrem de interesante pe care am avut-o, mi-am dat seama că trebuie să-i fac loc pe blog să vorbească despre felul în care vede el fotografia.

Deși poate părea că îmi pregătesc interviurile cu mult timp înainte și că poate știu pe cine vreau să abordez încă de la începutul anului, nu este așa. Dat fiind faptul că, cel puțin o dată la câteva luni întâlnesc oameni interesanți, cu o multitudine de povești de spus, păstrez interviurile de pe blog pentru astfel de ocazii, pentru a le da spațiu oamenilor pasionați și talentați să se exprime prin ceea ce fac. Îi mulțumesc lui Pogo și pe această cale că a acceptat să-și spună povestea, că a fost sincer, că a spus ce echipamente folosește, că a definit fotografia de concert ca fiind parte a fotojurnalismului (oferind și argumente valabile pentru asta), că a menționat importanța susținerii familiei pentru a putea face ceea ce-i place și despre ce înseamnă, de fapt, să fii autentic într-o lume mult prea sufocată de trendurile de pe social media. Sper să vă inspire, mai ales pe cei pasionați de muzică, concerte și surprinderea emoției prin imagini să o faceți mult mai bine, mai asumat, mai autentic!

Cum te poți descrie până în acest punct al vieții tale?

Un tip ambițios aș spune, care nu își pune limite, mai ales când vine vorba de pasiuni. Nu-mi propun să ajung în punctul X, ci, mai degrabă, vreau să văd cât de departe pot să ajung. Am învățat să mă descurc în orice situație (și în fotografie și în viață) și să nu mai fac din orice impediment o problemă.

Ce înseamnă fotografia pentru tine și când a început să prindă contur această pasiune?

Pe scurt: în liceu. Am avut prieteni cu aparate foto sau oameni în jurul meu cu aparate foto și mi s-a părut interesant. Inițial, le ceream lor aparatele să mai fac câte o poză, să-mi explice cum funcționează, cum se setează. Ulterior părinții mi-au cumpărat primul aparat foto (un Nikon D3000 cu obiectiv de kit) și am început să mă joc cu el, să experimentez. Am început cu portrete și street photography, am încercat și niște natura (când mergeam în vacanță), ulterior am ajuns la concerte. Nu-mi aduc aminte exact contextul sau care a fost primul concert fotografiat (foarte posibil să fi fost Pendulum DJ Set la Arenele Romane în 2012), dar cert este că ușor ușor am trecut în zona asta. Foarte mult timp am mers la concerte cu “acreditare de presă”, pentru diverse publicații online și fotografiam în principiu trupele preferate. Pentru mine era un win-win, vedeam și concertul gratis și făceam și poze. După care, în decembrie 2017, după ce am aplicat la Expirat pentru o acreditare de presă la “Vița de Vie – Seară Acustică” și mi s-a spus că este sold-out concertul și nu au cum să îmi dea acreditare, a început să se scrie un nou capitol pentru mine. M-a sunat Toni de la Expirat să-mi spună că fotograful lor nu mai poate ajunge la concert și m-a întrebat dacă n-aș vrea eu să vin. Am acceptat și, ușor ușor, am devenit fotograful din Expirat.

„Personal cea mai mare satisfacție e că ea a rămas lângă mine.”

Ce presupune fotografia de concert pentru tine, dat fiind faptul că nu este un gen de fotografie pe care să-l practice mulți, cel puțin nu la noi?

Personal, este un mecanism de escapism pentru mine. O știu și o recunosc. Fotografiez la concerte pentru că îmi place muzica, îmi place fotografia și îmi place să le îmbin. Cumva cred că îmbină stilurile cu care am început: portretistica și partea de street sau fotojurnalismul pentru că hei, fotografia de concert nu este doar despre portrete cu artistul pe scenă: fotografia de concert este fotojurnalism, este tot ce înseamnă acel act artistic transpus în imagini. Iar aceste imagini ar trebui să transmită energia și emoția acelui concert. Ar trebui să te poți uita la o galerie de la un concert și să îți dai seama cum a fost acolo, ce energie, cum s-au simțit artiștii și publicul, prin ce stări au trecut.

Cum ți-ai defini stilul de a fotografia și de unde îți iei inspirația de a crea?

Aș spune că e o combinație între fotojurnalism, dar și ceva mai artsy, iau ce mi se dă la concert, uneori îi aplic nebuniile mele (prisme, reflexii, edituri și altele), totul cu scopul de a transmite mai bine cum m-am simțit acolo.

Inspirația o iau din muzică, în primul rând, din actul artistic de pe scenă. Am spus-o de multe ori: energia trebuie să curgă de pe scenă în public și viceversa. Dacă între artist și public există un zid, de multe ori se reflectă în fotografii (și în atmosfera generală) – sunt acele fotografii cumva fără viață în ele.

Revenind la inspirație: clar și de la alți colegi fotografi și nu mi-e rușine să recunosc. Am învățat de la ei, am căutat să văd cum fac sau cum obțin anumite efecte, cum se mișcă, cum se comportă la evenimente. Miluță Flueraș, Năluca, Mihnea Ratte, Robert Antal și Robert Bumbeș (to name a few, de la noi), dar și Lloyd Wakefield sau Anna Lee.

Legându-ne de definiția și rolul fotografiei, din perspectiva ta, care crezi că este contribuția social media la ascensiunea unui fotograf în prezent? Crezi că te ajută să creezi pentru a fi în trend sau, mai degrabă, pentru a fi original?

Of, întrebare grea, mai ales pentru că personal consum mult social media, dar nu îmi găsesc niciodată timpul pentru a posta ce creez pe social media. Am văzut foarte mulți fotografi bubuind pe social media pentru ca știu ce și cum să posteze, dar fără să aibă un conținut “original”. Poate mă înșel, dar toți cei care cresc mult pe Insta/TikTok au același “stil” cumva și sar pe orice trend, eventual vând “preseturi” pe sistemul “Vrei să-ți iasă genul ăsta de poze? Ia presetul ăsta”.

Mihnea Ratte mi-a spus ceva acum câțiva ani, vorbind despre fotografiile din festival: “Nu crede ce e pe social media. Nimic. Totul e fake.” Dacă ai mulți followeri pe TikTok sau pe Insta nu înseamnă neapărat că ești un fotograf bun.

Cred că trebuie să existe un echilibru: poți să te folosești și de trenduri, să le încorporezi în munca ta, dar să nu-ți faci un scop din asta.

„Fotografiez la concerte pentru că îmi place muzica, îmi place fotografia și îmi place să le îmbin.”

Intrând în detalii de ordin tehnic, deoarece calitatea fotografiilor pe care le faci vorbește de la sine, cu ce aparate/obiective lucrezi, care sunt accesoriile preferate și unde ți-ai pus bazele tehnicii fotografice?

În primul rând, n-am urmat niciun curs de fotografie. Nu sunt fotograf acreditat sau recunoscut de nicio entitate. Am avut noroc de un prieten care m-a învățat “bazele fotografiei”, dar în rest singur, trial and error și niște tutoriale de pe YouTube.

Legat de echipament, sunt un fel de animal rar pentru că folosesc echipament Nikon: un body Nikon Z6II (plănuiesc să mai achiziționez un body în viitor, poate ceva cu 48mpx – Nikon România sponsor me 😊) împreună cu o suită de obiective, culmea, majoritatea prime-uri: un fisheye TTArtisan 11mm f/2.8, Nikon 14-24 f/2.8 G (folosit împreunaă cu adaptorul FTZ), Nikon 35mm f/1.8 Z, Nikon 50mm f/1.8 G, Nikon 85mm f/1.8 Z, Sigma 135mm f/1.8 DG și un Tamron 70-200 f/2.8 G2. Pe lângă asta, mai folosesc uneori diverse prisme de la Fractal Filters, filtre de difuzie (Black Mist), filtre care distorsionează (tip Halo FX) sau, pur și simplu, telefonul pentru reflexii.

Ce i-ai sfătui pe tinerii care au talent și viziune, dar nu sunt convinși că fotografia este drumul potrivit pentru ei?

Fotografia este genul de hobby pe care îl poți face în paralel cu un “job clasic”. Clar nu se exclud reciproc și clar pot fi făcute în paralel, așa că experimentați cu ea.

Ai în portofoliu concerte impresionante, alături de evenimente surprinse pe scenele mici ale cluburilor. Unde te simți cel mai confortabil, cum se văd aceste două ipostaze din perspectiva ta și ce ți se pare cel mai provocator atunci când vine vorba de locații?

În Expirat :)). Lăsând gluma la o parte, cred că în cluburi mă simt cel mai ok. Sau în locuri în care nu există photo pit, în care publicul e lipit de scenă. Atât scenele mari, cât și cluburile au provocările lor: la scena mare ai lumină, ai loc, te poți mișca liber, dar posibil să nu ai timp, de obicei fiind lăsat doar primele 3 melodii. De asemenea, la scenele mari nu ai atât de multă flexibilitate când vine vorba de poziționare și “unghiuri”. În funcție de scenă, e foarte posibil ca aceasta să fie atât de sus încât să nu poți vedea pe ea. Sau mai rău, să nu ți se permită accesul în fața scenei și să fii nevoit să tragi de la soundboard.

Pe de altă parte, în club nu ai limită de timp, poți sta unde vrei dar… te miști greu, lumina nu este neapărat abundentă sau la fel de calitativă ca la show-urile mari. Nu este deloc confortabil, e greu să schimbi obiectivele sau să ajungi “în față”. Dar este mai personal. De-asta mă simt și mai bine la concertele de club, pentru că sunt mult mai personale.

„Energia trebuie să curgă de pe scenă în public și viceversa. Dacă între artist și public există un zid, de multe ori se reflectă în fotografii (și în atmosfera generală).”

Poți alege 3 fotografii din portofoliul tău, de care ești mândru, și pe care să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?

Mi-e greu să aleg 3 preferate, dar o să încerc. De la cea mai veche la cea mai recentă:

Începem cu asta: Aurora, Electric Castle, 2022. Prima dată când fotografiam un festival. Am fost acolo cu acreditare de presă și am fotografiat pentru Gigxels (kudos Daniel Robert Dinu). Nu aveam în plan să ajung la Aurora inițial, dar mi-au spus niște prieteni: “Du-te că e foarte mișto, sigur o să îți placă”. Și așa s-a și întâmplat. Nu doar că mi-a plăcut concertul ei de atunci, dar e o artistă pe care o admir în continuare, la care mi-am cumpărat bilete la concert în Lisabona și pe care sper să o fotografiez în iulie la Arenele Romane când va concerta în București. 

A doua fotografie este din 2023, sau vara în care am fotografiat 3 festivaluri și n-am avut concediu. Mai în glumă mai în serios, fotografia e făcută la Analogue Festival la Mioveni, la finalul sezonului de “festivaluri”. E făcută într-un moment de “joacă”, în care experimentam cu o prismă and I was just vibing with the music. Ulterior, când am văzut ce a ieșit a devenit una dintre favoritele mele, pare că totul e pus cu mâna acolo. Dar nu.

Într-un final revenim în prezent: 2025, martie, 22. Cojo are lansare de album în Expirat – Erupt. E un concert pe care îl așteptam de când am fost la Listening Party. Știam că o să fie o producție mare în spate și mai știam că o să fie un concert pe măsura albumului. Iar fotografia asta mi se pare ca ilustrează perfect albumul. Sau cel puțin așa mă simt eu când îl ascult.

Care este cea mai mare satisfacție a ta de până acum, personal și profesional, deopotrivă?

Faptul ca am o familie care mă înțelege și mă susține. Irina, logodnica mea, a fost alături de mine de la început, m-a susținut tot timpul chiar dacă poate nici ei nu i-a fost ușor. Practic viața noastră uneori se conturează și în jurul concertelor: vrem să plecăm în concediu – stai să văd ce concerte am, cum pot să jonglez cu ele etc. Așa că da, personal cea mai mare satisfacție e că ea a rămas lângă mine. Ea și toți prietenii cu care nu pot să ies la bere pentru că “sunt la concert în seara asta”.

Profesional – colaborarea cu Expirat. Clar și fără îndoială. Țin minte că asta mi-am dorit de la început, o colaborare pe termen lung cu o entitate: trupă, club, promoter. S-a nimerit clubul. Iar cu Expiratul îmi place să spun că am crescut împreună.

Ai fotografiat mulți artiști de la noi, dar și din afară, numele sonore care au fost prezente la festivalurile cele mai mari din țară. Care e artistul pe care ți-a făcut cea mai mare plăcere să-l fotografiezi? Dar să stai de vorbă cu el în backstage? Poți povesti o întâmplare care te-a marcat?

Culmea, în backstage n-am intrat. Și nici nu prea vreau să intru, nu e locul meu acolo. Cum eu am locul meu și ritualul meu înainte de concert prin care mă “calibrez”, așa și artiștii au locul lor.

Acum, ce artist mi-a plăcut cel mai mult să fotografiez? Clar Aurora, 2022, Electric Castle. Țin foarte clar minte cum mi-au spus mai mulți prieteni “du-te la main stage, o să cânte Aurora, sigur o să îți placă”. Eu nu știam cine e așa că m-am dus clueless. După care a intrat ea pe scenă. Mai întâi i-am auzit vocea după care am și văzut-o (apropo de înălțimea scenelor), iar show-ul care a urmat a fost minunat. În continuare, unele dintre fotografiile mele preferate sunt de la concertul ăla.

Între proiecte, evenimente, deplasări ai timp să citești sau să vezi ceva bun? Dacă da, împărtășește, te rog, câte două „preferate” din fiecare categorie, spunând și de ce ți-au plăcut.

Filme și seriale am timp să văd, dar nu rețin numele. Nici măcar numele actorilor. Dar pot recomanda o carte: DusÎntors de Mihai Barbu (care este de fapt o extensie a Vând Kilometri, dar conține și a doua plecare în Mongolia). Îmi place pentru că e o carte sinceră, fix ca Mihai (care culmea, e și el fotograf) și e despre aventură și motociclism. Și pentru că îmi face chef de plimbare.

„De-asta mă simt și mai bine la concertele de club, pentru că sunt mult mai personale.”

În final, categoria de pe site sub care se va publica interviul se numește „interviuri-poveste” pentru că mi se pare esențial să creăm povești și să le dăm mai departe sau să le auzim și să le împărtășim cu alții. Spune-mi, ai o poveste care te-a impresionat sau pe care ai trăit-o și crezi că merită împărtășită și cu alții, pentru a putea învăța ceva din ea?

This is going to be a short one, dar e o poveste din care am învățat foarte multe (în principiu pentru că am spus “ah, eu nu o să ajung aici” și totuși am pățit-o și m-a lovit și pe mine). În 2023, când am fotografiat și Untold și Neversea și Analogue am zis că o să am grijă de mine (fizic și psihic). Înainte de festivaluri făceam cură de magneziu, aveam grijă să mă hidratez, să mănânc sănătos etc. Dar nu am avut grijă atunci să las și concertele din Expirat. Sau munca de la corporație. Practic vara aia eu mi-am luat concediu ca să muncesc. Și am crezut că sunt ok. Cum se termina un festival, 2 zile eram leșinat, după care ziceam “ah gata, sunt fresh, let’s go”. Doar că nu a fost așa. Ușor ușor mi-am dat seama că eu sunt mai mereu “obosit”, că îmi sare țandăra foarte ușor și că nu prea mă mai înțeleg cu nimeni, n-am răbdare. Dacă nu vă sună familiar, meet burnout. Sau semnele lui. Culmea e că nu îmi era străin, mai fusesem acolo (sau aproape) cel puțin odată. Cunosc oameni care au ajuns la spital de la epuizare (și nu doar fizică).

Bottom line: nimic nu e mai important decât sănătatea (fizică și, mai ales, mentală). Majoritatea am fost crescuți cu “și când nu mai poți, mai poți puțin”. Dar nu e chiar așa. Trebuie să învățăm să spunem ”nu” și să punem stop când e prea mult. Am învățat ceva din vara aia? Clar! Am învățat că nu pot să duc și festivaluri și job și Expirat. Am aplicat ce am învățat? Yes, to some degree. Dar am învățat și să văd mai clar semnele și să acționez din timp. Am învățat să-mi iau vacanțe, să mă deconectez și să spun “nu” când e prea mult. Și sunt recunoscător oamenilor cu care lucrez că și ei au înțeles asta și mă încurajează să le spun când sunt prea multe.

Pe Pogo îl puteți găsi aici:

• Instagram
• Facebook
• Legătură
• Legătură

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare