Atunci când găsești oameni creativi, oameni care sunt pasionați și talentați, care simt că a da ceva din ei este o menire și nu o obligație, rămâi lângă ei. Dacă mai ai norocul să îți devină și prieteni, atunci prețuiește-i. Sunt firi sensibile și te vei simți privilegiat când te vor lăsa să vezi partea aceasta din ei. Nu, nu este Ziua Prieteniei, dar pentru mine a devenit deja tradiție ca, în fiecare an de Ziua Poeziei, să le fac spațiu și să le ofer un loc primitor la mine pe blog prietenilor care au talentul de a împleti frumos cuvintele în versuri și rime, totul pentru a crea emoție și a contribui la frumosul din această lume, care uneori, e mai greu de găsit.
Sunt mândră de ce a ieșit anul acesta, de tot ce am reușit să facem împreună, dar și de modul în care toate creațiile s-au strâns, fără intenție, în jurul unei teme importante, cred eu, și anume PUTEREA CUVINTELOR. Nu știu dacă ne gândim cu adevărat la ce ecouri crează cuvintele pe care le rostim, le scriem, le auzim sau chiar le tăcem… Nu cred că suntem mereu conștienți că un cuvânt adresat la timpul potrivit cuiva care are nevoie îi poate schimba viața sau îi poate fațeta existența. De cele mai multe ori spunem lucruri fără să le gândim, fără să intenționăm și nu suntem pe deplin conștienți de impactul pe care îl au ele atât asupra noastră, cât și a celor care le aud. Cuvintele pot fi simțite, cu adevărat, și uneori oamenii le simt până în adâncul sufletului, poate nu toți, sau, poate, unii nu realizează asta. Am rugat-o pe Flavia Tofan, prietena mea care a avut cuvântul în interviul de la începutul lunii martie, să facă ea introducerea acestui articol-manifest față de forța creatoare a cuvintelor și a versurilor. Am simțit că o să știe mai bine decât mine să creeze un preambul pentru ce va urma să citiți.
Special la ediția de anul acesta este faptul că un poem de la fiecare dintre prieteni a fost ilustrat, a primit o reprezentare grafică a cuvintelor. Iar de patru din șase ilustrații s-a ocupat Ecaterina B., la care am apelat pentru că știam că va fi foarte bucuroasă să-și mai exerseze și acest talent, pe lângă cel de a scrie. Coperta articolului îi aparține lui Sir Barsick, după cum îi place să-și spună, și e o imagine creată într-o zi din februarie, în care inspirația a lovit pe neașteptate, după cum el mi-a spus. După cum puteți vedea, totul în acest articol a fost despre colaborare, iar singurul meu merit este acela că știu să-mi aleg bine oamenii cu care să mă înconjor și să fac astfel încât fiecare dintre ei să se simtă apreciat pentru ceea ce are la interior, oferindu-le sprijin pentru a le putea arăta, tuturor celor care vor să vadă, cât de frumoasă este lumea lor interioară. Și nu uitați, fiecare în parte are o poezie de spus despre viață. A ta care e?
Cuvintele Flaviei: „Copii nou-născuți nu pot alcătui cuvinte, și încearcă să comunice prin semne, desene, sunete care încă nu au o formă cunoscută pentru cei din jur. Apoi apare primul cuvânt, marcând începutul etapei în care fiecare își descoperă puterea de a comunica mai clar. De acolo, ne petrecem viața încercând să explicăm ceea ce vrem să transmitem prin desene, muzică, scris, acțiuni… prin cuvinte.
Cuvântul sau cuvintele sunt singurele care se explică pe sine cu alte cuvinte. Uneori, însă, ele se opresc din a curge, pentru că nu mai există o combinație cunoscută care să exprime ceea ce dorim să transmitem. Folosim cuvinte pentru a picta în mintea noastră o realitate, pentru a înțelege lumea din jur.
Fără cuvinte care să definească anumite concepte, este ca și cum acestea nu ar exista. Cuvintele pot fi atât o limitare, cât și o deschidere. Dar ce se întâmplă dacă, în limba pe care o vorbim, nu există un cuvânt pentru a descrie ceea ce vrem să transmitem? Atunci căutăm alte variante prin care să comunicăm: fie folosim o altă limbă, fie ne reîntoarcem la artă, în formele ei pure. Cuvintele în sine au puterea pe care noi le-o oferim, depinde de cum le folosim zi de zi. Ele ne conturează realitatea și joacă un rol esențial în modelarea lumii în care trăim și a imaginației pe care o avem. Poate că suntem o creație a cuvintelor pe care ni le-am însușit de-a lungul timpului, care au lăsat o amprentă asupra noastră și care, în cele din urmă, au construit imaginea pe care o avem despre noi înșine.
Unele experiențe, sentimente, trăiri, imagini, sunt imposibil de exprimat prin cuvinte, ceea ce ne demonstrează că oricât de mult am vrea să găsim și să folosim drept mediu cuvintele pentru a transmite, viața e prea complexă pentru a fi simplificată într-o conversație sau pe o hârtie. Iar noi ca ființe umane, ne limităm la cuvintele care ne-au creat, în loc să încercăm să găsim o putere mai mare pentru a ne redefini ori să descoperim alte cuvinte care ni s-ar potrivi mai bine.
Cuvintele sunt simple și complexe, în același timp, sunt omniprezente, esența existenței noastre în orice formă a ei. Noi suntem responsabili pentru cum le folosim puterea. Imaginile din minte se pot estompa pe parcurs. Însă cuvintele vor răsuna întotdeauna în suflet, sub orice formă ar fi ele.„
ANDREEA VERDE
Andreea Verde jonglează de mai bine de 10 ani la intersecția dintre jurnalism, PR cultural, comunicare și ateliere de scriere creativă.
În prezent, se ocupă de PR & Comunicare pentru proiecte de suflet (editura Alice Books, Asociația Între Vecini), ține ateliere de creativitate și scrie despre lucrurile care-i aduc bucuri ,cum ar fi cărțile, filmele sau interviurile cu oameni care au povești de dat mai departe.
Crede în puterea terapeutică a artei, compune muzică pentru spectacole de teatru & are multe drafturi de texte și melodii doar de ea știute.
(Textele de mai jos nu au mai fost publicate niciodată)
TREI
Material, rațional, spiritual.
Trei mese principale ale zilei,
Trei tacâmuri:
Lingură, cuțit, furculiță.
Tridentul lui Poseidon,
Trei zâne,
Trei feciori de împărat,
Soacre cu trei nurori.
Trei zile și trei nopți,
Cei trei magi,
Trifoi.
Nașterea, Viața și Moartea,
Apă, Foc și Aer.
Atât de frumos.
Soare, spuma mării, sunetul valurilor, străduțe înguste, clădiri colorate, stare de bine,
belvedere.
Momente intermediare
între punctul de pornire și destinație.
Gândul că în trecut nu m-am bucurat de călătorii,
pentru că eram concentrată doar pe destinații.
Nu m-am oprit să mă bucur de moment,
de peisaj, de locuri, de oameni, de situații.
Dar acum fac asta.
Și totul se simte liniștit
Și pe interior, și la exterior.
Nicio urmă de frică sau de anxietate.
Doar liniște. Pură.
Pauze în care doar respir
și mă uit în zare.
Bucăți de conversații în italiană, franceză, spaniolă, română.
Și din nou sunetul mării.
Alergătorii de vise lungi
Să obosești în vis și să te trezești deja obosit.
Poate că somnul e starea noastră naturală,
De aceea avem nevoie să ne întoarcem
În fiecare noapte la el.
Dar tu nu știi
Că visele-s făcute
Să ne-ntâlnim în ele
Atunci când niciunul nu mai poate
Să alerge?
Pe Andreea o puteți găsi aici:
Ștefan stoica
Am observat un lucru: pot scrie pagini întregi, proză, versuri, articole, eseuri. Problemele apar când trebuie să scriu despre mine. Dar voi încerca să fac și asta.
În principiu, în ciuda vârstei, care de 2 ani începe cu 3, am rămas un același copil introvertit, un timid sadea, pentru care unică formă de exprimare a emoțiilor într-un mod fluid a rămas așternerea lor pe hârtie, fie ea din celuloză sau pixeli. Că este sub formă de jurnal, poezii sau chiar piese, scrisul îmi dă posibilitatea de a spune tot ce în mod normal nu aș ști cum să exprim. Arta are această frântură de magie, ia umanul din noi și îl decorează frumos, îl face universal și îl oferă celorlalți.
Dacă trebuie să îmi descriu stilul literar, ar fi un post modernism cu puternice influențe din simbolism, existențialism și pe alocuri romantism întunecat. Deși în esență sunt un om al culorilor și al pozitivului, eul liric, cel care îi oglindește sufletul fiecărui artist, fie el desăvârșit sau aspirant, este dominat de un zbucium și o continuă căutare a unui ”Tărâm al Făgăduinței”, al frumosului, al magiei, al fericirii, dar chiar și în fața ludicului, tot este pus sub semnul sarcasmului universal, al contrastelor, al muritorului față în față cu Eternul, al banalității ce ia contact cu splendoarea și privește cu fascinație, dar ținând minte chiar și în fața Idealului originea sa de simplu muritor. Cred că asta mă poate descrie și ca persoană: un simplu pieton care trece prin viață, o admiră și caută un sens.
TU ȘI EU
Eu sunt o ceașcă. Tu, ceaiul.
Tu ești suflul. Eu, naiul.
Eu sunt portativ, tu vioara.
Eu sunt stilou, tu cerneala.
Sunt litere, tu inspirația.
Sunt strofă, tu ești vibrația.
Eu sunt cuvinte, tu vestea.
Sunt cartea, iar tu ești povestea.
Eu sunt limbajul, tu sensul.
Tu ești direcția, eu mersul.
Eu sunt mâncare, tu hrana.
Sunt acțiunea, tu karma.
Eu sunt un val, tu ești marea.
Tu ești un dans, eu mișcarea.
Tu ești răspunsul ce l-am căutat.
Tu ești Minunea. Eu? Încântat.
CĂUTARE
Am colindat Palermo ca să găsesc smaralde.
E plin de voluptate și tot nu m-a sedus.
M-am rătăcit prin străzi fierbinți, absurde, calde.
Că toate sunt la tine, în ochi ți le-ai ascuns.
Și am săpat Dakarul doar să găsesc rubine.
Și tot ce-am găsit roșu a fost stingherul măr.
Rubinele, desigur, erau deja la tine,
Râdeai neînțeleasă, că le-ai ascuns în păr.
Am fost și la Seul, să caut diamante.
Am obosit. În taină, am vrut să beau un ceai.
Tu iar râdeai de sus, de pe clădiri înalte.
Erau toate la tine, pe zâmbet le purtai.
Se simte aspru gerul, oricât ai fi de mândră.
Și din privire cauți bucăți de tinichea.
Degeaba te tot pierzi, rătăcită în tundră.
Că toată e la mine. Eu sunt făcut din ea.
Pe Ștefan îl puteți găsi aici:
Ecaterina Balińska
(n. 2003) s-a născut la Chișinău și studiază limba și literatura engleză și germană la Facultatea de Litere din Brașov. A debutat cu poeme în revista Astra în 2023, publicând mai apoi în spații online. Pasionată de sociologia digitală, analizează modul în care digitalizarea reconfigurează identitatea și relațiile sociale, explorând, prin poezie, noile forme de apartenență și autenticitate într-un peisaj cultural în continuă schimbare.
debutanta
fac promisiuni universului
într-o zi voi citi și mi se vor oferi vin țigări și slavă
kleos dospit în pântecele bombate ale celor de dinaintea mea
uriași pe lângă care nu voi fi doar un pitic cocoțat pe creștetul capetelor pleșuve
bărbați care nu mă vor plesni folosind cuvinte croite din piele ecologică
la ofertă 29.99 fără tva
și femei care mă vor dori pur conceptual aproape în brațele lor
torcând ca un pisoi îndopat cu bobițe la ofertă de la lidl
pentru care nu voi fi decât un moft cu gust de marțipan
cuvinte dulci întinse pe limbile lor aspre
mieroase
alteori amare ca scaieții
fac promisiuni universului
într-o zi voi citi și mi se vor oferi vin țigări și slavă
corcitură
caut mângâiere în orașele studenților moi
adormiți
ca bobocii unui pom putred
care stă să pice
în somn își găsesc ușurarea
cad rând pe rând petală cu petală
cu toții
fără a apuca să înflorească vreodată
cocoțați într-un pom străin lor
hrăniți cu seva unei limbi pe care
nu o vor învăța și nu o vor vorbi vreodată
“sunt mult mai amuzant în limba mea maternă”
repetat în surdină
“nu cred că m-aș putea obișnui vreodată
cu viața de aici,
dar am mai multe oportunități decât acasă”
afirmația animalului speriat
spre care se arată cu degetul
uite-l.
el e cel care și-a trădat țara
a dat la schimb neamul și tradiția
pentru visul unei vieți mai bune între străini
rămâi acasă, oricum o să te-ntorci cu
coada-ntre picioare. așa fac toți.
nimeni nu are milă pentru javra trădătoare
nimeni nu vrea să o mângâie.
un circuit de căutare a alinării
prestabilit
de stele, vraci, prezicători și prezentatorii horoscopului zilnic de la radio
doar ca să ajungi mereu de unde ai pornit
“gemeni, astăzi problemele sentimentale vă indispun”
un ouroboros al tău care îmblânzește
spectrul care te alege doar pe tine
cu tot egoismul care zace înăuntru
haide, potaie
școlește-te acolo dar rămâi ca noi
la noi nu se gândește așa
înghite rușinea neamului și întoarce-te acasă.
de aici nu se pleacă.
doar aici e bine.
Pe Ectaerina o puteți găsi aici:
Leon Balzo
Purtător de gânduri și ecouri ale trecutului, împletește lumina și umbra în versuri ce nasc întrebări și regăsiri. Între adevăr și tăcere, între suferință și speranță, cuvintele devin oglinda unei lumi ce arde și renaște deopotrivă.
Văpaia tăcerii
Norii de cristal îmbracă țărâna,
Urnind aroma lor de fum.
Repezit, usucă a păcii fântâna,
Aruncând inimi pe ultimul drum.
Zace adevărul în ipocrita minciună,
Bunătatea și dragostea în groapa comună.
Odată plutind pe cerul senin,
Iese străin porumbelul, mort de venin.
Unde râurile curgeau pline de viață,
Liniștea nopții sună la suprafață.
Urlă neîncetat în ură și-n dureri,
Iar trupul arde-n văpaia tăcerii.
!
Liniște
Astăzi vreau să stau doar eu,
Să-mi odihnesc sufletul greu...
Un ceai fierbinte îmi voi turna,
Și-n taină lacrima-mi voi șterge-așa.
Telefonul îl voi închide ușor,
Nu vreau să-aud azi niciun dor.
Azi nu sunt pentru nimeni aici,
Iertați-mă, căci sunt prinsă de frici.
Nu mă chemați, vă rog, să mai vorbim,
Doar liniștea-n tăcere s-o simțim.
Gândurile să le-așez încet, încet,
Durerea cu cafeaua fierbinte s-o înec.
Astăzi vreau să stau doar eu,
Să-mi odihnesc sufletul greu...
Iar mâine, poate, tristețea va pieri,
Cu zâmbet blând la voi voi reveni...
Pe Leon îl puteți găsi aici:
oana roșu
Sunt o creație care creează. Prin scris, fotografie și pictură, mereu caut să surprind și să transmit trăiri ascunse și sentimente. Îmi place să transform emoțiile în opere de artă, să dau glas inimii și să-mi împărtășesc această viziune diferită asupra vieții. Arta este limbajul universal al sufletului și cred că oricine este capabil s-o stăpânească, diferența dintre artiștii și restul lumii fiind că ei sunt mai conștienți de asta.
Fisuri în carcasă
pereții au crăpat
unduirile lor șerpuite
seamănă cu venele mele
m-am destrămat
în ziua de ieri
și ziua de mâine
pereții m-au ascultat
și m-au reflectat
pereții s-au crăpat
și nu mai știu dacă
cei din cameră sau
cei din mine...
Amor chirurgical
am lucrat odată pe creierul unui îndrăgostit
am încercat să îndepărtez iubirea chirurgical
m-am ales cu o ceată de îngeri
mi-au luat masca, mâinile, ochii
și mi-au lăsat doar inima și aripile
atunci am înțeles că iubirea e mai mult
decât un amestec de substanțe sintetizate
ca să o îndepărtezi cu adevărat trebuie
să operezi direct pe suflet.
Blestemul și binecuvântarea unui scriitor
la naștere mi-au smuls stiloul din mână
m-am înnăscut cu el legat
au vrut să-mi taie aripile necrescute
dar oricât s-au străduit să sape
adânc în inima și sufletul meu
tot a mai rămas un ciot,
o firimitură,
o scânteie,
un fir de praf,
o urmă...
și am crescut parcă și mai frumos
mai sălbatic, dezordonat și obraznic
mi-a crescut stiloul la loc
și cu aripile am putut să sufoc
orice gând rău încă din fașă
aproape că și pe mine în proces
totul pentru un gram de succes?
și ce înseamnă asta oare?
când inima uită să zboare
să se-ncânte
să iubească
să trăiască
să respire
Scriitorule, vino-ți în fire!
Pe Oana o puteți găsi aici:
Adrian apostu
Bună, eu sunt Adi, și sunt pasionat de vreun milion de chestii, dar în special de frumos, și am scris tot vreun milion de chestii, de la email-uri oficiale, la campanii de marketing și la versuri uitate pe câte un șervețel pe tejgheaua unui bar la ora închiderii. Scriu în general despre mine și în special despre ”ea”, dar sper să vă regăsiți în ce am selectat pentru voi și îi mulțumesc din suflet lui Nicol că îmi amintește să citesc și treaz ce am scris îmbătat de sentimente.
Am fost în Spațiu
Și-a dorit spațiu
Și i l-am dat pe tot.
Am rămas în beznă
Pentru că rugasem luna să lumineze doar pentru ea.
M-am întins prea sus, aproape că m-am rupt și apoi m-am lăsat în genunchi.
Pentru că doar inelul lui Saturn îi venea bine pe deget.
Știind că nu mai e treaba mea acum, am cules câțiva asteroizi
Să orbiteze în jurul ei, să țină gheața din jur la distanță.
Am vrut să mai culeg și câteva stele,
Dar toate-mi aminteau de ochii ei și nu le puteam privi prea mult.
Și-a dorit spațiu și i l-am dat pe tot.
Dar nicio explozie solară n-a făcut așa ravagii pe Pământ,
Ca ultimele ei cuvinte.
Scrisă despre tine
Un club întreg dansând în jurul meu
Pe piesa care jur că-i scrisă despre tine
Eu ies la o țigară, dar culmea, nu fumez
Toți în jur fulare, eu în tricou sunt bine
“M-am încălzit la dans”, dar culmea, nu dansez
Doar am ieșit să văd cum ninge,
Să văd cum frigul e fragil, frumos,
Și cum se stinge…
Și-ntimp ce gerul mă îmbrățișează până la os,
Eu rămân privind fascinat, ca un copil văzând prima zăpadă.
Am văzut vreo douăzeci de zăpezi, i-adevărat
Dar de un an, fiecare fulg seamănă puțin cu inima ta,
Și mă tot uit, sperând că acum pot să spun ce simt, total neîntrebat.
Dar frigul strânge, vinul de mult nu mai curge,
Iar, tu te-ai dus din viața mea ca zăpada mâine dimineață
Așa că prind un fulg, îl văd cum se topește
M-a sărutat pentr-o secundă
și mi-a fost frig
Dar am zâmbit prostește.
Îmi pun și eu fularul
Mai un fulg și îl sărut
Îl văd cum se topește
Sunt singur la țigară,
dar culmea, nu fumez
E foarte frig afară
Sau n-o fi, și visez
Ca un copil când nige
Și frigul e fragil, frumos
Și se stinge.
[…] de a scrie, împreună, de Ziua Poeziei și în acest an. Edițiile din anii anteriori sunt aici: 2025, 2024 & 2023. Mulțumesc tuturor că fceți parte din […]