Amintirile și alegerile, deopotrivă, ne fac să fim ceea ce suntem. Cred că aceste două cuvinte, pe lângă că ne definesc pe fiecare, definesc și interviul de luna aceasta cu minunata mea prietenă Flavia Tofan. Vorbește mult despre ele, despre alegerile care ne formează amintirile pe care le vom purta cu noi o viață întreagă.

Flavia – un suflet frumos, o tânără extrem de talentată și de sensibilă – încă nu-mi vine să cred că nu aș fi avut șansa să o cunosc dacă nu i-aș fi răspuns la un story acum câțiva ani, deja. E frumos că noi am creat o legătură separată, ținând cont că ceea ce ne lega inițial era mama ei, care mi-a fost profesoară de limba și literatura română în gimnaziu și care a rămas în continuare unul dintre profesorii și oamenii la care țin nespus, pentru că m-a înățat foarte multe și mi-a dat multă încredere în mine și în modul în care scriu.

Pentru mine, Flavia e ca o floare, pentru că la fiecare interacțiune cu ea, la fiecare discuție sau cu fiecare mesaj pe care-l schimbăm se deschide, vorbind cu sinceritate despre tot ce doare, așa, treptat, petală cu petală, până ajunge la esența ei – bunătatea. Nu e primul nostru interviu (am mai făcut unul acum aproape 5 ani, pe vremea când făceam parte din asociația Zece Muze), dar cu siguranță este cel mai special al meu. Vă mărturisesc că în timp ce îl revizuiam și îl așezam în pagină pentru blog am vărsat câteva lacrimi pe măsură ce îl citeam și reciteam. M-au impresionat mult poveștile ei despre muzică și cărți, despre ce mai înseamnă Acasă pentru ea (ținând cont că e plecată deja de ceva timp în Olanda), despre mama, tata și bunicii care o așteaptă acasă mereu, cu dragoste și răbdare, pentru a mai face amintiri împreună…

Mă bucur că, în această lună atât de însemnată cum este luna martie, reușesc să vă aduc în atenție una din cele mai puternice și frumoase femei pe care le cunosc și care fac parte din viața mea, care îmi oferă atât de mult, care mă apreciază pentru ceea ce sunt și care mă inspiră să fiu și mai bună. Pentru că da, prietenia este un schimb reciproc, este despre a dărui o parte din tine celuilalt, despre valoarea pe care o aducem una în viața celeilalte… Mulțumesc Flavia pentru asta și vă mulțumesc vouă, tuturor femeilor care mă citiți și mă susțineți necondiționat! Să știți că sunteți speciale!

Care sunt cuvintele care reușesc să te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?

Cuvintele au o importanță extraordinară pentru mine în general, pentru că ele pot ascunde ceea ce trăiește fiecare dintre noi. Fie că e vorba de o mică conversație între 2 oameni sau fie că e o descriere pentru un job. Uneori cuvintele nu sunt de ajuns ca să descrie, alteori spun prea multe. E greu să aleg doar câteva cuvinte să mă descriu.

„Un om într-un proces continuu”. Ca să fiu puțin mai explicită, mereu voi fi într-o căutare pentru a fi cea mai bună versiune a mea, pe toate planurile. Ceea ce cred că se schimbă cu timpul sunt doar uneltele cu care fac asta.

Ai fire de artistă, dar o minte ascuțită, orientată spre domeniile exacte. De altfel, specializarea ta în marketing e reprezentativă. Cum se integrează creativitatea aici și ce înseamnă să faci digital marketing?

Cred că marketing-ul în general are multe definiții și acestea sunt date de fiecare om, în funcție de cum îl privește, din cauza experiențelor personale. Iar unul dintre cele mai mari stereotipuri este faptul că este manipulator. Nu contest acest lucru, dar pentru mine, așa cum o profesoară de la facultate m-a făcut să înțeleg, este o lamă cu două tăișuri. Poate fi folosit pentru a face bine, a informa, a face oamenii să înțeleagă de ce unele lucruri sunt bune și altele nu. Sau, pe de altă parte, poate instiga la lucruri mai puțin bune, cum ar fi consumul în masă și dezinformarea. Marketing-ul va fi mereu prezent în viețile noastre și prefer să fiu în partea bună a lucrurilor. 

Dintr-o altă perspectivă, pentru mine este o modalitate de a înțelege oamenii și cum gândesc. Pentru că mereu mi-am dorit să pot să cunosc cât mai mult din lumea asta. Așa mă simt mai aproape de ei și pot să cunosc diferite perspective, pentru a mă dezvolta și eu ca persoană. 

În același timp, marketing-ul pentru mine a fost și o modalitate de a îmbina această parte hibridă, ca să o numesc așa, din cine sunt, partea abstractă și cea concretă. Lucrez și cu numere și cu imaginație, iar asta îmi oferă cea mai mare satisfacție. Creativitatea e omniprezentă. Este ceea ce cred eu că mă face să văd anumite detalii care, în mod normal, sunt ratate, dar care fac diferența. În același timp, îmi oferă și o imagine de ansamblu pentru a nu mă pierde în acele detalii. Iar numerele sunt un joc. Și niciun om nu se poate juca fără creativitate.

„No matter how far some memories are from one another, we tend to connect them because they make us who we are. For some, memories are the only reason to stay alive.”

Deja de câțiva ani trăiești în Olanda, după ce ai plecat pentru studii. Cum e viața acolo, ce a însemnat să te specializezi la o universitate olandeză (cum a fost experiența studiilor acolo) și cum se vede „acasă” din acea parte de lume?

Aici mi-am găsit locul, ca să spun așa. Mi-am găsit un mediu în care pot fi eu, fără a fi constrânsă de circumstanțe. Am învățat că partea umană uneori cântărește mai mult decât excelența. Aici am întâlnit oameni speciali, care și-au pus amprenta asupra mea și cu care am lucrat, dându-mi încrederea de care aveam nevoie în anumite momente, chiar și fără să realizeze. 

O să încerc să creez o imagine din cuvinte pentru a explica sentimentele pe care le-am avut pe timpul facultății. Un lucru memorabil a fost faptul că eram puși într-o sală cu câțiva străini și un profesor. După câteva introduceri, eram amestecați în grupe în care urma să lucrăm cel puțin un semestru. Și de acolo totul era posibil. Eu am venit cu multă presiune pe umerii mei, din diferite motive, dar mai ales legat de cine ar trebui să fiu, dar și faptul că am fost pusă să lucrez cu oameni care nu aveau nici măcar o legătură cu mine, în special din punct de vedere cultural. Acolo am învățat să încep să ascult, să găsesc modalități de a lucra cu oricine îmi iese în cale, pentru că nu există să schimbi echipa, ci să încerci să faci ceea ce poți din situația în care ești. 

Următoarea mea realizare a fost că acolo… nu trebuie să fiu nimeni și nimic, că pot fi cine sunt. Așa că, pe zi ce trece, am devenit adevărata eu din ce în ce mai mult. Iar eu am vrut mereu să fiu cineva care se implică, care învață, care e deschisă la noi oportunități. 

Pe scurt, aici ești pus să lucrezi cu străini, să înveți să cooperezi și să te descurci pe cont propriu, să devii responsabilă și încurajată să te duci cât de departe poți și vrei. Să experimentezi și să descoperi. Înseamnă să dai piept cu realitatea, cu singurătatea uneori și să creezi conexiuni. 

Nu o să uit niciodată cuvintele unei profesoare care, pentru mine, a fost mai mult ca un mentor, cu 3 zile înainte de festivitatea de absolvire: „Tot ceea ce faci, faci cu inima deschisă total și cu un scop. Poate nu cunoști scopul, dar viitorul ți-l va arăta la momentul potrivit. Contează să nu îți pierzi esența proprie și a lucrurilor pe care le faci.” 

Eu încurajez pe oricine să experimenteze acest lucru, să studieze în altă țară sau să se mute pentru a lucra pentru câțiva ani. E o experiență de neuitat, și se formează legături între oameni care vor dura o viață. Distanța fizică poate fi relativă. 

Iar în ceea ce privește Acasă…  Acasă pentru mine e în două locuri acum… unde am crescut și unde am rădăcinile, dar și aici… unde m-am dezvoltat și am încercat să îmi creez propria viață. 

Acasă se vede de departe. Uneori se vede cu lacrimi în ochi și alteori printre râsete. Dar pot spune concret că acele consecințe ale trecerii timpului de care se vorbește se simt… mult mai apăsător de departe. Vin destul de rar Acasă și văd cum timpul își lasă amprenta asupra oamenilor din jurul meu sau asupra obiectelor… sau asupra amintirilor care se reîntorc atunci când pășesc în țară. Apoi sunt puținele amintiri noi care se mai formează acolo, și uneori pare că nu ar fi destule. Despărțirile au un gust mai amar, pentru că nu știu când mă voi întoarce următoarea dată și mereu sper să nu fie vreun gol. 

Sunt perfect conștientă unde e viața mea acum, nu vreau să se înțeleagă greșit. Și știu că locul meu e aici, în Olanda. Dar uneori sunt momente care se ratează, cum ar fi zile de naștere sau alte evenimente importante la care, la un moment dat, aș fi putut participa, dar nu mă bucuram, spun eu, cu adevărat. Asta se întâmpla poate pentru că nu eram conștientă că, de la un punct încolo, nu voi mai avea posibilitatea. Acum sunt acolo cu sufletul, dar și printr-un apel sau o îmbrățișare virtuală. 

Așa că mă bucur de fiecare moment pe care îl am Acasă. Cred că am învățat cu adevărat să trăiesc în prezent așa… și apreciez mult mai mult orice secundă de care am parte Acasă, în special în prezența bunicilor. Mă reconectez cu copilul interior și vindec răni din trecut, fac poze și le prețuiesc așa cum știu mai bine. 

Sunt recunoscătoare că am unde să mă întorc de fiecare dată, că sunt așteptată cu brațele deschise, cu o cafea fierbinte, cu mâncare făcută cu iubire, și, mai ales, cu momente de liniște urmate de conversații pe care nu le voi uita niciodată. Primul contact cu Acasă e îmbrățișarea părinților mei și timpul cu ei. Apoi mă duc la bunici să petrec timp cu ei, pentru că stăm uneori în tăcere, să ne bucurăm de prezent de parcă nu există decât el. Iar de fiecare dată când plec, ei îmi spun: „Nu avem de gând să plecăm nicăieri. Așa că tu fii tu, bucură-te de tot și când ai nevoie, noi suntem aici și te așteptăm mereu cu o cafea sau ceva bun de mâncare.” 

Acasă, de departe, se vede ca o amintire frumoasă păstrată în inimă, undeva unde mă întorc cu drag.

Pentru că știm amândouă că sunt mulți tineri plecați la studii sau la muncă în Olanda, vreau să le dăm idei de petrecere a timpului liber. Care sunt locurile tale preferate și ce crezi că merită vizitat musai?

Să se ducă să experimenteze, nu contează unde. Fiecare are pasiunile proprii, iar eu îi încurajez să își ia inima în dinți și să le urmeze. Asta cred că dictează cel mai bine cum să își petreacă timpul liber. Eu am multe locuri în care mă întorc cu drag, dar, în același timp, ador să și descopăr. Fiecare loc are magia lui și consider că merită vizitat tot. Nu am un loc preferat, pentru că fiecare vizită undeva îmi oferă o energie aparte de care poate am nevoie în acel moment sau voi avea nevoie pe viitor. Mie îmi place foarte mult… afară. Afară pot vedea, cunoaște, experimenta. Așa că, pe acest „Afară”, îl recomand.

„Pentru mine, muzica e omniprezentă. Sunt momente când parcă uit să respir, îmi pun căștile și respir pe ritm.” 

În 2017 ai publicat „Frânturi”, care știu că s-a născut dintr-o serie de frământări foarte personale. Ce a însemnat pentru tine experiența publicării unei cărți? Te-ai gândit să mai alcătuiești un volum cu experiențele, adunate în scris, care s-au întâmplat între timp?

Pentru mine a fost un vis devenit realitate. Am scris pentru că simțeam nevoia și pentru că, din punctul meu de vedere, poveștile trebuie lăsate libere. Am decis să public pentru a încerca să ajut oamenii. O ambiție pe care o am este aceea de a le aminti oamenilor că nu sunt singuri în lupta pe care o duc și că e mereu cineva acolo care îi înțelege, așa cum și cărțile și muzica au fost acolo pentru mine. Am vrut și vreau să dau mai departe conexiunea sufletelor care poate nu se vor întâlni niciodată, decât prin cuvinte care alcătuiesc povești. A fost o experiență de neuitat, pentru că nu mă așteptam ca mai mult de o persoană să se regăsească în ceea ce am scris. Pentru mine conta doar acel unic suflet.

Chiar mi-aș dori să mai public la un moment dat, doar că nu am mai avut răgaz să scriu atât de mult pentru că alte priorități au ajuns pe primele locuri. Dar încă aștern pe hârtie gânduri, povești pe care le-am auzit și care m-au inspirat. În următorul volum aș vrea să fiu un translator al sufletelor și poveștilor care mi-au atins inima și le-am păstrat cu mine în tot acest timp.

O perioadă știu că ai scris într-o revistă – Collective. The Hague. M-au impresionat tare mult articolele atunci, la unul țin minte că am și plâns, pentru că am rezonat foarte mult. Cum a fost acea colaborare, ce te-a învățat și de unde îți luai inspirația pentru scris?

A fost o colaborare specială. În 2019, când eram în primul an de facultate și încă încercam să îmi găsesc locul, eram într-o asociație de studenți și o fată cu care m-am înțeles foarte bine m-a invitat la un eveniment despre care nu mi-a zis foarte multe, doar că e legat de artă și creație. 

Eram într-o perioadă în care am zis că eu nu o să mai am timp de scris și că o să pun asta în plan secundar. Și știu că am intrat în acea sală și am fost captivă de oamenii de acolo, de cum vorbeau și cât de primitori erau. Eu, foarte timidă, am stat într-un colț și doar m-am bucurat de moment. După aceea, am aflat că e vorba de o asociație care are o revistă și vrea să publice. Am vorbit cu cea care conducea acea asociație după eveniment și am întrebat dacă nu au nevoie de ajutor cu site-ul și cu promovarea revistei. Nu am îndrăznit să spun că aș vrea să scriu și eu, mai ales că nu mai scrisesem niciodată în limba engleză un eseu. După mai multe minute de conversație și cunoaștere, mi-a dat numărul ei și mi-a spus să vorbim a doua zi la o cafea, ca un mic interviu. 

A fost al doilea interviu din viața mea, ca să spun așa, dar i-a plăcut extraordinar pasiunea și determinarea mea. Și mi-am dat seama că atunci când o să simt să scriu din nou, o să o fac. Și după câteva luni am vorbit cu o persoană cu care mă înțelegeam foarte bine și care era și editor la revistă, să-i trimit un articol și să-mi spună ce părere are și dacă îl pot publica în anonimat, pentru că nu mă simțeam încă destul de încrezătoare. 

De atunci am început să public la fiecare ediție. Iar un lucru care mi-a rămas în minte a fost că lucrările pe care le-am scris au fost apreciate pentru descrierea sinceră a interacțiunilor umane. Pot spune că am învățat multe despre tehnicile diferite de a scrie, acolo am experimentat și cu website-ul, dar mai ales cu social media și am învățat cum funcționează, cum să caut ce e nou și să mă adaptez ei. 

Inspirația pentru scris vine în diferite forme pentru mine, o trăire, o poveste auzită, o emoție, orice poate deveni inspirație atâta timp cât sunt deschisă și, mai ales, privesc prin ochii sufletului. 

„Putem fi așa cum ne dorim să fim, și nimeni și nimic nu ne poate spune că nu.”

Avem în comun multe, dar pasiunea pentru lectură e cea mai notabilă. Care sunt acele cărți pe care le consideri formatoarele tale?

„Jocurile foamei” mi-a deschis pofta pentru citit. Eram un copil de clasa a 5-a care trecea printr-o etapă de bullying și care nu își găsea niciun refugiu de tot ce se întâmpla în jur. Iar mătușa mea mi-a dăruit seria de Crăciun. Îți spun sincer că am citit tot pe nerăsuflate și, deodată, nu m-am mai simțit singură. Aveam pe cineva alături care simțea ceea ce simțeam eu, într-un mod diferit, e adevărat. Dar așa am reușit să mă descarc, să plâng, să simt, să râd, să fiu frustrată, să mă întreb de ce se întâmplă asta. Iar cărțile acestea au fost un mod pentru mine de a mă înțelege, de a-mi înțelege sentimentele, a ierta și a trece mai departe cu forțe noi, peste orice se întâmpla. Încă mă întorc la ele atunci când am nevoie de un moment de liniște. 

Și de acolo pot spune că fiecare carte citită a pus o cărămidă la cine sunt eu și cine devin. Am multe titluri în minte care se potrivesc cu momente din viața mea, pe care le-am recitit recent pentru a mă înțelege pe mine din trecut mai bine, dar și pe mine cea din prezent. Spre exemplu, când am nevoie să mă întorc la copilul interior, citesc „Micul Prinț”. Și pot spune că sunt foarte mândră de copilul meu interior care… crește odată cu mine. Cărțile pentru mine sunt și vor rămâne un refugiu, un loc în care pot simți. 

Fiecare carte are rostul ei în viața noastră și vine exact când avem nevoie de ea, fără ca noi să știm. Trebuie doar să fim curioși să o deschidem cu inima. 

Știu că muzica e o parte importantă din tine, un refugiu, dar când a început să însemne atât de mult în viața ta? Poți alege 3 piese din playlist-ul tău pe care să le asociezi cu 3 cărți care îți plac mult?

Mereu am fost un copil plin de energie, și când era câte o melodie îmi plăcea să dansez pe ea, să-i învăț versurile și să sar prin camera mea. Apoi, în clasa I, mi s-a spus că nu am voce să cânt și ar trebui să mimez la ora de muzică. Și nu am știut sincer cum să reacționez atunci pe moment decât să întreb „De ce?” Iar apoi m-am dus la mama și am întrebat cum să fac să învăț să „am voce”. Așa că am început lecțiile de pian. Pe această cale, vreau să-i mulțumesc doamnei mele profesoare de pian, care a luat un copil căruia îi era frică să cânte și l-a învățat teorie muzicală, i-a format urechea muzicală și a lucrat cu vocea acelui copil. 

Nu studiam mereu în particular, sinceră să fiu, și uneori veneam nepregătită, dar nu am fost lăsată să renunț. Ba chiar am fost înțeleasă. Pentru mine, pianul a însemnat o modalitate de scăpare, dar, în același timp… era puțin static pentru un copil care nu poate sta jos. Și într-o zi, când studiam melodiile să recunosc instrumentele care se aud și ritmul, am auzit clar chitara și m-am îndrăgostit de ea. Știu că mi-am cumpărat prima mea chitară din banii strânși la pușculiță. Am numit-o Demetria. Și am început lecțiile de chitară. Și acolo, cu domnul meu profesor, am început să cântăm cu vocea. Și îmi amintesc și acum cum mi se oprea vocea în gât de frică încă. Dar, după câteva luni, am hotărât să fac un pas important pentru mine. M-am dus la ora de chitară cu 2 melodii pe care le stăpâneam. Și acum am imaginea în minte. Eram în fața clasei, mai aveam un scaun în fața mea ca să îmi pun caietul cu notele și versurile. Am respirat adânc și am cântat. Și am simțit atâta putere și m-am regăsit în acordurile chitarei, în versuri, în acel moment. Și atunci am înțeles că nu voi mai fi singură de acum. Și că, orice ar fi, eu am chitara cu mine, munca pe care am depus-o la pian, și nu o să îmi mai spună nimeni să tac. 

Muzica a devenit un refugiu, dar și un loc al puterii. Pentru mine, muzica e omniprezentă. Sunt momente când parcă uit să respir, îmi pun căștile și respir pe ritm. 

Fiecare dintre noi are muzica în suflet sub o formă sau alta. Eu spun să dăm volumul mai tare și să urmăm linia melodică.  Acum voi lăsa melodiile să vorbească de la sine despre cărți. Și a trebuit să mai adaug încă o melodie și o carte pe lângă cele cerute.

Se știe deja că cititorii călătoresc, cel mai adesea, în lumi ficționale, dar știu că tu ai făcut-o mult și în realitate. Care sunt destinațiile din lume în care te-ai întoarce oricând și ce e de văzut acolo?

Dacă aș putea, aș lua globul la pas de mii de ori, pentru că fiecare loc e special. 

Cu siguranță m-aș întoarce la New York. A fost prima mea plecare din primul meu an de facultate, dintr-o nouă etapă a vieții mele. Am organizat-o împreună cu asociația din care făceam atunci parte. Și a fost ca o primă reușită pentru mine. Nu m-am mai simțit niciodată mai liberă ca atunci. Am fost și la primul meu meci NBA, ceea ce, pentru un iubitor de baschet, e ca un vis. Mergeam de dimineața de la 8 până noaptea la 1-2 ca să descoperim ce e în jur. Am fost la un spectacol pe Broadway, la „Fantoma de la Operă”, am fost și am văzut locuri mai mult sau mai puțin turistice. Am trăit și experimentat ceea ce am putut în 8 zile. Am văzut locuri care, pentru mine, erau doar în cărți descrise… și m-am simțit aproape de lumea cărților, a muzicii, a jocului de baschet… a tot ceea ce mă face pe mine… să fiu Eu. 

Și apoi e Val Thorens, locul în care am fost în ultimii 3 ani la schi și în care mă simt ca într-o poveste. Locul care m-a inspirat să scriu și articolul pe care l-ai menționat mai devreme. Când mă duc acolo, e de parcă nimic nu mă poate atinge… în mijlocul munților, al naturii, al zăpezii. E un loc magic în care mă regăsesc și mă simt conectată cu tot ceea ce înseamnă natură, libertate, puritate, frumusețe. 

Relația ta cu mama e una deosebită și pentru că e luna martie, mi-ar plăcea să-mi povestești despre ceea ce vă leagă. De asemenea, lasă te rog un gând pentru femeile care citesc acest interviu.

Mama… E greu să pun în cuvinte ceea ce simt pentru că e mult mai complex decât ceea ce cuvintele pot exprima. Pasiunea pentru frumos cred că ne leagă… Ne place să vedem frumosul în lume și să-l dăm mai departe, ne place să facem oamenii care ne iubesc să se simtă speciali și iubiți… Ne leagă iubirea pentru lectură și, în același timp, ne leagă și diferențele noastre, care sunt multe. 

Am avut recent o conversație cu ea, foarte deschisă. Și ne-am reapropiat cum nu ne-a mai permis timpul să o facem de mult. Și am plâns și râs amândouă. Și am simțit iubirea pură din partea ei la o intensitate de nedescris. Am simțit cum îmi spuneau apropiații că se uita mama la mine. Am simțit tot ceea ce poate nu poate să îmi transmită prin cuvinte… Și am simțit puterea ei pe care o admir. Fiecare amintire alcătuită împreună e neprețuită și plină de iubire. Și știu că e luna femeii, dar simt să vorbesc și despre tata, pentru că el e definiția energiei. El transmite totul prin priviri, gesturi, îmbrățișări. Iar de fiecare dată când se uită la mine simt cât de multe ar vrea să îmi spună, dar nu există cuvinte pentru asta. Ei doi se completează și e frumos să-i vezi împreună. Și vreau să știe amândoi că îi văd și îi apreciez pentru tot ceea ce fac, și, mai ales, îi iubesc. 

Un gând… Am multe gânduri pe care aș vrea să le transmit și încerc să aleg… 

Vreau să le transmit că nimeni nu ne poate spune că nu putem face un anumit lucru pentru că suntem femei/fete. Putem orice atâta timp cât credem asta. Vreau să le spun să se uite în adâncul lor și să găsească acea flacără de războinică, acea flacără care știu că există. Vreau să le spun să fie mândre de cine sunt și să meargă înainte cu capul sus. Vreau să le spun că nu există limite, ci doar iluzii ale lor. Putem fi așa cum ne dorim să fim, și nimeni și nimic nu ne poate spune că nu. Eu am încredere în fiecare dintre ele și le apreciez pentru cine sunt.

În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.

But my dear you know who, we do not have time. We do not own time. This concept started to eat us alive. We are asking everyone for a few seconds to be able to add to ours. We are trying to add to our “value” by asking for somebody else’s time. It is like we are borrowing, but we will never be able to give it back. We start getting upset or hurt because we do not have or receive enough time in return. We continuously worry that we will run out if our inventory is not supplied by someone. We even say “thank you for your time” like we took it and put it in our little box to store it for later. If time is so precious, why when we share a memory, we never quantify how much time we spent on making it? We barely remember the concept of time when we tell a story. We do not even know what time is anymore because it does not matter. It matters that those actions happened.  When we say “thank you for the memory”, we store it in a little box in our hearts.

Think about the stars. When the sky is clear we can see so many. Astronomers define the stars’ brightness in terms of apparent magnitude. The standard distance for that is 32.6 light-years. To be more specific, the light we see has already travelled several light-years. In other words, the light that is projected is an actual living memory. The star already lit a spot in the galaxy and we now see only parts of its past. When we stop and stare, do we think about time? Their time or ours? No. When we look at the stars, we see how they looked years ago. It is possible that some of them do not even exist anymore. This is how insignificant and abstract time can be. There is no way to find out the present state of the stars.

Stars are special in their own way. Humans create shapes from their position or try to predict the future. There is an entire map of how they are placed or what constellation they form. But who decided that? We can form different images by ourselves by connecting some of them. Even if we see the stars close to one another, in reality, they can be light-years away from each other. We are making up stories and giving them more power than they should have over us as we give in to the concept of time.

There is the Orion Nebula, from where the stars are born from clouds of gas and dust. We will never be able to see a star that was just born. I saw the nebula recently through a telescope. It was by mistake, to be honest. I just stood in line to watch something celestial through that big invention. I wanted to ask what I was going to see, but I preferred not to. I just wanted to feel closer to the sky. I saw the Nebula from which some stars are born. My thought was: maybe people are Nebulas for memories. We create memories in the same way stars are born: we only see them after a while. No matter how far some memories are from one another, we tend to connect them because they make us who we are. For some, memories are the only reason to stay alive.

Pe Flavia o puteți găsi aici:

• Instagram
• Facebook

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare