Mă bucur atât de mult că interviul din luna decembrie este cu un om tare drag mie. Pe Rebeca am cunoscut-o în prima zi de liceu. O fată tăcută, dar mereu curioasă – așa a fost pe parcursul celor 4 ani de liceu. Era una din cele mai bune din clasă, în special la matematică. Ca și mine, adora să citească (o vedeai mereu cu o carte în mână), folosea orele de informatică să se uite la episoadele din serialele preferate ( 🙂 ) și avea o înclinație pentru psihologie. Înclinația s-a transfomat în mai mult, după ce a dat BAC-ul la Psihologie și apoi a ales o facultate în domeniu, la Brașov, aceeași ca și mine, numai că am mers pe specializări diferite – eu la Pedagogie și ea la Psihologie. Am fost singurele din clasa noastră care am ales Brașovul pentru a ne continua studiile și, deși am fost 3 ani atât de aproape una de alta, nu am reușit să ne vedem prea des, însă frumoasa prietenie pe care am legat-o în liceu, a evoluat într-o relație mai matură, în care nu trebuia să vorbim sau să ne vedem zilnic pentru a ști că ne dorim binele, iar atunci când ne vedeam reluam discuțiile exact de acolo de unde rămăseseră, ca și cum nu ar fi trecut luni de zile între ele.

M-au inspirat întotdeauna calmul, răbdarea și dedicarea Rebecăi. Inteligența ei, dar și maturitatea emoțională. Mi-a dat unele din cele mai bune sfaturi atunci când aveam cea mai mare nevoie și m-a ajutat să depășesc una din cele mai negre perioade din viața mea, acum 2 ani. Știu că cel mai mare vis al ei e să-i ajute pe ceilalți, să le fie alături, să le ofere reperele pentru a se întoarce spre ei și a se uita cu sinceritate la ceea ce sunt, iar prin intermediul psihologiei va reuși să facă asta. Eu cred în ea, în abilitățile care o recomandă pentru domeniul acesta.

Mi-am dorit foarte mult ca acest interviu să fie realizat undeva în apropierea Crăciunului sau iarna și, deși acum câțiva ani am mai avut o inițiativă, acum a fost momentul potrivit. Pentru ambele. De ce voiam în mod special să fie în această perioadă? Pentru că una din cele mai vii amintiri ale mele cu Rebeca de când eram liceu e aceea în care a trebuit să răspundem cu toții la întrebarea „Ce înseamnă Crăciunul pentru tine?”, iar ea a dat un răspuns extrem de simplu, dar profund, care pe mine, la acea vreme, m-a impresionat. A spus: „Pentru mine Crăciunul înseamnă să petrec timp alături de familia mea.” De asemenea, îi place iarna, foarte mult chiar, și m-am gândit că interviul acesta ar fi un cadou frumos pentru ea, un remider despre propriul potențial, la începutul celei mai magice perioade din an. 🙂

Sunt recunoscătoare că în viața mea există oameni atât de echilibrați, atât de dedicați, de sinceri, de profunzi în modul simplu de a vedea lumea, precum Rebeca și, mai ales, că o pot numi prietenă, o constantă liniștitoare în viața mea. Vă las să descoperiți în rândurile de mai jos „mici doze de înțelepciune” de la o tânără pe care o respect foarte mult și a cărei viziune despre lume mă inspiră. Sper să vă inspire și pe voi să credeți într-o lume mai bună, în care autenticitatea să fie regula și nu excepția!

Ce te definește pe tine ca om?

Mă definește ceea ce fac. Psihologia, sportul, proiectele personale, gătitul, activitățile zilnice, toate spun despre mine mai mult decât aș putea prin cuvinte.

Mă definește ceea ce citesc, ceea ce privesc, ceea ce ascult. Cărțile din care am ce învăța, oamenii pe care îi admir, filmele profunde care îmi pun mintea la lucru, muzica diversificată în funcție de stare și activitate, toate acestea spun despre mine câte ceva.

Mă definesc oamenii cu care mă înconjor. Familia și puținii prieteni din viața mea, precum și oamenii care sunt trecători, dar îmi oferă lecții, toți spun câte o parte din povestea mea.

Sunt un om simplu care încă își caută definiția și sensul.

Povestește-mi de ce ai ales să stiudiezi la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Brașov. Între timp, ai terminat licența ca șefă de promoție. Ce ți-a adus experiența de la facultate și ce le-ai spune celor care vor să aleagă psihologia, dar nu sunt siguri că este pentru ei?

Dintotdeauna m-a fascinat mintea umană, în toată complexitatea ei. Interesul pentru ce se ascunde în spatele cuvintelor, comportamentelor și trăirilor a fost mereu prezent, iar Facultatea de Psihologie a fost ocazia de a aprofunda toate acestea și de a-mi răspunde la multe întrebări.

De ce Brașov? Nu știam aproape nimic despre el când l-am ales, dar am văzut întotdeauna Brașovul ca un oraș în care m-aș regăsi. Poate că m-a atras și doza de necunoscut, nevoia de a explora terenuri noi, dar, pe parcursul anilor, m-am convins că e un oraș care mă cucerește cu profunzimea și liniștea lui.

Revenind la facultate, aceasta a fost un cumul de experiențe și trăiri pentru mine. Pe lângă tot bagajul informațional pe care m-au ajutat să mi-l însușesc, acești 3 ani mi-au îmbogățit viața cu provocări și emoții intense, cu oameni faini, cu momente de răscruce și de bucurie, cu amintiri și lecții de viață. Dar, mai presus de toate, facultatea m-a convins că psihologia e domeniul în care mă regăsesc, în care vreau să investesc și în care pot oferi lumii din ceea ce știu și sunt.

Elevilor de liceu le-aș spune doar că ceea ce faci cu bucurie și împlinire este ceea contează cu adevărat, iar facultatea ar trebui aleasă în consecință. Psihologia nu e pentru oricine și, ca orice alt domeniu, presupune sacrificii, dăruire și implicare sinceră. Lucrând cu oamenii, modelând minți și inimi, ai nevoie de abilități, precum empatie, adaptabilitate, observare și ascultare activă, o autocunoaștere temeinică și o dorință sinceră de a ajuta omul din fața ta. Pe scurt, e nevoie de vocație pentru a fi psiholog. Nu e deloc ușor să ajungi acolo, dar dacă simți că asta e pentru tine, că vrei și că poți să o faci, totul greul va merita.

„Familia va rămâne mereu cea mai importantă parte din mine, dar e datoria mea să-mi găsesc propriul drum, călăuzită fiind de iubirea lor.”

Ai măcar o vagă idee despre cum va arăta viitorul tău? Sau consideri că încă „plutești în derivă”?

Deși „plutirea în derivă” nu e ceva obișnuit pentru mine, perioada prin care trec e definită de incertitudine. Sunt momente în viață când viitorul nu apare așa clar, când sunt multe necunoscute în ecuație și când deciziile sunt atent cântărite. Cred că e firesc ce se întâmplă, e nevoie uneori de un timp pentru reflecție, experimentare și descoperirea direcției potrivite. E o perioadă în care încerc să mă adun, să experimentez și să descopăr o cărare pe care pot merge cu încredere spre următoarea etapă a drumului meu. Viitorul nu știu cum va arăta, dar știu că va fi mai luminos decât prezentul. Va fi modelat în jurul psihologiei umane. Va fi cu oameni dragi alături. Va fi cu proiecte de suflet. Va fi cu sens. Așa arată viitorul pentru care muncesc și îmi dau toată silința astăzi, cu speranță și încredere că vor veni și acele zile.

Când a început să-ți placă să citești și de ce?

Plăcerea pentru citit s-a dezvoltat treptat, odată cu trecerea anilor. Pe măsură ce am crescut, am învățat să aleg cărțile care mi se potrivesc, să le compar, să le analizez și înțeleg. Ceea ce îmi place cel mai mult este faptul că, pasiunea mea pentru psihologie se regăsește în orice lectură. Analizez personajele, relațiile dintre ele, trăsăturile și comportamentele lor, descoperind nu doar povești, ci și lecții despre natura umană. Cărțile îmi deschid mintea către cunoaștere și inima către emoție.

Sunt convinsă că tuturor le poate plăcea să citească, însă uneori, cartea potrivită nu apare la momentul potrivit. Alegând lecturi care se potrivesc vârstei, nivelului de înțelegere și stării sufletești, descoperirea bucuriei cititului devine inevitabilă.

Când, cum, unde… citești, bineînțeles?

Când? Oricând se poate. Prefer momentele de liniște, în care nu mă gândesc la câte am de făcut, în care mă pot deconecta și bucura de ceea ce citesc.

Cum? Cu o cană de ceai alături și un loc călduț, în zilele reci. E terapeutic un astfel de cadru, împreună cu o carte bună.

Unde? Sunt multe locurile în care îmi place să citesc. Depinde de starea mea și de cartea pe care o citesc. De la propria casă și cafenele liniștite, până la parcuri verzi și locuri în natură, toate sunt alese în funcție de cartea citită și de starea pe care o am. Spre exemplu, o carte de psihologie, cu multă informație, va fi citită mai degrabă acasă, în liniște și cu carnețelul de notițe alături. Un roman va fi mai bine citit într-o cafenea confortabilă, în care mă pot „pierde” printre oameni și rânduri.

Cititul nu este doar un obicei, ci o experiență adaptată fiecărui moment. Este despre a găsi cadrul perfect care să amplifice farmecul cărții și să creeze o legătură unică între poveste, loc și stare.

„Lucrând cu oamenii, modelând minți și inimi, ai nevoie de abilități, precum empatie, adaptabilitate, observare și ascultare activă, o autocunoaștere temeinică și o dorință sinceră de a ajuta omul din fața ta.”

Ai avut parte de multe experiențe în acești 3 ani de când te-ai mutat la Brașov pentru studii. Una dintre cele mai notabile ar fi plecarea ta în Polonia prin intermediul programului Erasmus. Cum a fost să îți petreci un semestru acolo, ce ai învățat atât la facultate, cât și în interacțiunile cu societatea poloneză, ce ai văzut, ce ți-a plăcut, ce nu? Care sunt lecțiile pe care le-ai luat de acolo și le-ai valorifica mai târziu?

Mi-ar trebui câteva pagini doar pentru întrebarea asta, atât de multe ar fi de spus. :))

Experiența Erasmus a fost, fără doar și poate, una dintre cele mai faine din perioada facultății. În primul rând, pentru că am găsit în mine curajul de a aplica pentru o astfel de bursă. N-am crezut că voi fi acceptată, că va trebui să-mi fac bagajul și să plec jumătate de an într-o altă țară. Dar s-a întâmplat și, privind retrospectiv, a fost experiența care m-a crescut și mi-a oferit adevărate lecții de viață.

În ceea ce privește facultatea, cerințele au fost puține. Profesorii polonezi ne-au scutit de teme și examene prea grele, ceea ce mi-a permis să călătoresc și să descopăr culturi, povești, locuri. M-am lovit în Polonia de o cultură conservatoristă și de mulți oameni reticenți cu străinii, dar am avut parte și de experiențe care mi-au dovedit că frumosul există oriunde în lume.

Una din lecțiile pe care le-am luat cu mine este despre responsabilitatea privind propria fericire. Nimeni altcineva nu mi-o poate oferi dacă eu nu o caut și nu o creez singură. Oricare ar fi locul în care mă aflu sau starea în care sunt, pot găsi mereu surse de bucurie.

Apoi, am înțeles că depărtarea de casă și de cei dragi nu înseamnă mai puțină iubire față de ei. înseamnă creștere, independență și crearea unui drum propriu. Am realizat că depărtările de ceea ce e familiar mă schimbă, fiindcă las o parte din mine în orice loc ajung și mă întorc mereu mai îmbogățită cu lecții și amintiri. Familia va rămâne mereu cea mai importantă parte din mine, dar e datoria mea să-mi găsesc propriul drum, călăuzită fiind de iubirea lor.

Experiența Erasmus a fost un amestec de provocări – de la adaptarea la o limbă necunoscută, la gestionarea banilor și rezolvarea problemelor care apăreau inevitabil. Dar a venit și cu oameni faini, cu momente de neuitat și cu maturizare. E o experiență pe care o voi prețui mereu, pentru tot ce m-a învățat despre mine și despre lume.

Care sunt cărțile care ți-au trezit emoții puternice de-a lungul timpului? Poți face un top 3?

Cărțile care „m-au atins” de-a lungul timpului sunt greu de ales, dar există câteva care mi-au trezit emoții puternice și care și-au pus amprenta. Dacă ar fi să fac un top, acestea ar fi:

„Hoțul de cărți” de Markus Zusak – Aceasta este o poveste care îți frânge și își vindecă inima în același timp. „Hoțul de cărți” m-a învățat că, în cele mai întunecate momente, cuvintele pot fi o sursă de lumină. Liesel, micuța eroină, mi-a dovedit că, chiar și în cele mai grele clipe ale războiului, cartea poate fi un refugiu, un mod de a trăi și de a rezista.

„În atelierul de magie” de James R. Doty  – O adevărată lecție de viață despre cum neuroștiința și iubirea se împletesc pentru a ne aduce fericirea. Mi-a deschis ochii asupra importanței conexiunii dintre minte și inimă și cum suferința poate deveni un catalizator pentru vindecare și împlinire.

„Promite-mi” de Cathy Golhke – Fără îndoială, această carte e plină de emoții. O poveste despre sacrificii, iubire și supraviețuire, care te face să simți fiecare cuvânt cu toată ființa.

„Process Communication” de Gérard Collignon – Această carte m-a învățat să văd oamenii și interacțiunile dintr-o lumină complet nouă. „Process Communication” mi-a arătat cât de important este să înțelegem tipologiile de personalitate pentru a construi relații mai armonioase. Este o lectură care, prin simplitatea și profunzimea sa, poate schimba modul în care privim fiecare conversație și fiecare relație interumană.

„Gândește ca un călugăr” de Jay Shetty – O carte care m-a provocat să reflectez profund asupra vieții și a relațiilor umane. Profundă și pragmatică în același timp, mi-a schimbat perspectiva asupra oamenilor cu care mă înconjor și asupra importanței echilibrului interior. Unele dintre ideile sale, precum „Încercăm să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor pe care credem că le au ceilalți de la noi” sau „Temerile ne transformă în scriitori de ficțiune” mi-au rămas adânc întipărite în minte.

„Quo Vadis” de Henryk Sienkiewicz – E cartea care m-a cufundat într-o poveste de iubire și sacrificiu în vremea Romei antice. Este o poveste despre sacrificiu, despre alegeri grele și despre forța incredibilă a unei iubiri care poate schimba vieți.

„Ben Hur” de Lew Wallace – Mi-a adus în față o lume plină de durere, dar și de iertare. M-a captivat prin curajul și dorința de răzbunare, dar și prin profundele lecții de iertare și umanitate.

Fie că sunt cărți despre psihologie sau romane bine scrise, fiecare dintre aceste lecturi mi-a trezit emoții și m-a făcut să privesc dincolo de rânduri, la propria viață. Fiecare pagină m-a provocat să înțeleg mai profund natura umană, să reflectez asupra alegerilor mele și să apreciez mai mult momentele trăite. Aceste cărți m-au învățat să fiu mai conștientă de conexiunile dintre minte și inimă, de relațiile interumane și influența lor, de importanța iertării și a iubirii. Au fost mult mai mult decât simple povești – ele m-au ajutat să mă descopăr și să cresc, să îmi dau seama că fiecare cuvânt citit poate lăsa o amprentă asupra cititorului.

Care crezi că este sau ar trebui să fie rolul literaturii în societatea actuală și de ce crezi că tinerii nu se mai simt atrași de lectură?

Într-o lume a vitezei, care se grăbește mereu către ceva, literatura e indicatorul de STOP. Este refugiul care ne invită să ne oprim, să respirăm adânc și să ne reconectăm la noi înșine.  E spațiul comun între generații, locul care ne deschide mintea, ne crește empatia, visurile neîngrădite și ne oferă răspunsuri la întrebările rostite sau nu. Ca să citez un om înțelept, „literatura e nordul pe busola umanității”.

În ceea ce privește tinerii, problema nu este că aceștia nu sunt atrași de lectură, ci că, adesea, nu li se oferă cărțile potrivite. E o greșeală să încerci să apropii un copil de Dostoievski, când el visează la magia Fraților Grimm. La fel, un adolescent nu se va regăsi în povești pentru copii, dar ar putea descoperi plăcerea lecturii în romane polițiste, de aventură sau de dragoste.

Adevăratul secret al literaturii stă în găsirea cărții potrivite, la momentul potrivit. Doar astfel, lectura poate deveni o experiență care să captiveze și să inspire. Totul e despre cartea potrivită, la momentul potrivit.

„Cititul nu este doar un obicei, ci o experiență adaptată fiecărui moment. Este despre a găsi cadrul perfect care să amplifice farmecul cărții și să creeze o legătură unică între poveste, loc și stare.”

Ce contează cel mai mult pentru tine și de ce?

Ce contează cel mai mult e să-mi trăiesc viața cu sens.

Ce înseamnă asta pentru mine? Înseamnă să iubesc și să fiu iubită. Să am oameni pe care să-i iubesc, să fac ceea ce iubesc și, la rândul meu, să fiu iubită pentru ce sunt și fac. Cred că, dincolo de ceea ce facem zi de zi, acesta e scopul și prioritatea fiecăruia dintre noi, conștient sau nu.

Nu visez să mut munți și nu aspir la lucruri mărețe. Cred cu tărie că o viață trăită în liniște sufletească, lângă oamenii potriviți și făcând ceea ce iubesc e ceea ce contează pentru mine cel mai mult.

În ceea ce privește sărbătoarea Crăciunului care se apropie cu pași repezi și distanța pe care ai luat-o față de casă o dată cu plecarea la facultate, de ce îți este cel mai dor sau care sunt lucrurile pe care le faci în fiecare an alături de familie?

Cu siguranță, Crăciunul nu se simte nicăieri ca acasă, printre oamenii iubiți. Ceea ce îmi lipsește în perioada aceasta sunt emoția și bucuria trăite acasă. Momentele acelea speciale: scrierea scrisorilor pentru Moș Crăciun cu frățiorii mai mici, seara împodobirii bradului, zilele petrecute cu mama în bucătărie (încercând să o ajut și sfârșind uneori prin a o încurca mai mult), mirosurile care inundă casa, colindarea vecinilor în Ajun și împachetarea cadourilor pe ascuns (ca ajutor pentru moșul). Gândul la toate acestea îmi umple inima de bucurie și ochii de lacrimi.

O dată cu plecarea de acasă, momentele acestea nu se mai simt la fel, dar rămân mereu în mine ca cele mai de preț aminitiri, păstrate cu sfințenie.

Deși nu mai ajung acasă pentru toate aceste momente, Crăciunul încă e sărbătoarea care ne adună pe toți acasă și ne (re)conectează. E perioada din an când mă simt din nou copil, când există Moș Crăciun, când inimile sunt mai deschise și zâmbetele mai sincere. De curând, am citit o frază tare faină: „Ca adulți, am înțeles că magia Crăciunului pe care am simțit-o când eram mici, nu a fost nimic altceva decât o mamă, un tată, o familie care ne-a iubit cu tot sufletul.” Așa e, mai presus de tradiții și sărbători, iubirea dăruită și primită e cea mai valoroasă amintire.

„Sunt un om simplu care încă își caută definiția și sensul.”

Pasiunea ta pentru psihologie și mintea umană te-au împins să creezi un proiect tare frumos pe social media – Thoughts Out Loud. Povestește-mi, te rog, despre el, despre cum a apărut, despre ce obiective ai și ce ți-a adus în ultimul an acest profil cu mici doze de înțelepciune.

Thoughts Out Loud a pornit de la dorința de a împărtăși lumii din ceea ce sunt. Îmi place descrierea, „mici doze de înțelepciune”, și cred că despre asta e, despre a aduce la un loc înțelepciunea adunată de peste tot și de a o oferi celorlalți.

În realizarea licenței, am avut o perioadă de activitate în Penitenciarul Gherla, loc în care am cunoscut un psiholog și în care am avut experiențe foarte faine. Plecând de acolo, gândul că pot face atât de multe cu ceea ce știu m-a tot urmărit, până când mi-am făcut curaj să deschid pagina de Instagram și să pornesc acest proiect.

Care e obiectivul? De a aduce un plus de cunoaștere și bucurie celor care mă urmăresc. Împlinirea mi-o iau din mesajele și feedback-urile pe care le primesc. Când îmi spune cineva că s-a regăsit în ce am postat acolo, că e fix ce avea nevoie să audă, asta mă încarcă mai mult decât aș fi crezut că e posibil și îmi dă „combustibil”, încredere să merg mai departe pe drumul acesta. Acum, fie vorba între noi, mi-ar plăcea mult să pornesc, la un moment dat, un podcast despre psihologie și oameni. Cine știe, poate chiar se va întâmpla și poate pagina Thoughts Out Loud va fi punctul de plecare.

Dar, dincolo de bucuria adusă celorlalți, proiectul acesta mă ajută pe mine, prin faptul că mă ține conectată cu domeniul meu și mă face să fiu mai atentă la tot ce văd, aud, citesc (nu știi niciodată de unde poate apărea inspirația pentru o nouă postare cu sens 🙂 ).

https://www.instagram.com/p/DCCE2H4Nk0k/?img_index=1

În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.

Atâtea stări mi-a trezit întrebarea asta… Mi-am deschis jurnalul și am tot răsfoit printre rânduri și amintiri, până m-am oprit la una din pagini, gândindu-mă dacă e o idee bună sau nu să o arăt lumii. O pagină plină de emoții, pe care îmi amintesc că am scris-o cu lacrimi în ochi, nu cu mult timp în urmă. Sunt rânduri adresate mie, scrise cu multă vulnerabilitate, și care sună așa:

„Iartă-mă, Rebeca.
Iartă-mă că încerc să-i ajut cu orice pot pe ceilalți, când tu ai atâta nevoie de mine.
Iartă-mă că îmi ofer timpul așa ușor altora, numai ție nu.
Iartă-mă că te forțez să zâmbești chiar și atunci când nu simți să o faci, doar ca ceilalți să nu-și facă griji.
Iartă-mă că sunt nopți în care adormi cu lacrimi în ochi și griji pentru ziua de mâine.
Iartă-mă că știu să-i liniștesc pe ceilalți, iar în tine e atâta zgomot și haos.
Iartă-mă că nu te iubesc așa cum meriți să fii iubită.
Iartă-mă.
Nimeni nu va ști vreodată toate stările prin care treci. Lacrimile vărsate, pumnii strânși, ușile găsite închise, căderile, ridicările, întrebările fără răspuns, încercările de a face lucrurile bine și de a continua. Sunt lucruri nevăzute, neprevăzute și, uneori, necrezute.
Dincolo de acestea, privește în urmă și vezi că, de atâtea ori, greul nu a fost în zadar. Privește și amintește-ți că pumnii strânși și toate lacrimile te fac mai puternică. Că ușile închise și întunericul te conduc spre locuri mai pline de lumină. Că toate greutățile te obligă să încerci, să te descoperi, să crești. Astăzi ești cu un pas în fața lui ieri și cu unul în spatele lui mâine.
Așa că, cu capul sus și demnitate, continuă. Nu te aștepta să fie mai ușor, dar nu uita de ce faci asta. De ce mergi pe drumul ăsta, spre unde te îndrepți, cine ești și cine vrei să fii. Nimic nu e întâmplător și în tine stă alegerea de a lua lecții sau frustrări din ce trăiești. De a fi recunoscătoare sau de a aduna nemulțumiri. De a continua sau de a-ți plânge de milă. De a atinge niște așteptări sau de a trăi fiecare zi.
Dă volumul mai mic la vocile din capul tău care-ți spun că nu se poate, că nu merită, că n-ar trebui, că e prea greu, că e prea mult sau prea târziu. Dă volumul mai mic la zgomot și ascultă-te pe tine. Ascultă visurile din tine, amintirile, durerile și bucuriile.
Și continuă.
Până când? Până ajungi să fii mândră de tine. Până ajungi să privești cu iubire la toate înălțimile și la toate căderile atinse. Până ajungi să te regăsești și să-ți fii propriul acasă.
E drumul tău. Sunt alegerile tale. Sunt greutățile și bucuriile tale. Ești tu.”

În loc de încheiere, las aici inspirația notată în jurnal zilele trecute:

„Sunt zile-n care parcă e greu și să respiri,
sunt nopți prea-ntunecate, cu lacrimi în priviri.
Sunt zile-n care cerul e plin de negri nori,
sunt nopți care-aduc vise lipsite de culori.
Sunt zile ce par nopți și nopți fără sfârșit.
Dar nu uita, copile, că orice noapte-n lume
aduce-un răsărit.”

„Viitorul nu știu cum va arăta, dar știu că va fi mai luminos decât prezentul.”

Pe Rebeca o puteți găsi aici:

• Instagram
• Instagram

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare