De ceva vreme, cuget la cărțile copilăriei mele. Paradoxal, dar am impresia că am început cu greii literaturii atunci, iar acum doar mă joc când citesc. Așa se simte, ca o joacă. Mi se face dor de cărți pe care le-am citit și cu 10 ani în urmă, de care știu pentru că le-am notat. Îmi doresc să mă întorc la unele pentru că îmi pare că le-am consumat prea repede, prea devreme, deși am considerat întotdeauna că o carte vine la timpul potrivit și la cititorul potrivit, iar vârsta nu are nimic de spus în această relație profundă care se formează între carte și cititor.

Zilele trecute mi-am adus aminte de o carte pe care am citit-o în pandemie, despre care am scris și aici, pe blog, la un moment dat. Se numește „Fericirea e un ac de siguranță” și îi aparține prezentatorului de radio Răzvan Exarhu. Gândindu-mă la ea, m-am întors în urmă cu 4 ani, când frica ne copleșise pe toți și am rememorat unde am citit-o și ce am simțit. Eram proaspăt ieșiți din starea de urgență și eu m-am refugiat la casa de la țară a bunicilor pentru că simțeam că pereții apartamentului începeau să mă sufoce… Am citit-o pe iarbă sau în hamac, cu cerul liber deasupra capului, cu vântul amestecându-i paginile. Și îmi aduc aminte cât am râs. Am râs și tot am râs. Cred că m-au auzit și vecinii de la celelalte case, care nu sunt foarte aproape de curtea noastră, atât de copios râdeam. Și, după toate acele luni grele de stat în casă, de teamă și incertitudine, realizez cât de important a fost că am citit acea carte atunci. Atunci a fost momentul potrivit pentru ea, iar acum, atâția ani mai târziu realizez că unul dintre cele mai importante merite ale cărților, de orice fel ar fi ele, e că te pot „ține de mână” și îți pot reda speranța atunci când te afunzi în paginile lor, șoptindu-ți la ureche „că totu-i trecător”.

Nici nu știam câtă nevoie aveam de acea carte până nu am citit-o și cred că a te face să râzi, când totul în jurul tău se destramă și e doar haos, antrenându-ți abilitatea asta de a te extrage din mijlocul furtunii, e cel mai frumos lucru pe care-l pot face cărțile. Mult timp am crezut că am trăit mai ușor în cărți decât în realitate, pentru că am vrut să fug de lumea exterioară. De curând am realizat că de acolo mi-am luat, de fapt, reperele pentru viață. Și, dacă tot am ajuns la acest subiect, trebuie să spun cât de mult îi compătimesc pe tinerii din ziua de azi, care se mențin reticienți atunci când vine vorba de lectură, pentru că, în egală măsură, îi văd atât de pierduți, fără modele sau repere, doar încercând să facă față lumii haotice în care trăim. Literatura nu îți oferă numai un refugiu, dar îți oferă și un ghid, un manual de bune practici, dacă vreți, de cum să te comporți în lume, cum să te raportezi la ea, ce să crezi și ce să cauți, te orientează și dă sens când totul pare fără noimă. De aceea cred că e (încă) important să le punem în brațe copiilor cărți care să deschidă lumea pentru ei, care să le ofere cheia cunoașterii și a înțelegerii. Astfel, atunci când vor ajunge adolescenți sau tineri să nu devină încrâncenați, anxioși, depresivi, temători, plini de insecurități sau măcar să aibă șansa să le vadă venind pe toate acestea și, cu instrumentele potrivite din interiorul lor, să le preîntâmpine.

Nu putem fugi de frică, durere sau dezamăgire atunci când ne confruntăm cu ele, dar măcar putem să învățăm să le facem față atunci când le înfruntăm, mână în mână, cu personajul despre a cărui viață citim, „captivi” fiind în paginile unei cărți. Învățăm să empatizăm, să fim mai atenți la celălalt, să ne conectăm autentic, pentru că deja o facem cu mintea unui alt om atunci când îi citim cartea. Orice poveste necesită o trudă pentru a fi scoasă în lume, nimic nu vine ușor și nu curge. Citind, putem învăța lucrul acesta, putem învăța că totul se construiește în viață, exact ca intriga unei cărți, dar și că totul se poate sfârși, exact ca într-un deznodământ livresc. E foarte important să trăim până și ceea ce citim și să o facem în lumile noastre interioare. Oricum, toate poveștile, fie ele ascultate, citite, văzute rămân cu noi și fac parte din lumea noastră, cel puțin inconștientă, dacă nu cumva alegem să le aducem la suprafață și să trăim toate la marginea gândurilor. Poveștile bune sau acelea care ne marchează, creează un fel de mozaic, ca un fel de armură colorată și strălucitoare, în care alegem să ne îmbrăcăm atunci când simțim că avem nevoie de ceva care să ne protejeze de aversiunea lumii externe. Nu contează, însă, cât de bogat ești la exterior, de ochii lumii, ci mai degrabă contează bogăția pe care o ascunzi la interior, aceea pe care oricine o are, dar care e foarte greu de descoperit și accesat, la fel cum este și foarte greu de făurit. Dar eu cred cu tărie că literatura este, sau poate fi, dacă îi facem loc în viețile noastre, unul din elementele principale care participă la această făurire.

Reîntorcându-mă la cărțile copilăriei, am citit Jules Verne și Roald Dahl, alături de mama, o pagină ea, o pagină eu. Acestea sunt cele mai de preț amintiri pe care le am de când eram copil, acelea în care dădeam împreună paginile cărților, râdeam împreună de năzbâtiile personajelor, ne ținea cu sufletul la gură povestea, ne uimeau detaliile și apoi aveam conversații interminabile despre ceea ce citeam. Conexiunea mea cu literatura este atât de puternică pentru că tonul a fost dat de conexiunea mea cu mama, de tot ce împărtășeam cu ea atunci. Tot de ea a fost dată și când am mai crescut, pentru că mi-a recomandat să citesc cărți din biblioteca bunicii pe care le-a citit și ea când era mai mică. Așa i-am descoperit pe Radu Tudoran, Chiril Tricolici, Mihail Drumeș, Agatha Christie, Grigore Băjenaru, Gustave Flaubert, Constantin Chiriță, Mircea Eliade sau Alexandre Dumas… Aveam încredere în gusturile literare ale mamei, pentru că îmi povestea adesea că și ea a fost un cititor la fel de avid ca și mine, atunci când era tânără, iar pe mine toate universurile literare în care m-a introdus m-au fascinat peste măsură și au rămas parte din mine și acum. Drept dovadă, simt nevoia să mă întorc la unele, să le recitesc din nou, să simt din nou mângâierea caldă a poveștilor care mi-au făcut copilăria mai frumoasă.

Cărțile mi-au fost alături încă de la început și au fost o constantă importantă din viața mea. Mă întorc iar și iar la cărțile care mi-au făcut bine, m-au vindecat. Pur și simplu un resort invizibil dinăuntrul meu mă trage din nou spre ele atunci când devine mai greu. Sunt câteva titluri care au puterea de a mă reconecta la mine, printre care amintesc „Mănâncă, roagă-te, iubește” a lui Elizabeth Gilbert (pe care am citit-o de 3 sau 4 ori, în momente diferite și mereu am mai descoperit ceva ce la lectura anterioară mi-a scăpat), „Umanii” de Matt Haig (citită a treia oară din 2018 încoace și în continuare se menține pe locul 1 în topul preferatelor mele, e pur și simplu perfectă), „Poveste de Crăciun” a lui Charles Dickens (o carte pe care o recitesc anual în pragul sărbătorilor de iarnă, încă de prin clasa a III-a când am descoeprit-o la biblioteca școlii și care mă face în continuare să mă întreb „Cum ar arăta fiecare zi dacă ne-am comporta ca și cum ar fi Crăciunul? Am fi oare mai buni unii cu alții?” – o carte pe care, la fel, o redescopăr cu fiecare lectură), seria Harry Potter (pe care am mai recitit-o pe sărite, dar în total cred că am citit toate cărțile din colecție de 3 ori), „Exerciții de echilibru” a lui Tudor Chirilă (o serie de cugetări de pe blog care s-au transformat în carte acum câțiva ani, și, pe care, atunci când am primit-o cadou nu am înțeles-o, dar care, ani mai târziu, s-a dovedit a fi de o frumusețe rară, presărată cu exerciții de imaginație, scrisori deschise, poezii, experiențe personale).

Că tot am pomenit despre Harry Potter mai sus mi-am dat seama că nu cred că am povestit pe blog despre o situație amuzantă legată de cartea a cincea din serie. Long story short, cum citeam „Harry Potter și Ordinul Phoenix” undeva prin clasa a cincea, când încă mai aveam mâinile încă micuțe și fiind o cărămidă de 800 de pagini, îmi venea foarte greu să o țin în mână, nici dacă o țineam cu ambele nu prea mă descurcam… Mă plângeam mamei constant, care, văzându-mă cât de mult îmi doresc să citesc, dar și cât de mult mă chinui să fac asta, a hotărât să o tăiem de la jumătate. A luat cel mai mare și mai lung cuțit pe care îl aveam atunci și fără nici o remușcare l-a plasat pe mijloc, exact la pagina 400, și a tăiat efectiv cotorul. Mai apoi, m-a însărcinat pe mine să fac 2 coperte pentru finalul primei părți și începutul celei de-a doua, tot cu tematică, pentru a le lipi și a proteja paginile. Acum, când mă uit la cărțile din bibliotecă și văd și seria acolo, care are un volum dat pe din două, nu mă pot abține să zâmbesc cu gândul la acele vremuri, când eram atât de mică încât țineam cu greu o carte de 800 de pagini în mână, iar acum am ajuns să fluier o carte de peste 1000 de pagini în numai câteva zile. Cu siguranță asta e o poveste pe care o voi spune și la bătrânețe, deoarece va rămâne o amintire de preț despre începuturile mele într-ale cititului.

Da, a fi cititor înseamnă a le permite cărților să facă parte din viața noastră, indiferent că le citim de mici sau atunci când creștem mai mari. Înseamnă să le luăm cu noi peste tot, indiferent ce avem planificat în ziua respectivă, pentru a ne ține companie. Înseamnă a pleca cu ele în vacanță, ajungând să cântărească mai mult decât toate hainele pe care le-am pus în valiză. Înseamnă să le așezăm pe rafturi, să le ștergem de praf, să le răsfoim, să le scoatem din bibliotecă din când în când, doar pentru a ne uita la ele. Înseamnă să le luăm cu noi în autobuz, tramvai, taxi, tren, metrou sau avion, pentru a ne răsfăța cu câteva pagini pe durata călătoriei, indiferent care ar fi destinația. Înseamnă să le ai alături, pe noptieră, dimineața când te trezești și seara când mergi la culcare. Înseamnă să investești în ele, să faci mereu research după noi titluri, înseamnă să le cumperi celor din bibliotecă alte surate o dată la ceva timp, ca să nu se simte singure, dar și ca să îmbogățești colecția. Înseamnă pur și simplu să le citești și să te bucuri de ele, ca și cum te-ai afla pe aripile unui fluture uriaș, care te conduce cu atenție și grijă în lumi pline de magie și de tot felul de personaje de la care avem ce învăța, acum și mereu.

E tare important să existe în jurul citorului oameni care să-l susțină și încurajeze, la rândul lor poate tot cititori pasionați, cu care să poată face schimb de impresii sau cu care să meargă să cumpere alte și alte cărți. Nu sunt mulți aceia cu care eu să pot intra într-o librărie ca să mă uit la cărți, pentru că nu mulți au răbdare, dar sunt recunoscătoare că îmi vin acum în minte 2 sau 3 nume totuși. Atunci când merg într-o librărie parcă mă uită Dumnezeu acolo. Mă uit după titlurile noi apărute, fac comparație între prețuri, văd ce colecții sau mai completat și ce s-a reeditat. Tot procesul ăsta are un farmec aparte și îl poate înțelege doar cel care l-a experimentat măcar o dată.

Mirosul de carte pentru mine e special și inconfundabil, mă transportă instantaneu în copilărie, atunci când primeam cărți noi și abia așteptam să le degust, iar mirosul era adesea cel care mă îmbia să fac acest lucru cât mai repede, pentru că nu-i puteam rezista… Atunci când eram mai mică satisfacția mea cea mai mare era când terminam o carte într-o singură zi, eram mereu la întrecere cu mine. Acum, dacă mai am timp și îmi permit să mă relaxez atât de mult încât să pot termina o carte într-o singură zi, mă bucur la fel, deși acum prețuiesc mai mult micile răgazuri, care-mi permit să gust puțin câte puțin din poveste, nu să o epuizez pe loc.

Mă gândeam de curând cât de important este să ambalezi atrăgător totul pentru copii, dar mai ales cărțile, dacă chiar vrei să le citească. Am dat peste cartea „Mitologia de la A la Z” când am fost ultima dată la bibliotecă, care este literalmente o bijuterie și când mi-am aruncat privirea peste conținut, informații și ilustrații, am fost atât de fascinată de tot ce am văzut și de modul de prezentare. Prin comparație, când eram la vârsta la care se citesc „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru, nu am putut să le citesc, mă plictiseau atât de tare, și nu doar ilustrația anostă a copertei, ci și interiorul, modul de prezentare al conținutului. Uitându-mă pe această enciclopedie realizată modern și citind câteva dintre legende, mi-am dat seama că am pierdut multe lucruri esențiale necitindu-le atunci, dar nu regret, pentru că acest lucru m-a adus astăzi la a ține cartea aceasta în palme și a mă putea bucura de toate acele povești și mituri într-un cu totul alt mod decât aș fi făcut-o când eram mai mică.

Îmi doream să recitesc „Toate pânzele sus” de Radu Tudoran, iar, de Crăciun, un prieten mi-a făcut cadou noua ediție de la Arthur, scriindu-mi pe ea cea mai frumoasă urare: „Îți doresc călătorie plăcută prin paginile acestei cărți, unde fiece pânză să te transporte în lumi noi și fermecătoare.” Și da, acum când o citesc, o savurez încet, mă bucur de fiecare cuvânt și de fiecare frază, și mă uimește ce scriitură calitativă, plină de umor, de suspans, cu un stil tare captivant, avea acest autor român care nici măcar nu este pomenit la școală. Și, foarte asemănătoare cu el, mai este și minunata Cella Serghi cu a ei „Pânză de păianjen”, care, la fel, nu este menționată, dar care este cu adevărat o lectură fascinantă, care m-a făcut să visez cu ochii deschiși la frumusețile de altă dată ale Bulgariei.

Nu mi-am propus acest articol în mod deosebit, a fost doar o scurtă trecere în revistă a unor idei care mă încurajează să merg în continuare pe acest drum plin de satisfacții al lecturii, cu certitudinea că, atunci când voi avea nevoie, cărțile vor fi mereu alături de mine, indiferente la statutul social, prietenii care vin și pleacă, job-uri schimbate sau la durerile și supărările de moment. Ele vor fi pur și simplu, iar pentru statutul acesta al lor atemporal, cred că ar trebui prețuite mai mult și mai mult, zi după zi și an de an. Sper totuși că incursiunea mea într-ale lecturilor „din tinerețe” vă încurajează și pe voi să continuați cu această frumoasă pasiune pentru cărți, pentru povești, pentru cuvântul bine-meșteșugit.

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare