Provocarea de anul acesta, pentru Ziua Internațională a Poeziei, am ales să le-o lansez atât prietenilor amatori ai scrisului, cât și unor autori cunoscuți, deja publicați. Acesta este primul articol din cadrul seriei de două, dedicate acestei frumoase ocazii de a ne mai aduce aminte de o artă ce nu se vrea a fi uitată.

Încep cu autorii, pentru că, până și răspunzându-mi la întrebarea „Ce îi mai motivează să scrie și să citească poezie?”, unii au creat poezii speciale, alții au ales să lege poemele, astfel să curgă unele din altele și să formeze un torent.

Auzim adesea, exact așa cum auzim că tinerii nu mai citesc, că nu se mai citește poezie. Și cred că e parțial adevărat. Dar stau și mă întreb de ce. De ce am lăsat deoparte acest frumos joc de-a împleti cuvintele astfel încât să obținem un sens nou al lor, sau, mai bine, să simțim emoție?

Am mai spus-o și în articolul de anul trecut (îl găsiți aici), și o mai spun și acum, până să împlinesc 18 ani eu nu aveam nici o treabă cu poezia, pot spune că o uram și asta se datora exclusiv școlii. Ideea aceasta că diseci o scriere artistică, doar pentru a afla „ce a vrut să spună autorul” mă bântuia și încă mi se pare odioasă. Poezia este făcută pentru a fi simțită, nu pentru a fi trecută prin nu știu ce filtre și analize. Dar, exact cum se spune și în Micul Prinț, noi suntem ființe ale cifrelor, raționale, și, probabil, de aceea vrem să compartimentăm totul atât de bine. Nu care cumva să scape vreo emoție, pe care să nu știm cum să o gestionăm, afară. Nu care cumva să ne cadă vreo lacrimă în timp ce lecturăm un text în care ne regăsim. Totul trebuie să fie clar, concis, argumentat, tranșant, rapid, să nu ne ocupe prea mult inima și gândurile, că altfel apar durerile. Și ce ne facem noi cu ele?

Sunt recunoscătoare că la majorat am primit cărțile lui Igor Guzun și am descoperit o altă față a poeziei, mai umană, mai aprope de inima mea și am realizat abia anul acesta că apropierea mea față de poezie i se datorează dumnealui în totalitate. Au mai urmat și alți poeți contemporani ca Sergiu Beznițchi, Ana Blandiana sau Mircea Cărtărescu (cu a lui „Motocicletă parcată sub stele”), care m-au făcut să prind drag de poezie prin modul în care împletesc cuvintele, dar și prin sinceritatea lor.

Nu mai știm să trăim frumosul, admirația, uimirea, curiozitatea… Trecem ușor cu vederea că inima și sufletul sunt puse pe foaie. Și atunci, revine întrebarea: se mai citește domnule poezie? Se mai scrie ea? Cine o mai face?

Cred că am mare noroc să fiu înconjurată de oameni pe care poezia încă îi mai atrage, oameni care încă o scriu, o citesc și o trăiesc. Oameni care trec sentimentele prin filtrul poeziei și apoi le dau glas pe foaie.

Am ales patru dintre aceștia, toți originari din Republica Moldova, pentru că acolo, aparent, poezia încă nu s-a uitat. Construcția articolului a avut la bază texte proprii, texte ale altor autori pe care aceștia îi apreciază, dar și motivația pentru care încă mai scriu și citesc poezie. Sper să vă bucurați și voi de ei, de scrierile și alegerile lor, așa cum m-am bucurat și eu că au răspuns provocării într-un mod atât de frumos și sincer.

Igor Guzun

scriitor
jurnalist
profesor universitar
autor a peste 10 cărți de poeme

Poeme proprii

Vom interzice unui râu să curgă *

Renunță, domnișoara mea, la toate
Și hai într-o excursie în Carpați
Să ne iubim patriarhal și poate
Să fim acolo mai adevărați.

Vom interzice unui râu să curgă
Și astfel insulta-vom niște zei,
Va încolți în ochii mei amurgul
Ca să apună răsăritu-n ochii tăi.

Vom răscoli veciile din munte
Ce oscilează între ninsoare și noroi.
Printre iubirile cărunte
Găsi-vom și iubirea dintre noi.

Doar în Carpații pururi triști
Vom reuși să ne iubim cu adevărat,
Însă plecăm încolo ca turiști,
Doar în excursii. Și-i păcat.

* Am ales acest poem pentru că l-am recuperat peste vreo treizeci de ani, că aproape că îl pierdusem. E poemul alături de care am impresionat-o pe o fată, iar fata aceea este de atunci încoace soția mea.

Fata asta **

Fata asta ți-a luat mințile, somnul și ochii
Atunci când a îmbrăcat una dintre cele mai dezbrăcate rochii.

Împotriva durerii după despărțirea recentă, ca un plasture,
A fost pentru tine fata asta îmbrăcată cu un singur nasture.

Și de atunci ai purtat-o pe palme toată viața și un pic
Pe fata asta care te are pe inelar, la degetul mic.

Și ați trăit atâtea și atâtea – bucuriile, încercările, pensia –
Împreună cu fata aceea care ți-a atras atenția.

Acolo sunt esențele, parfumurile și dragostea toată
În dulapul în care alții ascund schelete, dar voi – rochia cea mai dezbrăcată.

** Am ales acest poem pentru că este continuarea poveștii.

Dragostea este atunci când... ***
Dragostea este atunci când accepți necondiționat ca cel de alături de sub plapumă să pună tălpile lui mereu reci pe picioarele tale întotdeauna calde.

Și atunci când îl recunoști după pași pe cel care intră noaptea în baie tot dragoste este.

Dragostea este atunci când nu se schimbă nimic nici după ce se nasc copiii, nici după ce copiii pleacă de-acasă.

Dragostea este tot ce-ți mai rămâne după ce se termină sexul.

Dragostea este atunci când înțelegi după respirația omului de alături dacă i-i bine sau îi este rău.
Dragostea este atunci când poți să taci alături de cel drag, fără a te simți stânjenit.

Și atunci când știi să schimbi replica mânioasă „Tu taci!” pe o mângâiere: to touch tot dragoste este.
Dragostea este atunci când înțelegi că odată cu trecerea timpului neajunsurile celui de alături n-o să devină nici mai mici, nici mai puține, și totuși le accepți.

Atunci când te înțeapă în inimă, când te frige la linguriță, când îți transpiră palmele ori îți ard călcâiele și toate acestea nu sunt simptome de boli endocrine, ci sunt semne că ești îndrăgostit.

Emoție. Nostalgie. Excitație. Euforie. Plăcere. Atunci când nu prea știi să le spui pe nume la toate acestea, zici simplu că ți se face „pielea de găină”. Asta înseamnă dragostea.

Și atunci când doi oameni merg pe stradă de mână, iar aceste zile se dovedesc a fi ultimele din viața unuia dintre ei, asta tot dragoste este.

*** Am ales acest poem cu „Dragostea este atunci când…” pentru că este, îmi pare, despre fiecare dintre noi.

poeme alese

* Acest poem scris și cântat de Ion Aldea Teodorovici – pe cât de simplu, pe atât de adânc – este una dintre bucuriile mele cele mai recente, că nu mă mai satur să-l ascult. Ia ascultați, ce frumusețe: „Printre marii fericiți mă număr, / Mierla dragostei mi-a stat pe umăr”. E aproape aceeași sonoritate ca în „La zidirea soarelui se știe / Cerul a muncit o veșnicie” de Grigore Vieru.

** Este poate unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste scrise vreodată. Îmi este drag atât de mult că l-am tradus în română.

Pe Igor Guzun îl puteți găsi aici:

Andreea Russo

Andreea Russo a debutat în lumea literară la sfârșitul anului 2015 cu cartea: ‘Amintiri din viitor’, o utopie despre destin, trecut și viitor. Volumul I al trilogiei a fost premiat la Salonul Internațional de Carte pentru Copii și Tineret din Chișinău, la ediția a XX-a.

Andreea comunică pe rețelele de socializare cu cititorii săi pentru a afla părerile și așteptările lor. Lucrează cu pasiune asupra visului ei de a deveni într-o zi laureată a Premiului Nobel pentru Literatură. Este pasionată de cifre, psihologie și filosofie, iar înclinația sa din copilărie, aceea de a scrie poezii, a evoluat în dorința de a scrie o carte, ceea ce s-a și materializat, chiar în mai multe romane.

Poezia este limba sufletului. O limbă ce nu are traducere, însă pe care o simțim. Îmi place să o scriu, să o citesc și pur și simplu să o ascult. Nu contează cine o scrie sau cine o recită, ci cine o acceptă și o înțelege. Cred că poezia e asemenea unei îmbrățișări pe care doar sufletul o simte.

poeme proprii

poeme alese

Nu am, moarte, cu tine nimic
de Grigore Vieru

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.
Poezia e altceva?  
de Mircea Ivănescu

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

Pe Andreea Russo o puteți găsi aici:

sergiu beznițchi

poet,
om de radio și TV,
autor a 4 cărți,
face parte din generația de aur a jurnalismului din Republica Moldova, dar și din tagma moderatorilor de succes

CITESC ȘI SCRIU.

Scriu.
Pentru că simt.
Scriu.
Pentru că e nebunește de captivant să vezi literele ghiontindu-se, amestecându-se în căutarea sensului.
Scriu.
Pentru a-mi găsi propria definiție a libertății.
Scriu.
Pentru a-mi citi muzica.

Citesc.
Pentru că nu-mi ajunge.
Citesc.
Pentru a intra în universurile poeților.
Citesc.
Ca să-mi tac necuvintele.
Citesc.
Pentru a-mi scrie poveștile.

POEME ALESE

CITESC. Două poezii, care marchează limitele, alfa și omega, începutul și sfârșitul. Și-mi plac. Îmi plac tare.

poeme proprii

SCRIU. Două poeme ce vin din lumile mele. Și strigă.

MIE ÎNSUMI
(epistolă-strigăt dintr-un secol în altul)

Planeta a înnebunit!

Unda de șoc de la-nceput
Te va fi pregătit
Să mă asculți cuminte
Până la sfârșit.

Salut!
Noi ne-am mai întâlnit,
Dar... altcândva.
În altă lume,
'n alte vremi,
Altundeva.

Din inocența ta n-a mai rămas nimic,
Mă ierți!
Ea a intrat în degradare iremediabil.
Deși..., așteaptă-un pic,
Chiar dacă porumbeii nu se mai întorc,
Îți zic -
Acest moment rămâne discutabil.

Ce-avem noi în comun?
Nimic...
Probabil, sunt tot eu,
Întâmplător.
Chiar dacă îndrăznesc să-ți spun
Că-mi este dor,
Un pic.

E carnaval cu măști aici.
Și toate sunt făcute să se strice.
Acei ce vor în slăvi să te ridice,
În cinci minute, înghimpați de frici,
Te vor băga-n mormânt,
Și, cum s-ar zice,
Nici n-or clipi din ochii lași și mici.

Vei întâlni experți,
Ei le vor ști pe toate.
Vei da de intelectuali analfabeți.
Și mii de educați
Fără moralitate,
Te vor purta
Prin nedreptăți,
Jurând că au dreptate,
Spre minunate noi societăți.

Permite-mi să îți dau un sfat,
E necerut,
Dar bun,
Esențial.
E unul ce-ar putea să te salveze
De îndobitocire:
"Decât să fii un fericit condiționat social,
Mai bine cere-ți dreptul
La nefericire!"

Să experimentezi!
Așa cum faci acum -
Când cânți - pictezi.
Să nu te potolești!
„A fi” e mult mai mare 
Decât „ești”.

Din oameni poți să faci orice,
Să știi.
Poți face păpădii,
Să-i sufli
Și ei să nu mai fie.
Unii mai tari,
Când vor avea păreri,
Și bate-vor alarme,
Vor fi carantinați,
„Legal” și fără arme.

La #doușșapte ai să vrei să ieși,
Malthusienilor le-ai face vrerea.
Fentează-i și respiră-adânc,
Mergi împotrivă!
Nu le dărui plăcerea!
Dorește-i morții moarte,
Și reflectând un pic,
Mergi mai departe!

Topoarele cioplesc tristețile din mine,
În jocul ritmurilor simt că-s fericit.
Moment în timp,
Sublim,
Din nebunie vine.
Sunt un poet
De secol ipocrit.

Întreabă, cere, îndrăznește, bate
Naturile ascunse dă-le-n căutări.
Treci dincolo de zid, (realități fardate),
Decât răspunsuri false, mai bine întrebări.

 
După plecarea ta, să nu te-ngrijorezi,
Lumea din nou va învăța să cânte.
Și va greși,
Și va uita,
Și-n lupte inutile o să se avânte.

Și iar, trăgând de ațe,
Nerozi de speță-naltă,
Dori-vor să-nspăimânte
Destine laolaltă.
Și vor rânji malefic,
Și bate-vor din palme,
Iar plebea, în surdină,
Va recita sudalme.

Dă-mi voie să închei,
Să te îmbrățișez frățește.
Și să-ți mai spun ceva,
Ce mi-a șoptit Parain,
Profund prietenește:
„Când un viclean calomniază și-amăgește,
Cartușul revolverului muțește”.

Să știi că te iubesc.
Și până în structurile moleculare
Te susțin.
Și îți doresc drum bun!
Amin.
NU-ȚI CERTA PĂRINȚII

Nu-ți certa părinții pentru că nu știu prin email să trimită-o scrisoare,
Că nici ei nu te certau, când încercau să te pună pe picioare. 

Nu striga la ei atunci când nu se prind cum se instalează o aplicație,
Că nici ei nu strigau. În schimb, la orice întrebare aveau o explicație. 

Nu o dojeni pe mama, dacă nu se pricepe la scroll down și dublu click,
Pentru că și ei te răbdau și-ți știau neștiințele, atunci când erai mic.

Nu te enerva pe tata, dacă vezi că nu găsește unde-i Google Chrome,
Pentru că ei au știut să navigheze prin greutăți, ca să te vadă OM.

Și nu te supăra pe ei, dacă nu-ți pun un like sau o inimioară,
Iubește-i, în schimb, pentru inima lor plină de dragoste cu care te-nconjoară.

VOI CONTINUA SĂ SCRIU.
VOI CONTINUA SĂ CITESC.

Pe Sergiu Beznițchi îl puteți găsi aici:

lena chilari

S-a născut în 1995 în satul Pepeni, raionul Sîngerei, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere din Cluj. A publicat în revistele Steaua, Echinox şi pe platformele literare „O mie de semne”, „Fabrica de poezie”, „Noise Poetry”, „Jurnalul de sâmbătă”.

La editura Tracus Arte a apărut în 2020 primul său volum de poezii, intitulat O Cană De Noviciok La Bătrânețe.

poeme proprii

poeme alese

într-un bar de la marginea lumii, doi bătrâni și un pahar de tequila 
de Ioana Vintilă

am un elefant de jucărie
e de pluș și are ochii dintr-un material slinos 
ți-l dau dacă-mi dai o mingiuță din aia de la automat 
cum găseam când eram mică cu 50 bani 
nu am 
atunci nu-ți dau elefantul meu 
bine 
nu 
nu e bine 
de ce nu e bine 
i se scurg ochii nu vezi 
pune mâna şi astupă-i repede 
prea târziu au văzut deja ce-i aici
Cămila 
de Anda Vahnovan

pe când aveam 10 ani, ne mutaserăm în primul nostru apartament lângă Porțile Orașului. 
dincolo era doar lacul in formă de opt Восьмёрка și зоопарк-ul, 
un loc devenit familiar din lipsă de ocupație
şi mai ales de prieteni -
intrarea nu o plăteam.

găsisem o gaură în gard şi un suflet la fel de singuratic - 
o cămilǎ 
slabă, cocoașele fleşcăite, alungată mereu de celelalte cămile durdulii, lăsată flămândă
,,cât de crude sunt animalele", mă gândeam. 
îi culegeam zilnic câte un braț de iarbă, 
mai aduceam și pâine uscată când puteam,
iar cămila mă simțea de la distanță și alerga fericită spre gard.

într-o zi, gaura din gard a fost reparată 
eu, între timp, îmi făcusem câțiva prieteni. 

începuse anul şcolar, 
am uitat-o. 
ea, probabil, m-a tot aşteptat până a înțeles

cum e cu oamenii

Pe Lena Chilari o puteți găsi aici:

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare