Mă fascinează oamenii care vorbesc cu modestie și asumare despre cine și ce sunt, despre ceea ce știu și pot să facă. Oamenii care privesc obiectiv viața, care o trăiesc intens și mai apoi o transpun în cuvinte. Există mii de idei de povești în lumea asta, numai că trebuie să știi să le „prinzi” și apoi să le dai o formă ca să vindece, să bucure, să întristeze, pe scurt, să emoționeze.

În luna martie, mi-am propus să vă aduc pentru interviul-poveste, o femeie pe care eu o admir, de la care am învățat atât de multe despre lumea cinematografiei și despre ce înseamnă de fapt să scrii. Iulia Rugină, așa cum am cunoscut-o eu, e puternică și neînfricată, un profesor adevărat, un om al cuvintelor și imaginilor, serios și haios în același timp, femeia care știe să pună des întrebarea „What if?” și să și răspundă. Am fost studenta ei, acum un an, la un curs de scenaristică organizat de Chișinău Academy of Media Arts. Cursul acesta a venit la momentul potrivit în viața mea, m-a ajutat să dau glas unei povești foarte speciale pentru mine și mi-a schimbat definitiv viziunea despre film și cinematografie. Am avut cei mai minunați colegi, dar și cea mai minunată profă, care a știut să scoată de la și din noi tot ce e mai bun, încurajându-ne și fiind mereu acolo atunci când poveștile ni se complicau.

Bineînțeles că nu pot să nu menționez toate cele 6 nominalizări primite la Gopo cu 4 filme, premiul TIFF pentru Cel mai bun film românesc în 2014 cu „Să mori din dragoste rănită”, dar și că a fost mai bine de 10 ani lector universitar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” București în cadrul departamentului de Scenaristică – Filmologie.

Acum, la aproape un an de când a avut loc încheierea cursului, la Chișinău, în luna femeii, am simțit că e momentul să o invit aici să vă vorbească despre ea, despre munca ei, despre viziunea unică pe care o are asupra vieții și a procesului creativ. Pentru mine e o artistă și sper că și voi o veți vedea într-o lumină frumoasă pe cea care, în ultimii ani a dat cinematogafiei românești altfel de produse vizuale – Playback (2022), Ruxx (2022), Love Building (2013), Breaking News (2016), Să mori de dragoste rănită (2014), dar și multe altele.

Care sunt cuvintele care reușesc să de te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?

Habar. Nu. Am. Ce. O. Să. Se. Întâmple. Mai. Departe. Dar. E. Mișto.

Au trecut mai bine de 20 de ani de când faci filme, fie ele de scurt sau lung metraj, ce înseamnă filmul pentru tine și cum ți-ai dat seama că ăsta este drumul tău?

Au trecut aproape 30 de când am ajuns pentru prima oară pe un platou de filmare și de când mi-am dat seama că, practic, când o să mă fac mare aș vrea sa fiu cineast. Nu regizor și nimic specific, atunci mi-era destul de greu să înțeleg cine cu ce se ocupă exact în toată echipa aia mare de oameni. Dar m-am gândit atunci că trebuie să fie minunat să faci asta as a job. Și este și n-a fost niciun moment următor în care să mă întorc pe un platou și să nu simt iar și iar aceeași bucurie. Cumva am ales o meserie, nu neapărat filmul. Nu știam atunci (și nici acum nu știu sigur) dacă am ceva de spus prin film. Am cochetat mai degrabă cu scrisul toată viața mea, scriu de când sunt mică în diverse forme. Cred că ele două s-au îmbinat până la urmă – am ajuns să spun povești în care cred și să le pun în imagine, în film, ca regizor, pe platourile de filmare pe care am vrut să fiu de la 14 ani.

„Ce funcționează e să vorbesc despre lucruri care mă dor sau m-au durut, care sunt importante pentru mine, care da, uneori sunt chinuitoare, sunt niște demoni de înfruntat de care de multe ori am cam fugit.”

Ești absolventă de UNATC și ai fost lector universitar în cadrul aceleiași instituții. Cum sunt cele două perspective și de ce ia-i încuraja pe tineri să vină la regie, actorie sau scenaristică?

Pentru mine o facultate de film are rolul de a pune la un loc niște energii creative venite din mai multe părți și care funcționează în ambele sensuri – între studenți, între profesori și între studenți și profesori. Cred că e un spațiu de explorare a unor idei, sensibilități, direcții și e o explorare la comun, cu alți oameni cu care rezonezi. Introspecția e foarte sănătoasă, cred, în meseriile noastre, însă de multe ori tocmai contactul cu alții ca tine te ridică și îți deschide noi perspective. Pentru mine, ca student, asta a contat cel mai mult – legăturile care s-au creat în școală între mine și colegii mei, dintre care mulți mi-au rămas prieteni apropiați până acum, și între mine și unii dintre profesorii mei.

Ca asistent universitar și apoi ca lector, cât timp am făcut parte din catedra de Scenaristică/Filmologie, am încercat să vin către studenții mei cu două direcții – cea pedagogică, care ține de craft, de regulile unei meserii, de felul în care funcționează o industrie sau o lume cinematografică profesionistă, în care, până la urmă, studenții se pregătesc să intre dacă vor să continue să facă meseria asta – și cea umană, care merge către explorare, către descoperire și mai ales auto-descoperire, care, uneori, o contrazice pe prima, sau cel puțin regulile din ea. Cred că o universitate de film funcționează bine dacă reușește să îmbine ambele direcții. Mie, ca studentă, mi-a lipsit prima. Am învățat pe cont propriu, după facultate, ce înseamnă, de fapt, să lucrezi ca regizor. Asta mi se pare o problemă, când singurul lucru cu care ieși din școală e că ești un mare autor la 24 de ani și, trăgând linie, nu prea știi să faci nimic altceva. Cred că trebuie îmbinate, și amândouă, au același scop, până la urmă – să te ajute să spui poveștile tale, să dai lumii ceva autentic din tine, dar să faci asta cu instrumentele potrivite, inventate de alții sau chiar inventate de tine, uneori.

Știu că pentru tine rolul de profesor este unul foarte important și știu că ești o profesoară dedicată datorită cursului de scenaristică de la CAMA Moldova, în cadrul căruia am avut ocazia să te întâlnesc, dar povestește-mi despre profesorii tăi, despre oamenii care ți-au devenit modele și surse de inspirație. Cât de important crezi că este un mentor în viața unui om și cum te-au influențat pe tine oamenii pe care-i admiri?

Nu au fost mulți oameni care să mă fi rotit în traiectoria mea așa cum a făcut-o Sorin Botoșeneanu. Mi-a fost prof de fotografie în facultate și un pedagog desăvârșit, atât de complet încât nu știu să existe nimeni care măcar să i se apropie. Mi-a fost model în pedagogie, am încercat la rândul meu să ofer studenților și cursanților ce am primit eu de la el, ca profesor și ca om apropiat în timpul facultății – căldură, încredere, înțelegere, încurajare. El a fost omul care m-a convins să mă întorc în facultatea pe care tocmai ce mă bucuram că am terminat-o, datorită lui am mers mai departe cu un master, care a dus apoi la un doctorat, el e omul la a cărui invitație m-am întors în facultate ca asistentă și am rămas acolo aproape 10 ani. Îi datorez multe lui Boto și știu sigur cât de mulți alți oameni spun același lucru despre el.

Ca scenarist cred că trăiești destul de mult în poveștile pe care le scrii și apoi devin parte din tine odată ce ajung spre public. Cât de importantă este povestea în societatea actuală, ce te (mai) inspiră să scrii și care e povestea de care ești cea mai mândră pentru modul în care ai reușit să o „spui”?

Mi se pare uneori că e de fapt invers – poveștile pe care le spun sunt parte din mine și abia apoi ajung către public, dacă reușesc să le spun bine. Ele nu sunt niciodată poveștile mele așa cum s-au întâmplat, ci o versiune ficționalizată a unor secvențe, emoții, întâlniri din realitate. Sunt parte din mine, dar nu constituie vreo realitate paralelă în care să trăiesc. Emoțional cred că plonjez, într-adevăr, în realitatea personajelor mele, care sunt fictive, dar le știu, le înțeleg, le recunosc și deci pot trăi o dată cu ele. La fel cum pot eu, îmi doresc să poată și publicul, iar asta ține de felul în care reușesc să le dau mai departe. De povești eu cred că avem nevoie întotdeauna, ele nu vor dispărea, sunt în jurul nostru miliarde în fiecare secundă, alegem să vedem ce alegem să vedem fiecare. Forma în care se spun ele se modifică probabil în timp, dar asta e și firesc și cred că și foarte sănătos.

Povestea pe care am spus-o în filmul meu de licență, Vineri în jur de 11, mi se pare foarte puternică. Am scris scenariul împreună cu Oana Răsuceanu și Carmen Mezincescu în anul IV de facultate, după un incident real din care am extras pe urmă, și în scris și pe ecran, multe ramificații care erau acolo în minte și în suflet dintotdeauna și încă sunt. Un alt film la care țin foarte mult e Captivi de Crăciun, care e un mediu metraj. A fost un proces foarte lung și foarte chinuitor emoțional facerea acestui film, dar, din nou, ce s-a întâmplat cu facerea lui m-a făcut să înțeleg despre ce era de fapt povestea. Pașii ăștia înainte și înapoi între realitate și ficțiune pe mine mă ajută foarte mult pentru că mă fac să încerc măcar să fiu autentică. Să fie acolo adevărul ăla pe care să îl văd și să nu mă păcălesc că îl văd. De fiecare dată când m-am păcălit pe mine cu asta, a ieșit un film slab.

Povestește-mi, te rog, cum vezi procesul scrisului. E o formă de terapie, ce îți aduce, ai ritualuri atunci când scrii, simți că faci sacrificii pentru asta, dar și cât de important este exercițiul în acest proces?

Eu scriu povești și poezii și orice din clasa a II-a, când am inventat o revistă în care eu scriam (de mână) toate articolele și făceam toate desenele și apoi o trăgeam la xerox și o dădeam colegilor. Am scris foarte mulți ani în jurnale pe care nu le-a citit niciodată nimeni. Am scris și pentru alții și am scris și pentru mine și diferă procesul, evident, dar întotdeauna a fost cu bucurie, îmi place tare mult să fac asta, în orice formă, în general, dar acum vorbim mai mult de scenarii. Nu cred că e o formă de terapie, pe mine nu m-a ajutat scrisul să-mi rezolv nimic, m-au ajutat viața și timpul. În plus, dacă scriu chiar din mijlocul unei suferințe sau răni sau confuzii, e posibil să nu pot să duc până la capăt. Era în filmul lui Sarah Polley, Stories We Tell, o frază tare frumoasă, pe care o las aici așa cum e în film:

„When you’re in the middle of a story, it isn’t a story at all but rather a confusion, a dark roaring, a blindness, a wreckage of shattered glass and splintered wood, like a house in a whirlwind or else a boat crushed by the icebergs or swept over the rapids, and all aboard are powerless to stop it. It’s only afterwards that it becomes anything like a story at all, when you’re telling it to yourself or someone else.”

Deci nu, în cazul meu nu funcționează scrisul terapeutic. Ce funcționează e să vorbesc despre lucruri care mă dor sau m-au durut, care sunt importante pentru mine, care da, uneori sunt chinuitoare, sunt niște demoni de înfruntat de care de multe ori am cam fugit. Au fost momente când n-am mai fugit și abia atunci mi se pare că a fost bine ce am scris. Și sper să continui așa. Chiar dacă îmi place enorm să scriu, asta nu înseamnă că îmi e tot timpul confortabil, din contră, parcă doar când nu îmi e, mă apropii mai tare de ceva important. N-am ritualuri, dar scriu în general seara și noaptea. Fumez mult când scriu. Nu pot scrie oriunde. Când m-am mutat, acum un an și ceva, de unde stătusem și unde scrisesem mult, n-am mai reușit mult timp să fac nimic. Și da, încerc să scriu constant odată ce m-am apucat de un scenariu, de exemplu. Apoi cer feedback oamenilor despre care știu că mă pot ajuta, apoi îl abandonez, apoi îl recitesc cu alți ochi. Apoi rescriu și tot așa.

La un moment dat, într-unul din interviurile pe care le-am citit, spuneai că îți dorești un proces mai amplu de educare a publicului înspre ceea ce înseamnă de fapt cinema-ul și cinematografia. De ce e necesar un astfel de proces și care sunt acele lucruri din spatele acestui domeniu, cu care tu te confrunți mereu, dar publicul larg nu are de unde să le știe?

Cuvântul ăsta a sunat întotdeauna mai rău decât ce vrea el să zică, în contextul ăsta. Când zici „educarea publicului” te plasezi deja într-o poziție superioară față de el, publicul de cinema, care, vezi doamne, el e needucat și vii tu și îl educi pentru că ești foarte deștept. Nu e deloc vorba despre asta, e mai degrabă o nevoie de deschidere către tipuri de cinema la care publicul de la noi nu a avut acces multă vreme. Nu mi se pare întâmplător că publicul de cinema din Cluj-Napoca e mult mai receptiv la forme diverse de a face film, sălile de cinema sunt pline și oamenii deschiși către dialog. Cluj-Napoca găzduiește de mai bine de 20 de ani un festival de film, TIFF-ul, care a crescut enorm și care, prin filmele proiectate, programele de educație cinematografică și expunerea publicului la cinema de toate felurile a sfârșit prin a-l educa. La tipul ăsta de educație mă refer.

Sunt filme pe care nu ai cum să le înțelegi dacă nu ai o bază, dacă reperele tale sunt foarte limitate, pentru că nu ai văzut decât un singur tip de film, ratezi niște experiențe și ratezi o evoluție emoțională doar pentru că nu o poți descifra. Mă includ și pe mine aici, sunt extrem de mulți cineaști cu care nu rezonez pentru că nu îi înțeleg suficient. Și sunt extrem de mulți cineaști pe care nu îi cunosc, punct. Cred că e necesar un proces treptat, programe de educație cinematografică pentru oameni tineri (există deja unele, cred că e nevoie de mai multe), încurajarea distribuției de filme de festival, pe lângă filmele de public și făcute strict pentru entertainment, mai multe evenimente cinematografice, expunere la cinema în toate formele, până la urmă.

Ce vine la pachet cu lipsa asta de fundație este o lejeritate în a te raporta la produsul final, oricum ar fi el, oriunde l-ai vedea, o lipsă de respect față de film și o raportare total superficială la cinema. Senzația că puteai și tu să faci asta. Că oricine poate să facă film. Da, tehnic poate, așa e. Dar democratizarea asta a cinemaului, care a început cu accesul la tehnologia necesară sau la bani, nu are cum să te facă cineast peste noapte, decât dacă erai deja. Dacă e ceva ce, pur și simplu, mă scoate din minți total, sunt oamenii care vorbesc în timpul unui film. Aici e una dintre diferențele majore în a identifica nivelul de educație a publicului. Lipsa de respect față de produsul final, senzația că „Ce mare lucru au făcut ăia acolo?”, că „Puteam și eu”, lipsa de argumente în a desființa sau, din contră, din a ridica în slăvi, un film. Și acum vorbim despre film, dar cred că în general expunerea la produse culturale face doar bine, individual, așa cum asimilează fiecare în raport cu propria existență, dar și general, la nivel de societate și discurs public.

Care sunt acele filme, fie de la noi, fie din afară, care ție îți plac mult și pe care crezi că oricine ar trebui să le vadă și de ce?

Este întotdeauna dificilă întrebarea asta pentru că acest oricine nu există, de fapt, și se leagă foarte mult de întrebarea anterioară, de educarea despre care vorbeam și straturile diferite de percepție pe care le poate avea un spectator față de alt spectator, în funcție de filmele la care a fost expus anterior. Aș recomanda mai degrabă autori, cel puțin 3 filme ale aceluiași regizor.

Și, pentru că, probabil ca urmare a activității mele didactice în scenaristică, m-am virat către filme narative, aș recomanda ceea ce am studiat, de exemplu, cu unii dintre studenții mei – Lars von Trier (Breaking the Waves, Dogville, Melacholia), Yorgos Lanthimos (Dogtooth, The Lobster, Killing of a Sacred Deer) și Wes Anderson (Life Aquatic with Steve Zissou, Darjeeling Limited, Moonrise Kingdom). Dar aș încuraja, în funcție de preferințe, și vizionarea filmelor lui David Lynch, Xavier Dolan, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Asghar Farhadi și mulți alții, care nu-mi trec acum prin cap. Până la urmă e un proces pe care îl faci și singur. Eu încurajez mai degrabă contactul cu cinemaul contemporan, prin filmele prezentate la festivaluri importante, care, ajung prin TIFF, prin Les Films de Cannes, Festivalul Filmului European etc. și aici. Aș încuraja de asemenea citirea cronicilor despre filme, apoi identificarea zonei de cinema care te atrage ca spectator, apoi căutarea în urmă, în istoria filmului, lucrurile cu care rezonezi și pentru care ești pregătit emoțional și intelectual în momentul respectiv. Mi se pare periculoasă uneori vizionarea unui film recomandat de cineva, dar pe care nu ești pregătit să îl înțelegi. Iar asta nu știi decât tu, ca spectator, nu cred că poate cineva să îți spună că trebuie să apreciezi un anumit film, autor sau tip de cinema. 

„Pe mine nu m-a ajutat scrisul să-mi rezolv nimic, m-au ajutat viața și timpul.”

Cel mai recent proiect lansat, la care ai lucrat, este documentarul Playback, în 2022. Muzica ocupă un loc important în el, datorită temei, dar aș vrea să știu ce rol ocupă aceasta în viața ta. Ce piese fac parte din playlist-ul tău și ce amintiri te leagă de ele?

Ascult muzică mult, dar playlistul variază tot timpul pentru că fac obsesii pentru piese, le ascult până nu mai pot să le aud, apoi le las și le reascult după mulți ani. Zilele astea ascult obsesiv următoarele trei piese:

• Zu Asche, Zu Staub – Moka Efti Orkestra cu Severija (care e din Babylon Berlin, la care mă uit în perioada asta – în plus, secvența construită pe ea e minunată);
• Not In Vain – Asaf Avidan (pe care o știu de mult, dar am auzit-o live iarna asta, când a fost el în România și a fost cu goosebumps cap coadă);
• Denia Dour – Yuma (pe care am descoperit-o acum două veri, dar nu mă leagă amintiri de asta, ci de cum mi-ar plăcea să fie în filmul pe care îl scriu acum 🙂 ).

Care sunt acele cărți care te-au impresionat de-a lungul timpului, pe care le consideri importante pentru formarea ta, profesională și personală?

Anna Karenina (Lev Tolstoi) doar pentru că am citit-o nu când ne puneau la școală să o citim, ci mult mai târziu, pe la vreo 30 de ani. Același lucru s-a întâmplat cu Crimă și pedeapsă (F.M. Dostoievski). Am făcut obsesii și pentru autori, așa cum fac cu muzica. În funcție de vârstă, m-am blocat mult timp în Kafka, Oscar Wilde, Kurt Vonnegut, David Lodge, Ian McEwan, Jose Saramago. De fapt cartea pe care foarte mult aș vrea să o recitesc acum, pentru că am citit-o la 20 și ceva de ani și m-a tulburat profund, este Evanghelia după Isus Cristos (Jose Saramago).

Prin prisma meseriei, călătoriile fac parte într-un fel din fișa postului. Care sunt acele destinații care îți plac mult, unde te-ai întoarce ori de câte ori ai avea ocazia?

În Berlin, Seattle, Mexico City, părți din Normandia, părți din Bretania și în general locurile cu mare, ocean și plaje pustii.

Ești născută în București, iar în serialul RUXX (2021)  unde ai fost regizor, pare că acesta are un rol în sine. Ce îți place cel mai mult la el și care e amintirea cea mai frumoasă pe care o ai cu orașul?

Ruxx nu e scris de mine, iar povestea cu Bucureștiul-personaj a venit acolo atât de la scenarista Vera Ion, cât și de la producătorii creativi, Johnathan Young și Ioanina Pavel. Dar ne-am potrivit aici pentru că mie îmi place mult acest oraș, cu toate contrastele și sălbăticia lui.

E un soi de creatură neîmblânzită Bucureștiul, dar unele locuri mi le-am îmblânzit singură și pe altele le evit din start. Îmi place bulevardul Elisabeta foarte mult, Delta Văcărești dimineața devreme primăvara, Piața Obor, casele din Cotroceni, restaurantul de la Cercul Militar, îmi plăcea La Motoare cât a fost, iar acum îmi place că sunt super multe cafenele cu cafea bună și oameni prietenoși în ele. N-am o singură amintire, am trăit aici aproape toată viața și am stat în foarte multe locuri. Mă mut des pentru că mă plictisesc repede și atunci fiecare nou cartier vine cu poveștile lui din perioada și de la vârsta la care eram când eram acolo. Am stat în Colentina, la Obor, la Dristor, la Unirii, la Operă, în Banu Manta, în Kogălniceanu, în Amzei. Îmi place să îmi amintesc câte ceva din toate și în fiecare există frumuseți. Asta cred că e Bucureștiul pentru mine, hidden gems.

Care sunt următoarele proiecte în care ești implicată, despre care poți vorbi, și când vor apărea ele?

Acum sunt în post-producție cu un scurt metraj pe care tocmai ce l-am filmat, care e scris de Oana Răsuceanu, produs de Strada Film și care se numește Trei. Și tot (încerc să) scriu la un scenariu de lung metraj, pe care m-am încăpățânat să-l duc la capăt singură și sper să pot. Pe Trei îl vom finaliza repede, de lung metraj e întotdeauna greu de spus, la cât de complicat mi-a fost tot timpul să obțin finanțare. Mai întreabă-mă în 2-3 ani. 🙂

La final, pentru că interviul va fi postat pe blog în categoria interviurilor – poveste, și pentru că știu că tu ești o povestitoare talentată, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din ceva ce ai scris la un moment dat, de care ești mândră, dar care nu a avut ocazia să apară nicăieri, în nici un proiect, film, scurtmetraj sau serial.

Mulțumesc, dar nu găsesc nimic deștept, poate că nu există, sau poate că dacă n-au apărut încă, fie vor apărea și atunci le mai păstrez, fie erau niște prostii. 🙂

„De povești eu cred că avem nevoie întotdeauna, ele nu vor dispărea, sunt în jurul nostru miliarde în fiecare secundă, alegem să vedem ce alegem să vedem fiecare.”

Pe Iulia o puteți găsi aici:

• Instagram
• Legătură
• LinkedIn

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare