Educația e acel domeniu care ar trebui să reprezinte o prioritate în orice societate. E, de fapt, liantul care creează și sudează o societate. E cea pe care ar trebui să ne bazăm atunci când nu știm cum să reacționăm. Din păcate, în România (și nu doar), nu se întâmplă acest lucru, iar asta se răsfrânge asupra lucrurilor și oamenilor, deopotrivă.

Mai mult decât oricând, în ultima perioadă, au început să fie aduse în discuție, din ce în ce mai serios, problemele cu care se confruntă atât profesorii, cât și elevii sau părinții. Unele dintre ele sunt probleme vechi, altele mai noi, dar cele mai presante sunt legate de latura socio-emoțională. Ce ne mai face să fim oameni într-o societate din ce în ce mai dezumanizată, în care tinerii se uită mai degrabă spre alții, idealizându-i, decât spre sine, neîndrăznind să se descopere? Cred că și adulților le e din ce în ce mai greu să se adapteze la schimbare, să țină pasul și se simt deconectați de la sine, în timp ce devin tot mai receptivi la tehnologie, iar relațiile au de suferit și devin din ce în ce mai „robotizate”… E un adevăr trist, e greu ca tânăr să te găsești, e greu ca om să mai ai repere când unele lucruri devin atât de neclare, iar încrederea și respectul nu (mai) sunt principii după care să te poți ghida atunci când scoți capul în lume. Și cred că una din soluțiile la toate aceste probleme ar putea fi educația. Educația pentru bine, pentru frumos, acea educație care să te ajute să te cunoști pe tine, cea social-emoțional-artistică, care să-ți permită să te exprimi cât mai liber, însă fără să jignești pe cineva.

E din ce în ce mai greu să fim fericiți într-o lume în care mulți dintre noi suntem anxioși și depresivi și nici măcar nu știm, pentru că nu se vorbește despre asta la un nivel accesibil tuturor. Terapia este scumpă, nu toți cei care au cu adevărat nevoie și-o permit, deși un logoped mi-a spus, la un moment dat, că de terapie avem nevoie, de fapt, cu toții, exact cum avem nevoie să ne spălăm pe dinți, ambele sunt tipuri de igienă esențiale, care ne pot menține „curați” la un nivel elementar.

Acest interviu îl aveam de mult în plan, dar se pare că acum este momentul Mariei Zancu să strălucească, în cadrul acestei serii. A adus frânturi din propria poveste, legată de depresie, de depășirea unor limite pe care le credea de netrecut, despre ce înseamnă să fii învățătoare în sistemul românesc și apoi după 6 ani să renunți, să te reinventezi și să o iei de la 0, fără un job stabil și, de fapt, renunțând la toate rolurile și presiunile, să-și dea seama cine este ea și ce-și dorește cu adevărat să facă. Vorbește cu asumare în online despre sănătate mintală, relații, ce înseamnă să fii la catedră (sau nu) și o face la fel și aici.

Sper să învățați cât mai multe din istoria ei! Îmi doresc ca acest articol să ajungă la cât mai mulți tineri care se simt pierduți și au nevoie să le fie validate stările, nesiguranțele și problemele cu care se confruntă, pentru a putea trece cu bine peste ele. Un interviu-terapie, pe care vă invit să-l citiți în rândurile de mai jos.

Care sunt cuvintele care reușesc să te definească cel mai bine în acest punct al vieții tale?

În acest punct la vieții mele simt că mă definesc mai degrabă niște stări: agitație, pace și cunoaștere. Se cam bat cap în cap, și, uneori nu înțeleg nici eu cum am ajuns să mă identific cu ele, însă dacă stau acum să analizez mai bine, parcă încep să găsesc o ordine. Astfel, agitația apare din dorința mea de a face de toate și de a fi peste tot. Încă mă identific cu o ușoară formă de ADHD și mi-e greu să îmi așez totul pe foaie sau să respect un program exact. Apoi, când e prea multă agitație în jurul meu, caut pacea. Încep să meditez, să scriu, să stau cu mine, cu oamenii importanți și să fac puțină liniște în minte, să mai închid niște tabs. La final, din toată agitația și dorința de a crea pace cu toate variantele mele, vine cunoașterea. Am multe conștientizări, multe momente de „aha” și de „aaaa, acum înțeleg!”.

Ce a însemnat pentru tine să fii învățătoare? Ce ți-a adus lucrul cu copiii și ce ai învățat în 6 ani petrecuți în sistemul de învățământ?

A fi învățătoare pentru mine a fost o onoare. Mi-am onorat dorințele și am ascultat de mine, așa cum eram atunci, în versiunea aceea. Acea versiune de Maria de la 19 ani își dorea să fie aproape de copii, pentru a se descoperi pe ea. Am vindecat multe răni din școala primară și generală fiind învățătoare. A fost o perioadă foarte frumoasă și benefică pentru mine. Am învățat despre puterea mea interioară și mi-a oferit o încredere în mine pe care nu credeam că o voi putea accesa când aveam 19 ani. Am învățat să pun limite, să mă încred în munca mea, în alegerile mele. Am descoperit valorile de care am nevoie pentru a spune că îmi place ceea ce fac în viața mea. Perioada aceea a venit cu multă oboseală, burn-out-uri, depresie și anxietate, însă nimeni nu a spus că este ușor să te cunoști pe tine. Am avut nevoie de ele pentru a accesa informațiile pe care le știu acum. Fără acele momente, probabil aș fi fost încă în învățământ, neascultând de fapt de adevărata mea dorință și cea pentru care simt că am fost făcută: să ajut oamenii să se vindece.

Ca profesor cred că lectura a ocupat un rol central în dezvoltarea ta profesională. Dar aș vrea să te întreb, ce rol a ocupat din punct de vedere personal? Ai cărți care consideri că te-au format și te-au ajutat să devii cea care ești astăzi?

Am trecut prin multe etape în ceea ce privește lectura. În școală nu mi-a plăcut să citesc, mi se părea că toată lumea mă forțează și eram pedepsită dacă nu citeam minimum de pagini pe zi. Apoi, în liceu, am fost atrasă de tot ce înseamnă romance, însă poate un pic la modul exagerat. Respingeam orice nu era romance.

Când m-am făcut mai mare, pe la facultate, am început să citesc cărți de pedagogie modernă, precum „Să predăm ca în Finlanda” (de Timothy D. Walker), „Cum să predai matematică ” (de Nick Tiley-Nunn) și alte cărți care mă ajutau să mă integrez mai degrabă în rândul profesorilor nonconformiști, în mintea mea însemnând acei profesori care sunt împotriva tocitului, pedagogiei scrisă greoi și a termenilor complicați. Am căutat să mă perfecționez prin metode nonformale și cărți scrise pe înțelesul unui profesor – student obosit.

De câțiva ani citesc autobiografii și cărți de dezvoltare personală. Cartea care mi-a schimbat perspectiva asupra vieții este „Am murit și m-am descoperit pe mine însămi”, alături de „De neîmblânzit”. Aceste cărți m-au ajutat să văd altfel lumea în care trăiesc și să-mi liniștesc fricile astfel încât să pot lucra mai ușor la convingerile limitative care mi-au dictat toată viața.

Ce consideri tu că ar trebui să facă profesorii pentru a-i apropia pe copii de lectură, să-i ajute să devină cititori de plăcere?

Nu cred că ar trebui să facă, ci mai degrabă să aleagă conectarea cu ei. Copiii sunt oglinzi ale adulților și poți vedea foarte ușor ce se întâmplă în familie doar urmărindu-l pe copil câteva zile. În același timp, profesorii reprezintă în mintea copiilor o figură autoritară, fie că vrem sau nu să acceptăm, fiindcă acești copii depind de noi, adulții, pentru a înțelege ce se întâmplă în lumea în care trăiesc. Astfel, ei nu au încotro decât să te creadă pe cuvânt. Dacă îi oferi unui copil cadrul în care să se simtă liniștit să încerce să citească, el se va deschide ușor către lectură. Asta necesită timp, răbdare, consecvență și echilibru emoțional al profesorului pentru a trece peste situațiile de frustrare și nervozitate ale copiilor.

Când ți-ai dat seama că vrei să devii învățătoare, ce te-a motivat să faci alegerea aceasta de carieră? Ce le-ai spune tinerilor care își doresc să meargă pe această cale, dar încă nu știu la ce să se aștepte?

A fost o alegere pe care am luat-o gândindu-mă că vreau să ofer ceva lumii. Eram în semestrul al doilea de facultate și voiam să fac ceva ce îmi place. Cu mintea de acum pot spune că am manifestat foarte frumos postul pe care urma să stau următorii cinci ani. Îmi doream mult să reintru în învățământ și am fost la toate inspectoratele școlare din București pentru a descoperi dacă există posturi vacante (era ger de februarie) însă doar am fost trimisă dintr-o parte în alta. Când am ajuns acasă, mi-am spus că renunț imediat ce îi scriu unei învățătoare pe care o știam din online. Am întrebat-o dacă nu au nevoie de vreo învățătoare și fix atunci școala lor căuta pe cineva. Am venit și am rămas următorii cinci ani.

Cât despre ce le-aș spune tinerilor, cred că m-aș raporta strict la a avea încrede în intuiția lor. Învățământul are nevoie de ei la fel de mult pe cât își doresc. Recomandarea mea ar fi să învețe dinainte despre autoreglarea emoțională, astfel încât să poată gestiona mai bine eventualele conflicte la clasă.

Mi se pare foarte interesant faptul că acum ești learning facilitator și freelencer. De ce ai vrut să faci această schimbare, ce înseamnă pentru tine și ce beneficii îți aduce / ce avantaje are?

Este ceea ce mi-am dorit să fac de foarte mult timp. Am făcut voluntariat și mereu am fost fana învățării prin nonformal. Învăț foarte bine când experimentez, când încerc și când mă dedic pasiunii mele. Așa că a venit momentul să dau asta mai departe. Organizez ateliere de dezvoltare personală prin activități nonformale și mă simt îndrăgostită de munca mea. Beneficiile se văd: mi-am dorit să pot călători, să pot ajuta oamenii, să mă simt utilă societății fără să fiu limitată de un program și un loc de muncă fizic.

Îmi place tare mult că vorbești cu asumare pe rețelele de socializare despre sănătatea mentală și despre acceptarea de sine. Povestește-mi, te rog, despre procesul tău terapeutic. Ce ai descoperit despre tine și despre lume prin intermediul lui? Cât de importante crezi că sunt genul acesta de subiecte în 2024 și ce feedback primești de la cei care te urmăresc, pe tema aceasta?

Vorbesc despre acest proces de când mă știu. Mai mult, am descoperit în februarie că tot ce am făcut până acum a fost despre conștientizarea că suntem unici și că sănătatea noastră mintală este importantă. Inclusiv postările despre învățământ au avut ca temă principală cum să fii bine când ești la catedră. Am început să vorbesc deschis mai întâi din dorința de răzvrătire față de părinții care-mi spuneau să nu mai dau atât de mult din casă. Dorindu-mi să fiu contra lor, am început să postez tot ce fac cu viața mea și am ajuns până în punctul în care să-mi placă și să-mi doresc să ajut mai mulți oameni prin conștientizările mele. E important să știm că nu suntem singuri și că e uman să ai toate emoțiile, să trăiești frici și temeri și să-ți dorești să evoluezi. Poate m-am răzvrătit puțin și împotriva influencerilor care arătau că viața e perfectă, nu știu.

Sunt curioasă ce cuprinde playlist-ul tău, așa că, poți asocia 3 piese care îți plac mult cu 3 cărți pe care le-ai citit și care te-au impresionat?

Oh, ce întrebare! O adevărată provocare! Aș pune melodia „W.I.T.C.H.” pentru cartea „De neîmblânzit” (de Glennon Doyle), melodia „Energy (lucky me)” pentru cartea „Am murit și m-am descoperit pe mine însămi” ( de Anita Moorjani) și „First day of my life” pentru cartea „Știința încrederii” (de John Gottman).

Atunci când suntem tineri este esențial să avem modele sau oameni care să ne inspire și să ne facă să ne dorim să devenim mai buni în ceea ce facem și suntem. Tu ai avut astfel de oameni și dacă da, cum te-au ajutat să fii tu, cea de astăzi?

Adulții din viața mea mi-au fost modele. Ei m-au învățat despre lume și despre tot ce ar trebui să știu ca să supraviețuiesc. De la mama, la profesori, la oameni din online. Toți au pus bazele a cine sunt astăzi. În acest moment nu mai cred în modele, adult fiind, fiindcă pentru mine asta înseamnă să mă compar și să fiu mai puțin decât alții. Am oameni de la care învăț, oameni care-mi apar în cale pentru a mă ajuta, direct sau indirect, să cresc din toate punctele de vedere. Modelele mele din copilărie rămân adulții care m-au modelat și cărora le sunt recunoscătoare.

Știu că îți place foarte mult să călătorești. Cum ai început; în câte țări ai fost până acum și care sunt destinațiile (top 3) pe care consideri tu că oricine ar trebui să le vadă măcar o dată în viață (povestește-mi și de ce)?

Scriu asta în timp ce sunt în Albania, la cafeneaua hostelului, împreună cu Nina, cățelușa care are deja zece ani și nu înțelege o boabă din ce spun. Călătoritul mi l-am însușit de la mama, care ne lua mereu la plimbare în afara orașului o dată la câteva săptămâni. Am crescut călătorind toată vara și abia așteptam să mai plec pe undeva. La 16 ani am fost singură prin aproape toată România, cu trenul, în tabere organizate de MTS. Pentru mine a călători înseamnă a te cunoaște și a fi mai aproape de tine. Când ești într-un loc nou ți se activează toată fricile și poate tocmai asta îi sperie pe unii oameni să călătorească mai des. Călătoritul poate fi și ieftin, așa că nu acesta este motivul (excursia în Albania m-a costat 150 euro – o săptămână, cu transport, cazare, mâncare și activități). Am fost în peste 20 de țări până în acest moment iar dacă ar fi să recomand 3 țări, aș zice cu mâna pe inimă:

  • Spania: pentru siesta, palmieri, plaje sălbatice, Sangria, fructe de mare, măsline, portocale…iubesc Spania! E pe primul loc, clar!;
  • Turcia: ieftină, diferită de tot ce știai din Europa, mâncare incredibil de multă și bună, plaje superbe, cultură care te șochează, oameni calzi;
  • Norvegia, vara: 22 de ore de lumină, apusuri la mijlocul nopții, călătorii pe insule, fiorduri, oameni care te primesc cu brațele deschise, dansuri și petreceri stradale.

În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau ceva ce ai scris de curând și simți că te reprezintă.

”Ești în locul potrivit, la momentul potrivit. Știu că îți e greu să vezi asta acum, însă Maria de peste trei luni îți mulțumește pentru toată munca pe care ai făcut-o azi. Ea e mândră de tine, iar asta e tot ce contează!”

Pe Maria o puteți găsi aici:

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare