Într-o zi de 9 februarie 2018, m-am decis să încep să scriu. Să scriu și să nu mai păstrez pentru mine ceea ce scriu. Să pun „pe foaie” și să împărtășesc. Din ceea ce-mi place, ceea ce citesc, privesc, admir, văd, știu, ascult sau simt.

Nu am avut foarte multe așteptări. Nici nu am crezut că o să citească prea mulți oameni în afară de cei apropiați… Și, cu siguranță, nici nu mi-am imaginat că într-o zi voi primi mesaje de la oameni care o să-mi spună că ceea ce scriu le face ziua un pic mai bună sau le dă idei de cadouri pentru cei dragi sau îi inspiră să aleagă locații într-o călătorie. Nimic din toate astea nu era previzibil la început.

Ca orice lucru creat de om, și blogul ăsta a trecut printr-o suită de transformări, unele mai bune, altele mai puțin. Am schimbat design-ul, formatul, culorile, l-am monetizat, l-am schimbat iar, am avut adresă de wordpress.com apoi am trecut la .com, cu mai bine de 2 ani în urmă. Am schimbat categoriile, am compartimentat mai mult, am încercat să schimb și să cresc, de asemenea, și calitatea conținutului. Și asta în mod constant. Nu mi-am dorit să scriu despre ceva anume, ci mai degrabă, despre tot ce îmi place, mă emoționează sau mă pune pe gânduri. De aici vine și ideea de „alegeri” de la care am plecat, acum aproape 6 ani. Nu prea cred că e neapărat un conținut care să „se vândă”, dar știu că e sincer, iar în punctul vieții în care mă aflu acum, e tot ceea ce mă interesează pentru moment. Să inspire autenticitate. Și dacă asta e ceea ce ajunge la oameni, asta e suficient și relevant pentru mine.

Cea mai mândră sunt de categoria interviurilor – poveste care a venit ca o alternativă la a asculta oamenii, exact cum am început să o fac la Zece Muze în 2021. Când asociația a luat o pauză, mi-am spus că acum e momentul să mut ideea pe blogul personal și să văd ce poate ieși de aici. Dar pe care totuși nu am avut curajul să o pornesc propriu-zis decât atunci când mi s-a ivit oportunitatea de a-i lua interviu lui Adi Despot și nu aveam unde să-l public. Așa am făcut categoria, am refăcut aspectul site-ului și am pus la cale un concept. Descoperisem deja la Zece Muze cât de important este să asculți oamenii, să-i faci să se simtă văzuți, auziți și nu doar pe cei care deja sunt „cineva”, ci pe oricine. Pentru că fiecare dintre noi are ceva de spus. Astfel că am făcut o listă cu oamenii care mă fascinează, din domeniile creative și nu numai, și mi-am făcut curaj să-i abordez. Iar aceștia pe care am apucat să-i intervievez nu sunt decât câțiva pe care mi-am propus inițial să-i ascult. Sunt mult mai mulți, sper doar ca timpul și alte îndatoriri să-mi permită să îi cunosc și să-i public aici, ca să-i cunoașteți și voi.

La un moment dat, într-un interviu, am spus că partea asta de pe blog îmi aduce cea mai mare satisfacție. Și nu s-au schimbat prea mult lucrurile de atunci. Visul de a le lua interviuri oamenilor pe care-i admir, care a început de când eram mică și o urmăream pe Andreea Esca, îl trăiesc de fiecare dată când primesc mail-ul cu răspunsurile la întrebările interviurilor. Iubesc momentul acela în care îmi arunc ochii pe ceea ce au spus oamenii și, practic, sunt prima cititoare a gândurilor lor așternute pe foaie. Desigur, mai e momentul în care ei acceptă, cum a fost în cazul lui Adi Despot și te iau prin surprindere și îți spui „e mai mult decât speram”. Ce rămâne după euforia de moment? Sunt mândră că acel lucru l-am făcut bine, mai rămâne și satisfacția aceea că am mai adus o poveste „în lume” și e senzația aia de anticipare a faptului că, poate, o să (mai) „fac bine” pentru cineva.

Cred că aici a fost mereu vorba despre scop. Și scopul meu a fost să împărtășesc și sper că asta a adus bucurie atunci când primeați articolele, în inbox sau prin mesaj, de la mine. Articole la care se lucrează mult, chiar și pentru corecturi și corectitudine sunt alți 2 oameni (cărora le mulțumesc că-mi sunt editori!) și pe care le public doar atunci când sunt mulțumită de varianta finală. Altfel rămân în Ciorne și le tot perfecționez până sunt gata să scoată capul la lumină.

La fel cum acum sunt de sărbătorit cei 6 ani, la fel a fost și anul trecut borna de 10.000 de vizualizări, total general, pe care am trecut-o. Nu am sărbătorit-o cum se cuvine (era o zi de facultate), dar m-am simțit tare mândră în clipa în care am văzut statisticile. Mi-am adus aminte de clipa începutului și mi-am dat seama că e tare frumos să ai o activitate de suflet, pe care să o ții departe de rațiuni financiare și pe care să o faci pentru că îți aduce bucurie. E pur și simplu o sursă externă de fericire, care nu depinde de prea mulți factori, dar spre care te poți întoarce atunci când energia e pe 0 și vrei un boost instantaneu. Sper să văd și ziua în care să fac în continuare ce-mi place aici și să-mi și monetizez  munca depusă pentru calitatea oferită.

Acum, ca să nu spuneți că ați intrat doar pentru a citi cum mă laud ( 🙂 ) vreau să vă spun și o poveste.

Anul trecut, în septembrie, spre sfârșit, am fost pentru prima dată la Vama Veche. Nu aveam prea multe așteptări (cum nu prea mai am în general de la litoralul românesc), dar am fost surprinsă de locația unde am fost cazate și de proximitatea ei față de mare. Cred că cea mai apropiată locație de apă de până acum, la propriu. Ieșeai, făceai câțiva pași și erai pe mal. Vorbesc despre Artelier Vama Veche. Nu, nu e reclamă, dar poate te întrebi ce legătură are asta cu tot ce am scris până acum. Nu o să scriu despre servicii și masă (deși au fost impecabile), poate o voi face totuși într-un articol viitor, dacă mai revin la ei. Dar o să scriu despre ce am descoperit acolo, în locul care te făcea să te simți ca și cum ai fi fost pe malul Mediteranei sau undeva în Grecia. Acolo, pe malurile înguste, de unde puteai admira apa perfectă, într-o multitudine de tonuri de albastru și neîngrădită de nici un dig, sau te puteai bucura de vântul blând, care purta strigătul pescărușilor până departe, am înțeles că cel mai important în viața asta e să trăiești simplu, să fii autentic, dar și că nu-ți trebuie prea multe ca să fii fericit.

Nu știu de ce, dar acum sunt în punctul în care nu mă mai fascinează mulțimile de oameni, ci mai degrabă locurile goale, unde e liniște și pustiu. Asta-mi place acum. Nu gălăgia, aglomerația, strigătele sau înghesuiala. Poate pentru că celălalt hobby al meu e fotografia de concert și, uneori, presupune toate cele de mai sus. Cert e că acum am nevoie de tihnă și de timp petrecut departe de alții, pentru că asta mă ajută să mă apropii și să mă reconectez la mine, iar acele câteva zile petrecute în Vamă au avut exact puterea asta, de a mă ajuta să uit un pic de alții și să mă întorc la mine.

Știți că în unele filme sau povești i se recomandă unui personaj ca, atunci când se simte trist, furios, copleșit să se transpună cu mintea într-un loc frumos, liniștit, care îl face să se simtă în siguranță? Ei, exact asta a devenit, pentru mine, plaja aceea din dreptul Expiratului din Vamă. Paradoxal (sau poate că nu) mi-am găsit liniștea lângă cel mai agitat element al naturii, marea, dar oricum simfonia valurilor e oricând de preferat în detrimentul multitudinii de zgomote pe care le creează oamenii. Și ca să leg puțin povestea asta de istorisirea legată de blog, toată e practic o analogie (unde se creează niște paralele).

Cred sincer că nu ai nevoie de mult ca să fii fericit, problema e că nu ne uităm foarte mult spre esență. Am fost foarte fericită acolo, pe mal, admirând valurile și pescărușii și lăsând vântul să-mi mângâie părul. Sigur, nu e neapărat locul ideal Vama (e multă mizerie, totul arată foarte rău în extrasezon deoarece nimeni nu animă nimic și părea oricum un oraș părăsit din filme), dar pentru mine a fost de-a ajuns să-mi găsesc fericirea acolo. Au contribuit mai mulți factori la asta (cazarea, apropierea de mare, faptul că nu era mai nimeni și alte motive expuse mai sus), dar în esență acolo am simțit bucuria și fericirea cel mai autentic. Și nu, eu nu cred că scopul în viața asta este să fim fericiți (care cred că o fi scopul poate vă spun cu altă ocazie 🙂 ), dar e important să știi că poți atinge starea asta din când în când, mai ales fiind tu cu tine.

Cam așa e și cu blogul. Se poate mai mult? Sigur că da. Se poate mai bine? Normal. Mai pot fi făcute îmbunătățiri? Cu siguranță. Pot să postez mai mult și să fiu mai prezentă? Da, dar nu e neapărat obligatoriu. Public când am ceva real de spus. Îmi fac treaba cu ce am acum, up and running? Mai mult decât suficient. Îmi place cum arată și ce se întâmplă aici? Un mare da. Iar pentru o perfecționistă ca mine e mare lucru să recunosc oricare dintre lucrurile de mai sus. Mi-am dat seama că nu trebuie să fie ceva „perfect” ca să te facă să te simți bine. Uneori e doar suficient să fie, alteori contează și în ce cantitate și măsură, iar alteori contează ce răni vrea să vindece. În general, dacă am fi mai concentrați pe interior am înțelege că viața nu e despre raportarea la exterior ca etalon, ci la noi înșine și (poate) am începe să fim mai fericiți.

Așa că, pentru moment, sper să vă bucurați și voi de blogul ăsta și de ce mai scriu pe-aici, în aceeași măsură în care o fac eu, și, îmi doresc ca, măcar din când în când, să fie locul vostru de refugiu, unde să descoperiți oameni, locuri, experiențe, cărți și filme interesante. Mulțumesc pentru că mă citiți, pentru feedback-ul vostru, pentru fiecare mesaj pe care-l primesc și pentru că mă ajutați constant să îmbunătățesc conținutul și ceea ce scriu și sper să-mi rămâneți alături și în continuare. Urmează lucruri frumoase.

*Notă: toate fotografiile folosite în articol sunt făcute în Vama Veche, în septembrie 2023.*

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare