Chiar cred că dintr-o mare de oameni îi putem găsi pe cei care sunt la fel ca noi, care rezonează cu ceea ce suntem, și care ne împărtășesc aceeași viziune și energie.

Chiar înainte de a publica acest articol am văzut postarea unei fotografe pe care o urmăresc, Felicia Simion, care se întâlnise cu o prietenă pe care o chema tot Ioana și a scris așa: „Întâlnind-o pe Ioana, m-am întâlnit pe mine. Iar ăsta, cred eu, este cu adevărat sensul lui a fi împreună.” Și pentru că s-a potrivit și invitatei mele pentru interviul – poveste din luna iulie, am zis să preiau și eu aceste rânduri, care descriu pe deplin conexiunea pe care am avut-o cu Ioana încă din primele momente în care ne-am întâlnit și am început să povestim despre sensul cuvintelor, Nora Iuga, limba și literatura rusă, concerte și Bucureștiul pe care-l îndrăgim atât de mult amândouă.

O ființă delicată, solară, plină de bucurie și de vorbe înțelepte, Ioana Hodor m-a fermecat pe deplin. Așa că am simțit că trebuie să transpun sentimentul ăsta așa cum știu eu să o fac mai bine, adică prin fotografii. Am făcut un moodboard și am convenit că avem nevoie de perle și de o cămașă simplă albă. Apoi, am spus că cel mai perfect cadru pentru a surprinde esența ei este pe un câmp, la apus de soare.

Ceea ce a ieșit la shooting-ul nostru foto poate fi admirat în cele câteva cadre inserate pe parcursul articolului, iar restul pe Instagramul și Facebook-ul fiecăreia. Noi am fost impresionate de rezultat, așa că am spus că trebuie să fie prezente câteva fotografii și aici, în articolul în care Ioana vorbește atât de frumos despre ceea ce este și ceea ce-i place.

Care sunt acele cuvinte care reușesc să te descrie pe deplin?

Dacă ar trebui să aleg cuvintele potrivite, cred că ele ar fi curiozitate și nostalgie – curiozitatea de a afla lucruri noi, de a pătrunde în universul interior al cărților, lucrurilor și al oamenilor, și nostalgia după toate lucrurile netrăite încă, după cele care nu se vor mai întoarce, după cele pe care le port cu mine într-o expectativă a unui viitor necunoscut.

Povestește-mi puțin despre decizia ta de a te specializa în 2 domenii cu greutate: Litere și Drept. Ce a însemnat asta pentru tine și ce recomandări ai pentru tinerii care își doresc să meargă spre unul din aceste domenii sau, de ce nu, chiar spre amândouă?

Planul meu inițial era să fac ceea ce trebuie și abia mai apoi ceea ce-mi place. Cu toate că atât Facultatea de Drept, cât și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene m-au format în multe feluri, trecându-mă prin ceea ce numesc frecvent o armată emoțională, am conștientizat în timpul pregătirii mele juridice că sunt mai interesată de partea de doctrine, de filosofie a dreptului și de studiile care mergeau mai mult pe interpretarea legii și nu atât de mult pe aplicarea ei. Lucrul acesta m-a îndemnat să am o privire mai sinceră spre interiorul meu și să-mi dau seama că pasiunea pentru literatură și pentru cercetare n-a dispărut niciodată, ci, dimpotrivă, s-a accentuat pe măsură ce „limbajul de lemn” al domeniului juridic mi s-a impregnat în vocabular și în modul de gândire. În realitate, am rămas întotdeauna fidelă literaturii – chiar și atunci când învățam pentru examenele de drept civil sau penal, alternam un capitol din materia de învățat cu un capitol din Procesul lui Kafka sau orice altă carte mai citeam pe atunci ca să îmi limpezesc gândurile sau să mă asigur că nu mă desprind cu totul de lumea care însemna atât de mult pentru mine.

Ca sfaturi pentru tinerii care ar vrea să urmeze unul din aceste domenii, lucrurile stau diferit pentru fiecare dintre cele două. Atunci când vorbim de Drept e nevoie de multă disciplină, organizare, determinare, reziliență și putere de a lua lucrurile așa cum sunt. Mulți nu-ți spun despre frustrarea de a nu înțelege de la bun început termenii abstracți ai limbajului, despre dificultatea materiilor sau cantitatea și gradul de detaliere al informațiilor pe care le ai de învățat, așa că domeniul juridic trebuie tratat cu maximă seriozitate și rigurozitate dacă cei interesați doresc să rămână cu ceva în urma facultății. În privința Literelor, eu am terminat profilul de Literatură Universală și Comparată cu specializarea pe Limbă și Literatură Rusă și pot spune că, fără preambulul juridic pe care l-am avut în parcursul meu, nu cred că aș fi putut trata acest domeniu cu implicarea și dedicația pe care le-am investit aici fără să fi avut o minte bine structurată, care a avut mereu în vedere câțiva piloni de plasat mereu într-un discurs, astfel încât analiza pe text să nu fie un eseu patetic și prozaic, ci mai degrabă o argumentare care câștigă prin ingeniozitatea asocierilor și claritatea limbajului. În general, indiferent ce domeniu vrei să urmezi, din perspectiva mea cel mai important lucru e să faci ceea ce-ți place cu adevărat – altfel te vei chinui să demonstrezi constant, ție și celorlalți, că ești bun la niște lucruri care, de fapt, te consumă enorm pe interior.

Ești din Brașov, dar te-ai mutat în București pentru studii acum mulți ani. Care sunt locurile tale preferate din capitală? Poți să împărtășești o amintire dragă ție din acest oraș?

Relația mea cu Bucureștiul e una de dragoste la prima vedere. Așa pestriț și kitsch cum e el, cu stratificarea lui socială și urbană, cu neajunsurile lui și cu lipsa de spații verzi suficiente astfel încât să poți numi aerul măcar aproape respirabil, Bucureștiul are un farmec pentru mine pe care niciunul din orașele vizitate, cel puțin în țară, nu le are. Din păcate, multe dintre locurile mele preferate au dispărut între timp de pe harta Bucureștiului, dar au rămas în harta mea interioară ca fiind unele dintre cele mai faine localuri în care mi-am format amintiri. Dintre ele o să menționez doar îndrăgitul Dianei 4 (unde se află acum Animaletto House), primul local în care am fost în prima mea noapte în București și care a rămas, până la închidere, locul meu de întâlnire cu prietenii, de împărțit căni de vin fiert, limonade, petreceri, dureri și râsete. Era septembrie 2014 și avea loc Noaptea Albă a Filmului Românesc, care se petrecea simultan în mai multe locații. Am fost cu cea mai bună prietenă a mea și am urmărit Lindenfeld într-o casă interbelică, cu pereții scorojiți, cu oameni extrem de interesați de subiect. Era aproape de casă, de unde stau și acum, dar ne-a luat o veșnicie să o găsim pentru că ne-am pierdut pe străduțe. Asta rămâne una dintre cele mai dragi amintiri ale mele, pentru că ea e declanșat pofta de explorare și dragostea pentru poveștile caselor din cartierele vechi, precum și din propriul cartier, interesul pentru poveștile spuse de cei de la ARCEN și, mai presus de toate, dragostea pentru frumos, pentru nevăzut, pentru detaliile arhitecturale în ruină care spun povești nebănuite.

Cât despre alte locuri care au supraviețuit timpului, recomand oricând cu drag, în funcție de anotimpuri: parcul Carol, vara târziu, unde poți sta întins pe iarbă și privi stelele după un concert în Expirat sau o petrecere la Platforma Wolff; cartierul Cotroceni, toamna, cu Grădina Botanică și festivalurile pline de bunătăți și yard sale-uri; MNAC și Camera din Față, iarna, dacă vrei să te simți cosy și altundeva în același timp, iar pentru primăvară, pentru schimbarea vremii și pentru plimbările nesfârșite de la începutul lui mai, când dă căldura, recomand parcul Icoanei, parcul Ioanid, Club Control, Artichoke și Fix Me A Drink. Ar mai fi muuuulte, multe de spus, dar am să las oamenii să-și creeze singuri harta interioară din multiplele bucățele de frumos pe care le oferă Bucureștiul.

„Pentru mine fotografia e un mod de a scrie cu lumină, de a spune o poveste altfel, de a exprima mai profund și mai direct anumite emoții pe care cuvintele nu le cuprind…”

Care sunt acele cărți pe care le consideri formatoarele tale?

Pentru un om care citește asta este o întrebare grea, pentru că fiecare carte contribuie într-o anumită măsură la formarea ta continuă. Dacă ar fi să mă gândesc la care au fost cărțile care m-au urmărit până acum și cărora le port o dragoste continuă, nediferențiată, aș numi câteva, fără să fac un clasament anume (pentru că nu e corect nici față de ele, nici față de mine – toate îmi sunt egal de importante): Steppenwolf și Siddhartha de Hermann Hesse; Bluets de Maggie Nelson; The Unbereable Lightness of Being de Milan Kundera; Un om sfârșit de Giovanni Papini; Sacrul și profanul, dar și Nuntă în cer de Mircea Eliade; Băiatul sălbatic de Paolo Cognetti; Toți oamenii sunt muritori de Simone de Beauvoir; Povestiri bizare de Olga Tokarczuk; Jurnalul unei nopți nedesăvârșite de Hiromi Kawakami și last, but not least, rușii mei iubiți, adică Tolstoi cu Învierea și Moartea lui Ivan Ilici, Gogol cu Povestiri din Petersburg, Dostoievski cu Oameni sărmani, Bulgakov cu Maestrul și Margareta și Andrei Makïne cu Muzica unei vieți. Lista ar mai putea continua la nesfârșit, însă consider că fiecare dintre aceste cărți menționate mai sus au format într-un fel sau altul personalitatea, aspirațiile, gândurile și nostalgiile mele. Deasupra lor se ridică, triumfătoare, Virginia Woolf cu ale ei Valuri și Spre far.

Știu că poate fi o întrebare dificilă pentru tine, dar care crezi că este rolul literaturii în această scurtă călătorie pe care o întreprindem cât suntem pe Pământ?

Cred că literatura ne poate ajuta să ne (re)construim lumile interioare și să le explorăm cu mai mare încredere, având la îndemână ca instrumente cuvintele potrivite pe care alții le folosesc pentru a exprima ceea ce și noi simțim în adâncul nostru – lucruri pe care le iubim, lucruri de care ne temem, emoții complexe pe care nu știm cum să le abordăm. Nu degeaba se spune că „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit”, pentru că fiecare carte este un univers propriu, care aduce cu sine trăiri, gânduri și momente pe care, altfel, nu cred că am avea cum să le experimentăm din simpla lipsă de timp. Mă gândesc mereu la ce spunea Jack Kerouac și, atât în lecturile, cât și în scrierile mele, rostesc în gând fraza lui ca pe o mantră: „One day I will find the right words, and they will be simple”.

Ai avut ocazia de a lucra și la o editură mare din România. Ce a însemnat asta pentru tine și ce ai învățat din această experiență?

Începutul meu în domeniul editorial a fost scurt, dar intens, iar lucrul într-o editură mare mi-a permis să învăț mult mai repede subterfugiile și mecanismele de funcționare ale industriei de carte românești și internaționale. Am învățat că nu întotdeauna o carte bună este și cea care va avea cele mai mari vânzări, că tirajele minime din România sunt derizorii comparativ cu Franța sau alte țări din Vestul Europei, că românii citesc, conform Barometrului cultural din 2019, cam jumătate de carte pe an (asta dacă chiar citesc și nu parcurg compilații de citate de pe Instagram), și că, în ciuda speculațiilor, print-ul, fie el paperback sau hardcover, încă vinde, și nu va fi eclipsat, cel puțin curând, de e-book-urile și audiobook-urile care au început să fie din ce în ce mai populare.

„Bucureștiul are un farmec pentru mine pe care niciunul din orașele vizitate, cel puțin în țară, nu le are.”

Poți alege 3 piese din playlist-ul tău pe care să le asociezi cu 3 cărți care îți plac mult?

Acesta e unul din jocurile mele preferate, pe care îl începusem încă din liceu, și aveam obiceiul să scriu melodia pe care o asociam cu cartea chiar pe pagina de gardă, alături de câteva gânduri. Fără s-o tărăgănez prea mult timp, aș alege fără să clipesc Moonlight Sonata a lui Beethoven pentru The Unbearable Lightness of Being a lui Kundera, James Blake – Retrograde pentru Lupul de stepă al lui Hermann Hesse și Florence + The Machine – No Choir pentru Nuntă în cer a lui Mircea Eliade.

Profilul tău de Instagram este plin de fotografii artistice, care au un concept/ o tematică și sunt realizate în special pe film. Care este povestea ta cu fotografia și ce înseamnă ea pentru tine?

Cred că eu și fotografia analog am avut o relație specială încă de când m-am născut. Am preluat obiceiul acesta de la ai mei, care mi-au făcut prima poză la câteva ore de la naștere. De atunci casa noastră a fost plină de role de film de la petreceri, de la mare, din vacanțe și de la diferite evenimente. Ca familie imortalizam totul, de parcă încercam să păstrăm timpul în fotografii. Am avut primul meu aparat la 5 ani, era un Canon cu o formă alungită, extrem de ciudată pentru mine acum, cu care îmi fotografiam prietenii la joacă, insectele, plăcintele de noroi și oamenii care se sărutau pe stradă. Ulterior, mi-am dezvoltat serios pasiunea aceasta urmând un curs de fotografie digitală la 13 ani și familiarizându-mă cu aspectele tehnice, de la compoziție până la lumină, diafragmă, conceptul de expunere lungă și post-procesarea în Photoshop sau Lightroom. Iar de atunci se fac aproape 15 ani de când fac fotografie de plăcere, mai mult pentru a-mi exprima nostalgia imensă pe care o am în momentul în care trăiesc o clipă despre care știu că e specială, dar știu și că va trece.

Pentru mine fotografia e un mod de a scrie cu lumină, de a spune o poveste altfel, de a exprima mai profund și mai direct anumite emoții pe care cuvintele nu le cuprind – cerul de vară, seara, văzut de pe un deal; lumina de pe plajă când marea se transformă în argint viu, după apus, și simți că timpul plutește în aer, că ți-e aliat, că se oprește alături de tine și privește în zare; profilul solitar, întors cu spatele, a unei iubiri neîmpărtășite pe un fundal difuz – o iubire secretă, despre care numai tu știi, și pe care o imortalizezi ca o formă de posesie, ca o realitate trăită doar în mintea ta. Fotografia expune atât de mult din cele mai profunde secrete ale noastre pentru că dezgolește, în fața tuturor, cel mai intim mod al nostru de a privi și de a ne apropria lumea.

Știu că ești fascinată de literatura rusă, prin prisma specializării alese în cadrul Facultății de Litere. Spune-mi, te rog, ce te atrage la limba, cultura și literatura rusă?

Cred că prima oară m-a atras stilul de o profunzime nedisimulată pe care l-am întâlnit la fiecare autor rus pe care l-am parcurs, fie că vorbim de teatru, nuvele, romane sau poezie. Există, în cultura rusă, o anumită atmosferă și seriozitate care m-au fascinat dintotdeauna și cărora am încercat să le aflu istoria și subteranele. Acum că știu câte ceva despre parcursul sufletului rus și despre istoria acestui tărâm al conflictelor și jocurilor de putere, pot înțelege mult mai bine ingeniozitatea și talentul de care au dat dovadă scriitorii ruși prin aluziile făcute, prin modurile diferite de a păcăli cenzura, prin criticile subtile pe care au îndrăznit să le facă și pentru care au fost, unii dintre ei, cel puțin, chiar exilați. Cred că literatura rusă și înțelegerea ei sunt necesare oricărui literat care își dorește să aibă o perspectivă de ansamblu asupra literaturii universale, având în minte, prin analogie, și principiul orientalismului prezentat de Edward Said în cartea omonimă. Mai precis, cred că este nevoie și de o privire rusească asupra culturii ruse, nu doar europeană.

Cât despre limbă, m-a fermecat din prima pentru combinația de moliciune și hotărâre pe care o exprimă doar schimbând tonul unei propoziții; gramatica lor, în schimb, este o provocare, și mie îmi place mereu o provocare bună, care să mă antreneze și să mă țină în priză. Recomand rusa tuturor pasionaților de etimologie, de cuvinte intraductibile, tuturor oamenilor cuprinși de boala nostalgiei, așa cum sunt și eu. E ca un pansament pe rană.

„Fiecare carte este un univers propriu, care aduce cu sine trăiri, gânduri și momente pe care, altfel, nu cred că am avea cum să le experimentăm din simpla lipsă de timp.”

Se știe deja că cititorii călătoresc mult în lumi ficționale, dar știu că tu ai făcut-o și în realitate. Care sunt destinațiile din lume la care te-ai întoarce oricând și ce e de văzut acolo?

Una dintre caracteristicile pe care și eu, și Odiseu le împărțim este că amândoi suntem într-o călătorie veșnică, dacă nu fizică, atunci măcar mentală. Am văzut câteva locuri din lume care m-au transformat profund și, dintre ele, am să enumăr câteva care au pus câte o piatră de hotar în jurul inimii mele: Insula Niteroi de lângă Rio de Janeiro, Brazilia, unde am trăit cel mai frumos apus din câte mi-a fost dat să văd (și sunt o persoană a apusurilor); cartierul Jordaan din Amsterdam, care îmi amintește de cele mai profunde momente pe care le-am trăit într-o singurătate împărțită; coasta Amalfi și Insula Capri, Italia, cu cea mai specială drumeție pe Path of The Gods, la finalul căreia am băut o limonadă din lămâi proaspăt stoarse, mai mari decât capul meu; regiunea Toscanei și în special Florența, pentru momentul în care m-am îndrăgostit iremediabil de sculptură și de Michelangelo, după ce îl îndrăgisem ca niciodată pe Bernini la Roma; Piazza Bucarest de deasupra Piazza del Popolo, dar și Terme di Caracalla din Roma, că tot vorbeam de ea, pentru momente care te fac să te simți un grăunte de nisip în clepsidra istoriei; Palma de Mallorca, Spania, pentru seara cu sangria, alergat pe străzi, tineri cântând la chitară și viață simplă; John Pennekamp Coral Reef State Park din Florida, Miami, unde am avut o experiență de snorkeling care m-a făcut să mă îndrăgostesc de lumile albastre de dincolo de suprafața mării și de peștișorii ei colorați; Insula Creta, cu totul, de la peștera Dikteon de pe muntele Ida, unde se spune că s-a născut Zeus, până la panorama superbă deasupra lacului din Agios Nikolaos, rezervația naturală cu nisip roz de la Elafonisi și superbul Rethymno, unde m-aș muta în orice moment fără să întreb de două ori.

În final, aș vrea să te rog să împărtășești ceva ce ai scris la un moment dat și de care ești mândră.

Acesta e un fragment de scriere care nu va vedea probabil niciodată lumina zilei pentru că e prea personală, așa că o las să scoată timid capul în lume, decontextualizată, nudă, să fie un instantaneu al unui sentiment avut cu mult timp în urmă:

Vocea mea vindecă două-trei vertebre în tine, iar calmul tău mă reconstruiește. Înotăm în bula asta cu încrederea peștelui ce ignoră plasa pescarului pus pe capturi numeroase. În jurul nostru orele bat cu pumnii și cu picioarele; tu construiești un zid imaginar – le ții pe toate la distanță. Realitatea e un câine care latră din depărtare, în care timpul aruncă cu pietre ca să ne lase în pace. Soarele apune. Colțurile gurilor noastre sunt crăpate de atâtea descrieri și argumente. Odiseu înaintează temerar; Atena îl învinge. Odiseu încearcă iar. E solar și zâmbește. Odiseu e pe mal și se ferește de apă. Odiseu se crede Adonis – și uită; de suferință, de corăbii și de întoarcerea acasă.

Odiseu rămâne cu Atena pe plajă, la apus, și se cațără în vârful stâncilor. De acolo vede lumea; o bagă în buzunar. Odiseu pictează cu lumină; în spatele lui, Atena zâmbește. Împart un fel imaginar de mâncare în blide din lut și sare. Odiseu și Atena distrug templele. E simplu. Un om va fi sprijin pentru un altul.

În lumea din care timpul se retrage rușinat din cadru, fiecare zi pe malul mării devine o sărbătoare.

Pe Ioana o puteți găsi aici:

• Instagram
• Facebook

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare