Mi se pare fain că am reușit să adun cinci oameni din medii și domenii diferite, dar care au găsit un limbaj comun, iar prin poezie își exprimă cele mai arzătoare emoții, gânduri și idei. Mi-am dorit, mai presus de orice, ca acest articol să fie unul în care să-i încurajez atât pe ei, dar și pe alți tineri talentați, care poate se îndoiesc de abilitățile lor de a scrie și au nevoie doar de un imbold. Sigur, oricine poate scrie poezie, nu e atât de greu (la urma urmei e o joacă de cuvinte), dar nu prea mulți reușesc să te facă să și simți ceva atunci când îi citești. Dintre toate abilitățile născute dintr-o pasiune, cea mai importantă mi se pare aceasta – de a reuși prin ceea ce faci să-i captezi pe oameni în povestea ta, să le trezești amintiri și sentimente, să reușești să răzbați dincolo de modul de ambalare al muncii tale, spre inimile și sufletele lor. Iar dragii mei prieteni, toți tineri și talentați, cred că au reușit să facă asta și sper să ajungă la voi mesajul pe care ei vor să-l transmită.

Ecaterina Butnariuc

Mă numesc Ecaterina Butnariuc și sunt studentă în anul II, în cadrul Facultății de Litere de la Brașov. Pasiunea pentru poezie s-a metamorfozat din pasiunea pentru scris muzică, o tranziție songwriter to poet pe care nu o regret. Respir, expir, beau și trăiesc versuri. Găsesc inspirație în orice și transform viața de zi cu zi în poeme.

27€ și un pahar de proust 

de fiecare dată când vreau să fug de mine
caut bilete ieftine de avion spre florența 
florența este oraș și floare și femeie
orice oi fi sau n-oi fi eu
nu am mai vorbit de ani întregi 
dar dacă am face-o astăzi nu mi-ar plăcea
am fi blocați în disconfortul receptaculului florii de mac
într-un joc steril de cuvinte

metamăcelar

o încercare continuă de emulație
sau o inovație produsă mimetic
pastișată cu scopul de a simți ceva
nu îmi ești prieten în același fel în care nu îmi ești părinte
parcă ereditar
același oraș, același pat, niciodată aceeași cameră 
între acești pereți promite-mi un singur lucru 
că nu vei povesti nimănui 
căci te vor vâna, te vor dezgropa și te vor vinde la bucată într-o măcelărie 
din care nu iese și nu intră 
nimeni

pilon

dacă e s-o punem așa
femeia este sprânceana încruntată a bărbatului 
o aduci frumos să-ți cunoască părinții și le displace
o amforă grecească
faci schimb cu ea în ea și pentru ea 
sau o veioză kitsch
roșu aprins
care contrastează
cu interiorul în stil industrial
din dormitorul tău

• Instagram

Adrian Apostu

Adrian Apostu e un copil mare care se încăpățânează să mai viseze… Am 20 de ani, sunt anul II la Drept și oricât mi-ar plăcea ce fac și ce învăț simt uneori nevoia să evadez într-un vers sau să mă rătăcesc printre câteva acorduri.

De-a lungul ultimilor 4-5 ani am tot evadat și am tot scris, unii au reușit să mă găsească și acolo și au încercat să mă convingă să scriu și pentru alții, nu doar pentru mine. N-au reușit, încă scriu doar pentru mine… Ca să-mi limpezesc momentele pe care nu le-aș putea explica altfel, dar am reușit totuși să pun cap la cap o serie de „Cioburi” cum îmi place mie să le zic, iar acum oricine vrea, poate să-și vadă reflexia ușor neclară într-un ciob de-al meu, și mă bucur enorm când cineva se regăsește în trăirile mele.

Pe lângă poezie sunt foarte pasionat de muzică, în special live, filme și sport, iar dacă vi se pare că ultima e puțin diferită, țin să explic că motivul pentru care le iubesc atât de mult pe toate e pentru că sunt făcute să unească oamenii, să ne permită să simțim ceva la unison și mă bucur de fiecare moment în care „suntem împreună” chiar dacă nu ne cunoaștem.

Atât de mici

Un fir de praf în vânt ce azi i-aici și mâine nu-i,
O lacrimă ce cade-n marea-nvolburată,
Nu ești nimic mai mult... Indiferent ce spui.
Și toți trecem prin lume prima și ultima dată.

Nisip ce curge-n grabă, i-aș spune-atât de multe,
Dar timpul n-are vreodată timp să mă asculte…
Ce bine-ar fi să mergem peste timp, pe-o punte
Cât mi-aș dori să schimb măcar zece secunde...

Suntem atât de mici în lumea asta mare
Dar să fim luptători, nu doar povești deșarte,
Căci timpului nu-i pasă cât de tare ne doare
Iar cât trăim... Să mai lăsăm ceva în spate.

Lumea-i atât de mare, iar noi atât de mici, 
O frunză-n vânt ce nu știe-ncotro zboară,
Și-ți va rămâne-un gând ce nu apuci sa-l zici
Așa că fă-o azi... Oricum o să te doară...

Victoria

Pe aripile tale poartă-mă-n înalt,
Fi-mi zeiță, lasă-mă muritor,
Ca să-nălțăm de-a pururi palate de bazalt,
Dar să nu uit vreodată cum e să-mi fie dor.

Cu aripile-ți albe acoperă-mi negreala,
Căci ce ar fi lumina de n-am ști întunericul?
Nu le lăsa pătate chiar de-mi mai vărs cerneala,
Te rog să-mi rămâi înger când eu devin nemernicul.

Și de va fi vreodată s-ai aripile frânte,
Dă-mi voie să-ți arăt cum e să zbori în gând…
Căci muritorul știe, cu lux de amănunte
Că de ești tu zeiță, și Raiu-i pe pământ.

• Instagram
• Facebook
• Instagram

Ada Crangă

Clișeic sau nu, Ada este copilul în corp de adult care refuză să renunțe la a vedea binele și frumosul din tot ce o înconjoară, de aceea scriu, dansez și văd lumea ca pe o mare piesă de teatru. Iar ca un sfat pentru tine, cititorul, scrie mai mult, iubește mai profund și lumea va avea alte culori, îți promit!

Serenitate

De când suntem copii și până  creștem mari
Avem mereu lupte de dus, monștri de ucis
Și vedem prea des doar vârful de la ghețari
Și ne e dor de basmul mult promis.

Când suntem adulți ne plângem de lipsuri
Când suntem copii, ne bucurăm din orice
Adulții văd dor lacrima de pe chipuri
Pe când copilul, doar lumina din zâmbete.

Copii versus adulți, mereu o luptă pare
Mereu vrem să fim ceva mai mult
Copilul când e mic vrea să crească mare
Adultul își dorește mai mult timp să fi avut.

Paradoxal, copilăria și maturitatea
Nu sunt decât piesele aceluiași joc
Și cel mai simplu e să vezi complexitatea
Și să-ncetezi să te întorci în același loc.

Venin de venim

Veninul ce ni-l administrăm treptat 
E pentru a nu uita de unde venim
Ne naștem și murim în pat
Prin viață, încet, învățăm să călătorim.

Și ne gândim adesea la înțelesul vieții
Dar ne pierdem mereu în detalii
Savurează, mai bine, gustul dimineții
Și alege să vezi viața în culori, ca prin vitralii.

Să nu te temi de despărțire, moarte sau suferință
Ești om și e normal să suferi, stă în a ta ființă
Dar dacă vrei ceva în plus, caută-n credință
Momentul ce te va duce la ideea de pocăință.

Crezi că e greu să fii muritor și efemer
Nu-i chiar așa de simplu nici cu nemurirea
E greu să fii un simplu om, cu spirit de fier
O ideea însă, ce va determina în timp, omenirea.

Alege-ți armele, ascute-ți sabia, lustruiește-ți scutul
Mai ai puțin și trebuie să lupți
Cu demonii ce-ți joacă de mult, înăuntrul
Temerile, viciile, orogoliul, ești pregătit să le înfrunți?

• Instagram

Adelina Tăbăcaru

Ei, da’, bună întrebare: cine este oare?

            Salutare, dragilor! Cine sunt eu? Hmm… păi sunt o frământare de iubire și de clipe. Ceea ce mă diferențiază de toți este modul meu caracteristic de a privi lumea și de a mă comporta. Sunt un copilaș și adult prins într-un corp de adolescent, sunt un ghem hiperactiv de voie bună, o mică bilă de energie molipsitoare cu zâmbete și râsete, sunt un doctor de suflete. Sunt un om simplu, dar în același timp o complexitate de orice, ce vine și cu firescul dezavantaj: nu excelez în nimic, dar sunt bună mai în toate. Sunt o iubitoare! Sunt o iubitoare de muzică, instrumente, pictură, poezie, litere, cuvinte, desen, handbal și sport, în general, de suflare, de viață, de oameni, psihologie, fotografie, citit, matematică și fizică, natură, folclor românesc – de fericire. Actualmente, sunt mamă a câtorva mici și curioși viitori oameni mari (învățătoare și antrenor), sunt mecanic în cuvinte (studentă la litere) și pasionată de chitară, pian, desen, pictură, poezie, drumeții, fotografie, psihologie – lista poate continua.

            O să îmi iau rămas bun printr-o mică înșiruire de cuvinte sau, cum îmi place mie să le spun, de vibrații: preferă adevărul imperfect, decât o minciună perfectă.

Toate cele bune, scumpilor!

Transpus într-un alt el

— Când cerul nopții arde de lumină,
Iar stelele își așteaptă menirea,
Când Luna roșie e plină
Ochiul pământesc își caută unirea.

Ce stea din miile de stele 
Mă poate ridica până la cer?
Ce pasăre ruptă din coastele mele
Mă duce cu aripi de fier?

Ochiul meu te caută,
Mintea mea te creează,
Celulele toate te laudă,
Buzele, numele ti-l mimează.

Ea este, tot ce am vrut și voi vrea,
Perfectă pentru în brațele mele,
Perfectă pentru sufletul și inima mea.
Ea, exuberantă și copilă femeie.

Mână peste mână mă atinge,
Iar adevărul crud mă strivea:
,,Când o stea de pe cer se strige
Se stinge și ochiul ce-o privea."

Abia atunci am înțeles ce voia a spune
Acea copilă cu viu și vesel grai.
Primăvara îi curgea prin sânge,
Dar sufletul îi putrezea în rai.

Nu sunt eu acel ce scrie,
Dar solemn așa gândesc
Și știu sigur, dintr-o mie,
Că doar pe ea o s-o iubesc!

Cel ce scrie, nu sunt eu —
E chiar ea, jovială și senină,
Aș fi sărutat-o, dar nu pot,
Pe această ea, dulce divină. 

— E nedrept din partea mea
Să scriu aceste intime gânduri
Așa numele i-l voi păstra
Pentru a-l feri de alte rânduri.

Eu n-am avut nimic de zis,
Dar m-am transpus în a lui minte
Din dragoste și vină-am scris
Ce n-a putut el în cuvinte.


Un pas spre o altă lume

Fulgi de nea așternut-au la picioare,
Când noaptea fulgera lumea.
Sunt doar eu în ea, oare?
Mă rog, tu, eu și luna.
	
Noapte liniștită, calmă, noi stingheri
Precum haiducii rătăciți prin gânduri,
iubire, paradox, putere și mister.

Un scop preamăreț, nu pot concepe...
Ce viață duală așteaptă fericirea!
Ce vis de noapte infinit începe!
Ce ușor m-a găsit, o, dulce, iubirea!

Blocați acum suntem într-o cutie,
Într-un spațiu ciudat, ireal,
Condamnați etern la fericire,
Într-un univers pur atemporal.

O buclă în timp, provizorie
Se mișcă haotic de perfect:
O armonie stelară în glorie
Fără cusur, fără defect.

Dintr-un extaz pozitiv ne-am unit
Prin galaxii și clăbuci de stele.
A rămas destinul uimit,
De când viața mea te cere.

A rămas viața fără scop
Și marea tulbure fără apă,
S-a prăbușit muntele din mijloc,
Făr’ ca pământul să priceapă.

Refugiați într-un cocon cusut cu ațe
Ne-am croit atent în nefiresc,
Amortizați și strânși în brațe
Având grijă de destinul nostru ceresc. 

În ce mod să-ți mai spun, dragoste,
Cât de mult te iubesc?

• Instagram

Oana Roșu / Stephanie Red

Când m-a întrebat Nicol cine este Oana recunosc că nu am avut imediat răspunsul la mine. Apoi m-am gândit că ar trebui să spun că sunt scriitoare, poetă, că fac fotografii și că pictez, într-un cuvânt – o artistă. Totuși mi s-a părut că nu trebuie să mă opresc aici. Indiferent de ce spun, ce fac și ce simt, nu o să fiu niciodată aceeași persoană pentru toată lumea. Suntem alcătuiți din mai multe frânturi pe care anumite persoane sunt capabile să ni le descopere, altele nu. Sunt om, iar oamenii uneori sunt alcătuiți din zâmbetul cald aruncat unui străin la întâmplare, dintr-o mână întinsă să te scoată din întuneric ori pur și simplu din nelipsita cafea de dimineață. Cineva odată mi-a spus că sunt precum un mozaic. Cred că a avut dreptate și, mai mult de atât, toți suntem… doar că fiecare are culorile lui. 

Artificii comestibile

Am fost la concertul la care nu voiam
Aproape că mi-am pierdut viața
Și mi-am regăsit-o în același timp... 
Am explodat pe cer odată cu luminile
M-au devorat artificiile și eu pe ele
Singurul haos care ține de foame, 
În care te iei la întrecere cu leoparzi
Până când începi să te arzi
Este cel în care nu se mai aude decât 
Muzica ta și artificiile devin comestibile: 
Haosul fericirii tale. 

Borcan cu suflete

Ascuns aici în miez crud de inimă
Stă un fruct al creației făurit de zei
Aș vrea să rup rodia asta în bucăți 
Să erupă vulcanul iubirii sparte, 
Să curgă lava cunoștinței, să mă eliberez
Dar nu se poate, eu trebuie să creez! 
De-ar fi arta aceasta doar o artă... 
Și n-aș pune la borcan suflete, 
Aș putea dormi și pe versuri
Dar nu se poate dormi pe ceva viu
Iar eu n-am pernă de când mă știu. 

Coaste de înger 

Abia aștept să iau cina în iad
Azi avem friptură cu coaste de înger
Dar nu pot să nu mă întreb
Cum ar fi înapoi la lumină? 
Poate cenușăreasa din iad
Să iasă fără zâna magică, 
Sau va avea încă o cină tragică? 
Dacă numai ar încerca o înălțare 
Și nu va mai fi loc de cruțare 
Pantoful de cristal va rămâne între lumi
În timp ce demonii îi vor mânca coastele în cârciumi.

• Instagram
• Facebook

credit foto copertă: Adelina Valentina Tăbăcaru

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Poeme de la prieteni sau cum sărbătorim Ziua Internațională a Poeziei (21 martie 2023) apare prima dată în Nicol Avram.