E o scenaristă îndrăzneață, nonconformistă, un om viu, care iubește viața și care se simte foarte bine în pielea ei – acestea au fost doar câteva din gândurile pe care le-am avut în minte atunci când și-a prezentat proiectul pe care-l perfecționase în cadrul cursului. Fără exagerare, atunci a râs toată sala și nu cred că nu a fost cineva fascinat de povestea de la morgă pe care a prezentat-o, îndrăzneță și aproape imposibilă, dar nu și pentru Mădălina și imaginația ei. Anul trecut ne-am văzut la o cafea și m-a anunțat cu mândrie că a pus bazele unui studio de producție, unde și-ar fi dorit să colaborăm la fotografii behind the scenes pentru proiectele la care urmau să lucreze. Am fost profund impresionată de faptul că, deși atât de tânără, are atât de multă ambiție și curaj, încât să propună o inițiativă ieșită din tipare, autentică, cu o idee de branding foarte bună, care celebrează diferențele, prietenia și poveștile bine spuse. Cred că poveștile ei vor ajunge departe, dar, până atunci, vă invit să o descoperiți în rândurile de mai jos și apoi să o urmăriți. Urmează lucruri tare frumoase din partea ei și a echipei Accent în 2026 și de acum înainte!

Care sunt cuvintele ce reușesc să te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?

Aș zice: film, perseverență și empatie.

Povestește-mi despre formarea ta în jurnalism și ulterior în scenaristică. Ai știut mereu că vrei să spui povești despre oameni, locuri și evenimente sau a durat un pic până să-ți găsești calea?

N-am vorbit până pe la patru ani. Dar de îndată ce primul cuvânt mi-a părăsit gura, nu m-am mai oprit. În copilărie, primisem porecla „radio stricat”, pentru că, odată ce încheiam de spus o poveste, o reluam de la capăt, doar pentru a mă convinge că toată lumea o auzise. Jurnalismul părea alegerea evidentă și potrivită pentru mine. Am învățat că scrisul nu e doar exteriorizare, ci și o metodă prin care te conectezi cu oamenii. Îmi plăcea extraordinar să scriu, dar am înțeles curând că nu îmi doream să fiu știristă. Gândul că cineva ar putea șterge ferestrele cu ziarele pentru care scriam, mă omora. Efemeritatea scriiturii jurnalistice îmi tăia din elan. 

Imaginea e mai puternică decât cuvântul. Am mers la unica universitate din Moldova unde puteai să înveți Film, la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Unica opțiune la masterat – Regie Film Documentar. OK, merge și film documentar. Am învățat să ascult. Am documentat viețile oamenilor care aveau nevoie să-și spună povestea și am învățat să transform experiențele personale și sociale în narațiuni vizuale. Un an mai târziu, am venit la București pentru un alt masterat, unul de scenaristică. Revenind la întrebare, nu, n-am știut dintotdeauna că vreau să spun povești, dar am avut încredere în proces până-n punctul în care viața mea e strâns legată cu filmul.

„Pentru mine, să scriu e luxul de a sta suficient de mult timp să documentez subiectul și să-mi pun întrebări.”

Ce ai învățat din experiența de jurnalist și care e cel mai interesant reportaj pe care l-ai făcut?

Jurnalismul m-a învățat să ascult. Să nu intervin prea repede. Să las pauzele să existe. Cele mai memorabile materiale pe care le-am realizat au fost o serie de vox-uri, într-o rubrică care se numea: „Nu-i wow, da-i ok”. Cu întrebări precum: „Pentru ce și-ar vinde moldovenii sufletul?”, „Când e ok să plângă bărbații?” sau „Câți parteneri sexuali e în regulă să ai înainte de căsătorie?”, încercam să creionez un portret al moldoveanului contemporan, nu ca să fac haz de el, ci ca să înțeleg care sunt limitele noastre morale, unde începe rușinea, unde se termină libertatea și cât de mult ne temem de judecata celorlalți. Era un exercițiu de sinceritate publică. Uneori oamenii glumeau. Alteori deveneau brusc vulnerabili, în mijlocul străzii.

Ce înseamnă pentru tine să scrii un scenariu? Povestește-mi despre procesul tău de lucru, ritualuri înainte de a scrie și ce te inspiră cel mai mult să scrii.

Pentru mine să scriu e luxul de a sta suficient de mult timp să documentez subiectul și să-mi pun întrebări, nu cu scopul de a găsi răspunsuri fixe, ci pentru a descoperi diverse variabile ale temei. Încep de la detalii mici, o construcție de personaj, sau un eveniment extraordinar. Nu pornesc niciodată de la „ce poveste vreau să spun?”, ci de la „ce mă neliniștește?”. Apoi caut sfârșitul, pentru a o lua invers și a descoperi cum a început povestea mea.

Cred cu ardoare că muza ne vizitează pe toți, însă nu pe toți ne găsește la masa de scris. Pornind de la această credință, încerc să o invoc, scriind. Iar dacă e să nominalizez ce mă inspiră, aș zice: mărunțișuri care în ansamblu construiesc viața. Frânturi de replici auzite în autobuz, tensiuni și contradicții, empatie, oameni care se iubesc, gesturi de tandrețe.

Care sunt filmele la care te-ai uita din nou și din nou și tot nu te-ai sătura? Poți face un top 5, motivând și de ce?

Am să încerc să nominalizez doar cinci filme, ceea ce, recunosc, e foarte greu și am să las la fiecare dintre ele un singur gând.

Am să încep cu „The worst person in the world”, semnat de Joachim Trier – portretul unei generații care caută sens, dar se teme de alegeri definitive. Am să continui cu „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” de Michel Gondry, filmul ăsta mă face să mă întreb dacă suferința nu e, de fapt, dovada că ceva a fost real. „Breaking the waves”, Lars von Trier, aici mă captivează felul în care credința, iubirea și auto-distrugerea se confundă. Includ în listă și filmul lui Andrey Zvyagintsev, „The Return”, pentru relația tătă fiu/fii, pentru cum vorbește despre autoritate, absență și frică. „Farewell”, început de Larisa Shepitko și terminat de soțul ei Elem Klimov. Un film văzut de prea puțini oameni, care vorbește despre coeziunea dintre nou și vechi și pot să zic doar, cine suntem noi fără morminte, fără cruci, fără portretele de pe pereți și fără casele părintești.

Ca să spunem povești bune, cred că întâi trebuie să le citim. Care sunt acele cărți care te-au marcat de-a lungul anilor?

Iubirea mea pentru lectură i-o datorez, fără exagerare, lui Camil Petrescu. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui Procust” mi-au dăruit o perspectivă despre puterea narațiunii. Camil Petrescu construiește în conștiița personajelor un câmp de luptă, ceea ce mă urmărește în scriitura mea. În paralel, am descoperit „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell. E o cu totul altă energie – epică, amplă, melodramatică. Scarlett O’Hara m-a fascinat prin forța ei, prin egoismul și ambiția care o fac uneori greu de iubit, dar imposibil de ignorat. De acolo am învățat amploarea și construcția tensiunii pe termen lung. Foarte diferită dar asemănătoare pentru mine e „Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat” de Jacqueline Harpman. O poveste tăcută, aproape austeră, despre libertate, despre umanitate. Protagonista, ca de altfel și Scarlett, e o femeie ce se construiește și se schimbă pagină după pagină și poți urmări și identifica cauza și efectul.

„La Accent Film punem accentul pe ceea ce contează, iar pentru noi contează oamenii care lucrează la film și poveștile care ard și se zbat pentru a apărea pe ecran.”

Care sunt ultimele 2 proiecte la care ai lucrat și ce ți-a adus fiecare dintre ele? Ce ai învățat, ce ai schimba, care e cea mai mare satisfacție legată de ele?

Ultimele două proiecte la care am lucrat sunt foarte diferite, de la rolul meu în proiect la genul și complexitatea acestora. Am să încep cu „Moartă pe dracu”, un scurt metraj regizat de Matei Preda, pentru care am scris scenariul. A fost un proces îndelungat, un an de scris și rescris. Pe parcurs am învățat că pot fi un jucător de echipă și ca scenarist ai nevoie de multă încredere în procesul care urmează să-ți aducă filmul pe ecran. Am reușit să scriu o poveste absurdă și poetică despre moarte și dorința de a trăi. Aici am învățat să nu-mi fie frică de ludic și de tonuri neconvenționale.

Un al doilea proiect, pentru care nu demult am încheiat filmările, „Dezertorii”, regia Alexandru Hosu. La acest proiect am fost producător executiv. Fiind și primul proiect cinematografic semnat de casa de producție, Accent Film, proaspăt deschisă de trei tineri entuziaști (eu, Alexandru Hosu și Ciprian Moraru). Am învățat că filmul este nu doar ce vezi pe ecran, ci și toată munca din spate. Un film se naște atunci când o mână de oameni cred cu desăvârșire într-o chestie comună. Iar când crezi cu adevărat că povestea pe care urmează să o ecranizezi trebuie să fie văzută, nimic nu te mai poate opri, nici criza de apă din Câmpina și nici frigul. „Dezertorii” relatează povestea a doi prieteni, soldați în Primul Război Mondial, când unul din ei primește ordin să-l omoare pe celălalt. Este o adaptare a nuvelei „Ițic Ștrul Dezertor” și abia aștept să fie văzută pe ecranele mari.

Spune-mi mai multe despre ce înseamnă Accent Film, de unde vine denumirea, care este viziunea voastră, ce reușite ați înregistrat până acum și în ce tipuri de proiecte doriți să vă implicați în viitor?

Accent Film e copilul care învață acum să meargă. Iar noi, părinții lui, învățăm împreună cu el. Sună amuzant, dar așa este. Ideea de a deschide o casă de producție a apărut într-o discuție între prieteni, după vizionarea filmului nostru de școală. Eu fiind scenaristă, Alex (Hosu) regizor, iar Cipi (Ciprian) editor, am zis că putem acoperi toate etapele de producție a unui film (pre-producția, producția și post-producția). Denumirea a venit natural, Accent Film, pentru că avem trei accente diferite, fiecare din noi fiind din zone diferite ale României/Republicii Moldova. Accent pentru că punem accentul pe ceea ce contează. Iar pentru noi contează oamenii care lucrează la film și poveștile care ard și se zbat pentru a apărea pe ecran.

Până în acest moment am reușit să semnăm două co-producții, să încheiem etapa de producție și să intrăm cu succes în montaj cu „Dezertorii”. Iar pentru viitor căutăm proiecte care să ne provoace să ne depășim, atât cinematografice, cât și comerciale.

Care este viziunea ta asupra cinematografiei? Cum se vede ea prin prisma țării din care vii, este acolo o formare mai bună în acest domeniu? Dar cum se vede ea din România și ce ți-ar plăcea să vezi mai mult în acest domeniu?

Cred că cinematografia ar trebui să fie un spațiu al confruntării – cu sine, cu societatea, cu adevăruri inconfortabile. Venind din Republica Moldova, simt că există mult potențial și multe povești nespuse, dar infrastructura și posibilitățile financiare sunt limitate. Tocmai de aceea apare o anumită sinceritate brută. În România, văd un sistem mai structurat, o școală mai consolidată, dar și o anumită tendință de a repeta formule care au funcționat. Mi-ar plăcea să văd mai multă  vulnerabilitate și curaj și poate un pic de experimente de gen, formă și structură.

„Am învățat să transform experiențele personale și sociale în narațiuni vizuale.”

În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.

Las aici câteva fragment dintr-un text drag mie, intitulat “Ceasul care a luat o pauză”.

În casa bunicilor mei, pe perete, stă un ceas vechi. Nu e un ceas ca toate ceasurile, ci unul mai special: are forma unui ceas de mână, cu o curelușă argintie strălucitoare, dar este mare cât o farfurie. Ceasul acesta, cu cadranul său ușor crăpat și limbile de un negru mat, îmi tulbură copilăria. De mică, îi aud limbile care se întrec pe întreg diametrul ceasului, ca și cum ar alerga neobosite undeva. Unde? Cred că nici ele nu știu. Cert este că niciodată nu ajung la linia de finiș. Mecanismul său, care ar trebui să-mi spună când e ora mesei sau ora de culcare, este într-o continuă mișcare, producând un zgomot constant, asemănător rotițelor unei mici locomotive care nu obosesc niciodată. […]

Nu-mi pot dezlipi privirea de ceas în această dimineață. Pare că, odată cu oprirea ceasului, a dispărut și pofta mea de joacă. Sunt hipnotizată, dar acum sunt obsedată de faptul că limbile ceasului nu se mai mișcă. Pare că una dintre ele are o pornire, că se mișcă puțin, dar revine la loc de fiecare dată.

Stau așa mult, ani, poate vieți, până îmbătrânesc și apoi redevin copil. Mă uit la ceas și mă joc cu el “de-a cine clipește primul”. Eu pierd mereu. Ceasul rămâne ferm pe poziție.[…]

În fiecare dimineață, în timp ce bunica îmi împletește cosițele, îmi spune povești despre acești copii alb-negru. Cum se duceau cu caprele la păscut, cum pierdeau ieduții. Cum învățau cel mai bine la școală. Cum erau pionieri, orice ar însemna asta. Cum furau harbuji și nu erau prinși niciodată. Bunica râdea grozav, iar eu râdeam împreună cu ea. Apoi se oprea din râs și își îndrepta privirea către fotografiile color. Mi-o arăta pe mama și, zâmbind, îmi spunea că, într-o zi, nu foarte curând, o să arăt și eu așa.

Privesc la mama mea din fotografia alb-negru, apoi la fetița din oglindă. Dau din cap aprobator—da, exact așa-s copiii. Apoi ochii îmi fug la fotografiile color și mă strâmb. Prostii, n-am să ajung să fiu o doamnă cu ochelari, cu părul vopsit blond și buze acoperite cu atâta ruj.

Pe Mădălina o puteți găsi aici:

• Instagram
• Instagram
• Facebook

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Mădălina Grosu (Accent Film) – „Cinematografia ar trebui să fie un spațiu al confruntării – cu sine, cu societatea, cu adevăruri inconfortabile” apare prima dată în Nicol Avram.

Pregătindu-mă, la rândul meu, să devin profesoară, lucrând în paralel la lucrarea de disertație și căutând o temă pentru teza de doctorat, mă inspiră parcursul profesorilor mei, poveștile și dedicarea lor, capacitatea lor de a se adapta și de a găsi soluții pentru a nu lăsa niciun elev în spate, pentru a-i ajuta pe toți să guste din fructul cunoașterii, chiar dacă drumul e destul de sinuos până acolo. Mă inspiră și pentru că temele de cercetare le-am luat mereu dintr-o lipsă pe care am identificat-o, din ceva palpabil, care simt că deranjează sau nu este pe deplin înțeles sau integrat în spațiul românesc. Lectura și modul în care se raportează deopotrivă elevii și profesorii la ea, mai ales când vine vorba de formarea cititorului pe termen lung, este o astfel de temă. Care sunt practicile, strategiile, metodele, activitățile prin care îi putem apropia pe elevi de cărți, dar nu cu forța, ci de plăcere? Și mă bucur că o cunosc și că pot să o prezint pe doamna profesoară Radu Cătălina, care duce studiul literaturii la un alt nivel, la orele sale. Mi-a fost profesoară la liceu, în clasa a IX-a, și am admirat mereu modul în care se raporta la ce are de predat, la ce înseamnă ora de română. Nimic plictisitor, totul diferit, altfel, plăcut, fascinant, pe înțelesul nostru.

Acum vă pot face și vouă cunoștință cu dumneaei prin cuvintele scrise aici, prin activitățile pe care le exemplifică, prin poveștile pe care le împărtășește. Le las aici drept mărturie a unor bune practici, care încă mai pot veni de la sine, chiar și în sistemul educațional românesc, tot mai în derivă, dintr-o lume în care calitățile și perfomanțele la clasă tind tot mai mult să-și piardă din strălucire… Sper să apreciați originalitatea, deschiderea, modul poetic, și în același timp serios, de raportare față de profesie, dar, mai ales, dragostea față de cărți, oameni și experiențe diverse, care ne permite să vedem profesorul ca un pachet complet, ca un univers plin de posibilități, ca un om care trăiește pentru ceea ce face și care știe cum să împărtășească din propria bogăție interioară, devenind astfel un exemplu de urmat. Recunoscătoare că v-am întâlnit, dar și pentru conexiunea specială pe care am împărtășit-o și pe care o putem păstra și la atâția ani distanță, dragă doamnă! Iar vouă, cititorilor, sper să vă aducă o fărâmă de încredere și speranță pentru viitorul tinerilor pregătiți de astfel de cadre didactice.

Care sunt cuvintele care reușesc să vă descrie cel mai bine?

Din feedbackul primit de la elevi, m-ar reprezenta răbdarea. Din percepția familiei ar fi discreția, din punctul meu de vedere ar fi munca. Je est un autre, cum spunea Rimbaud. Omul are atâtea roluri și o identitate complexă, este o reflectare poliedrică.

Când ați știut că vreți să deveniți profesor și ce a însemnat pentru dumneavoastră pregătirea dobândită în cadrul profilului pedagogic?

Cred că în jocurile copiilor se poate citi orientarea profesională de mai târziu. Pe lângă năzdrăvăniile care le întrec pe cele ale lui Nică, căci așa au fost toți copiii de când e lumea asta și pământul, mie îmi plăcea să corectez caietele surorii mele, să pun note. Probabil a fost și influența de acasă, căci mama era învățătoare, probabil a fost și dorința de a mi se spune doamna până la adânci bătrâneți. Concurența la profilul pedagogic era foarte mare, dar pentru mine însemna independența financiară la 19 ani.  Urmând sfatul profesorului de română din gimnaziu, am dat admitere și am intrat. Au fost cinci ani de muncă, de macerare a formării profesionale. Am avut profesori foarte bine pregătiți, meticuloși, devotați. Proiectele didactice treceau prin trei filtre până la punerea în practică. Formularea corectă a obiectivelor era piatra de încercare, urma conceperea materialelor didactice sau găsirea acelui artificiu de captare a atenției care te provoca să fii creativ. Conta și poziția corporală pe care o aveai în fața clasei sau când scriai la tablă (nu cu spatele la clasă), detalii care par desuete azi. Predarea orei de educație fizică era proba cea mai dificilă, trebuia să demonstrezi, să numeri în timp ce executai mișcările, dar până la urmă am reușit cu ajutorul unor profesori metodiști adevărați.

Atenția distributivă, gestionarea emoțiilor, disciplina, rezistența la efort au fost marile câștiguri din liceu care au făcut ca studenția să pară mai ușoară, deși nu am renunțat la predare în acea perioadă. Nu am știut spre ce facultate să mă orientez, căci învățasem din toate, fără a pune accentul pe ceva anume, acesta era specificul profilului. Am avut câteva modele didactice, dar am ales să fiu ca domnul Constantin Rotaru, profesorul meu de română din clasa a opta. Îi voi purta mereu în suflet amintirea și îmi place să cred că dăinuie prin cei care i-am fost elevi.

„Îmi încurajez elevii să fie parte din poveste, să fie autori și personaje, să spună ce ar fi simțit în locul acestora, cum s-ar fi comportat în aceeași situație.”

Cred că a fi profesor înseamnă să îmbini cu grație mai multe elemente: să fii pedagog, dar și artist, actor, dar și un bun metodist, uneori și psiholog; mai ales în contextul educațional de astăzi… Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți la catedră și cum s-au văzut generațiile de tineri de-a lungul timpului?

Să fii la catedră înseamnă să înveți continuu, așa cum înveți să fii părinte. Se schimbă generațiile, se schimbă metodele, trebuie să fii ca trestia, să te adaptezi, dar nu în sensul de a face ce le place elevilor, ci să ajungi să te conectezi cu ei și să creezi un mediu favorabil învățării. E o muncă dureros de dulce, o încercare de a te reinventa permanent pentru a face față acestei lumi scoase din minți și să creezi totuși o schimbare. Am încercat să ies din cercul strâmt al abordării tematice, să pun accent pe interdisciplinaritate, să caut conexiunea literaturii cu viața. Spiritul de frondă există la fiecare generație, îl înțelegi atât timp cât pui ceva în loc. Dacă nu ai ce pune, joci după cum îți cântă alții. Folosesc tehnologia pentru a rupe monotonia, dar, din păcate, de multe ori mă lovesc de o stare de plictiseală, care mă demotivează. Am avut anul trecut o elevă care mi-a spus să o las cu aplicațiile mele tâmpite. Pentru unii dintre ei viața e frumoasă și fără bacalaureat, e o alegere, iar peste voința lor nu poți trece.

Limbajul lor a fost influențat de tehnologie, de exemplu, când am discutat schița Urgent... de Caragiale, la clasa a IX-a, un elev a sintetizat ideea astfel: Primarul a lăsat-o în seen pe directoarea școlii. Telefonul este nelipsit din viața lor, dar l-am făcut să fie prezent și în viața personajelor. Ideea aceasta am preluat-o de la o colegă pe care am cunoscut-o la o inspecție de grad.

Ce înseamnă să fiu la catedră? Întrebarea aceasta m-a dus cu gândul la definiția dată iubirii de către Camil Petrescu la care aș schimba doar subiectul. Meseria de dascăl e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie complicitate pentru  formarea ei. De cele mai multe ori te obișnuiești greu și treptat îți trebuie prezența ei zilnică. Am simțit lucrul acesta în anii concediului de creștere copil, când eram ca peștele pe uscat, deci creează dependență și chiar dacă aș fi nevoită să fac altceva, m-aș simți incompletă.

Ce rol are lectura în viața dumneavoastră și care au fost lecturile care v-au impactat cel mai profund de-a lungul anilor?

În prezent, lectura de plăcere ocupă un loc restrâns în viața mea. Cu ochii în pixeli, presată de sarcinile cotidiene, greu mai găsesc starea de spirit necesară. Vara trecută, am citit câteva cărți de dezvoltare personală scrise de John Maxwell, precum și  Atomic Habits de James Clear, încerc să-mi creez obiceiuri sănătoase, prin schimbări mici, am câteva cărți care mă așteaptă răbdătoare pe noptieră.  Mă întorc deseori la Micul prinț de Antoine de Saint Exupéry, din care mai răstălmăcesc câte o idee.

Lipsa lecturii este o problematică des întâlnită în școală, este cunoscut că ea ne ajută să ne formăm, dar astăzi din ce în ce mai mulți tineri nu mai citesc. De ce credeți că nu se mai simt atrași de lectură și care sunt strategiile dumneavoastră de a-i apropia, totuși, de cărți?

În urmă cu ceva ani am coordonat, împreună cu doamna Elvira Alexandrescu, un proiect regional numit De la Gutenberg la Google, pasiunea mea, lectura, născut din această dorință. Avea trei secțiuni, de booktrailer, de benzi desenate și de creație. Am continuat să aplic aceste tipuri de exerciții. Banda desenată e o felie din opera literară prin care redăm conflicte, construim personaje pentru a rămâne în ecosistemul digital al elevului.

Animația presupune un limbaj de programare sau competențe digitale, dar asigură retenția și transferul cunoștințelor. Am folosit aplicația scratch.mit.edu pentru a da viața unor episoade narative.

Am urmat multe cursuri, mai ales în pandemie, chiar dacă din unele alegeam doar o fărâmă.

Am creat hărți conceptulale prin care se pot observa per ansamblu conceptele și legăturile dintre acestea, oferind claritate, organizare și structurare a informațiilor.

Cu ajutorul șabloanelor din canva.com, elevii au creat articole de ziar pe baza acțiunii din operele literare, au realizat o corespondență inedită a personajelor.

Îmi încurajez elevii să fie parte din poveste, să fie autori și personaje, să spună ce ar fi simțit în locul acestora, cum s-ar fi comportat în aceeași situație.

De curând ne-am văzut și mi-ați povestit despre dificultățile pe care le observați la elevi în ceea ce privește înțelegerea mesajelor din poeziile pe care le studiați împreună la clasă. Vorbim aici despre elevi de liceu, care ar fi trebuit să aibă deja oarecare competențe în raportarea corespunzătoare la un text liric… Mi-ați spus și că ați găsit o soluție, nu neapărat o “metodă miraculoasă”, dar una care să-i ajute să „simtă”, să se conecteze mai profund cu mesajele transmise. Vorbiți-ne despre ea și despre efectele observate la elevi. Reușesc ei să surprindă mai bine mesajul poetic prin această metodă?

Cu toții am observat cum se petrec vizitele la muzee. Elevii trec precum gâsca prin apă. Nu același comportament îl au pe alte meleaguri, unde i-am văzut stând pe jos în fața exponatului, analizând, desenând, scriind. E vina noastră, a părinților, a profesorilor că nu îi educăm pentru a simți frumosul. De aceea, le-am pregătit un material cu reproduceri artistice din marile muzee ale lumii și i-am îndemnat să simtă cu toți analizatorii acele tablouri, să descrie ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile lor.  Romanul Ochii Monei de Thomas Schlesser m-a inspirat în conceperea acestui exercițiu și mi-a amintit de experiența unui proiect Comenius din 2012, desfășurat la Paris (Musée d’Orsay, Louvre), când noi, cursanții, am trăit povestea Monei, ghidată de bunicul ei, pentru a observa arta, frumosul.

Prin Frumoasa grădinăreasă a lui Rafael, am pregătit receptarea poeziei În Grădina Ghetsimani de Vasile Voiculescu. Prin Gara-Saint Lazare de Claude Monet, am ajuns la poezii pe tema condiției umane și a iubirii. Prin Francisco de Goya cu Natură moartă cu căpățână de miel, am intuit estetica urâtului de la Arghezi. Prin Salvador Dali, Persistența memoriei, am ajuns la poeziile pe tema timpului. Picturile lui Degas au fost asociate cu poezia lui Bacovia prin atmosfera apăsătoare, prin elementele repetitive. Ștefan Luchian este pictorul florilor, așa cum Lucian Blaga este poetul corolei de minuni a lumii. Culorile folosite de pictori au pregătit interpretarea imaginilor artistice din poeziile date, au reușit să elibereze îngerul din piatră, precum spunea Michelangelo. Parafrazându-l, aș putea spune că în fiecare elev (bloc de marmură) este o statuie și e treaba profesorului (sculptorului) să o descopere.

Poate mai mult ca oricând, e important să-i sensibilizăm pe copii față de frumos, să le transmitem cunoștințe despre cum să fie oameni, mai presus de buni profesioniști, iar disciplina limbii și literaturii române cred că are unul din cele mai importante roluri în acest sens din întregul parcurs școlar. Ce ați învățat în atâția ani de predare a acestei discipline și care sunt ideile pe care i le-ați transmite acum unui debutant în învățământ?

Sensibilitatea față de frumos se cultivă în timp, prin toate disciplinele, dacă sunt predate cu emoție. E ceea ce ne deosebește de inteligența artificială. Sunt elevi care vin cu un fond sensibil și iată un exemplu care m-a impresionat de curând. Pentru a-i face să rețină diferența dintre cunoașterea luciferică și cea paradiziacă din poezia lui Lucian Blaga, fie le desenez o lună și un soare, fie le aduc o floare. Am început să-i rup petalele pentru a ilustra cunoașterea paradiziacă, ce presupune distrugerea misterului, dar o elevă a strigat să nu fac lucrul acesta și atunci am înțeles că există speranță în a păstra frumosul în jurul nostru. A fost o singură elevă, dar a fost.

Am învățat că fiecare din noi poate da un statut disciplinei predate, indiferent de poziția pe care o are în catalog sau de numărul de ore. Am învățat să cad și să mă ridic, să nu aștept de la câmpie măreția unui munte, să accept că fiecare e construit pe calapod propriu. Ce m-au învățat personajele literare? e un exercițiu pe care îl aplic la fiecare clasă terminală iar răspunsurile lor îmi arată că efortul nu a fost zadarnic și că  literatura ne deschide ferestre spre noi și spre lumea exterioară, chiar dacă problematica unor opere este contestată de unii, pe motiv că nu mai corespunde elevului contemporan.

Unui debutant i-aș recomanda să mai reflecteze asupra alternativelor, să fie o alegere conștientă, căci foarte multe persoane văd doar vârful aisbergului. Alegerea acestui drum creează dependență, implică multă răbdare, rigurozitate, adaptabilitate, fermitate, o mână de fier într-o mănușă de catifea. Ca în orice reacție chimică în care fiecare element se transformă, să se aștepte să nu primească ceea ce oferă și să iubească și flori, și ochi, și buze, și morminte, căci fiecare elev este unic. Un secret în demersul didactic este să știi să pui întrebări și, din aproape în aproape, ajungi la răspunsul scontat.

„Parafrazându-l [pe Michelangelo], aș putea spune că în fiecare elev (bloc de marmură) este o statuie și e treaba profesorului (sculptorului) să o descopere.”

Știu că vă place să călătoriți. Care ar fi top 3 locuri pe care le-ați recomanda și de ce?

Am început să călătoresc atunci când mi-am găsit jumătatea și de atunci am pășit în vreo treizeci și cinci de țări, pe trei continente (oamenilor mari le plac cifrele). Cele mai frumoase au fost cele care au presupus un circuit, deși au fost și cele mai obositoare, cu altă cazare în fiecare zi, cu bagaje făcute și desfăcute. Islanda este un astfel de exemplu, dar așa am descoperit ghețari, vulcani, lacuri, cascade, canioane, gheizere, băi geotermale. Anul acesta este foarte solicitată, datorită eclipsei de Soare. Elveția a fost o destinație planificată în totalitate de soțul meu, cu ședere în Lucerna și Interlaken, de unde am plecat spre alte puncte de interes precum Lacul Oeschinensee, Lacul Brienz, Titlis, Stanserhorn, Pilatus, Jungfraujoch. Șezând la fereastra trenului aveam impresia că sunt în fața unui ecran pe care rulează atâta frumusețe încât mi-au dat lacrimile. Cred că prefer excursiile cu mult verde și albastru, cu drumeții, căci rezistăm toți trei la mersul pe jos. De asemenea, îmi plac satele din jurul Brașovului, cu vedere spre Piatra Craiului și Bucegi. Acolo am văzut cel mai frumos curcubeu, am mâncat cei mai buni papanași și am avut impresia că timpul stă în loc.

Mi se pare că mereu aduceți un suflu nou modului în care vă predați materia și așa am simțit și când eram eleva dumneavoastră,  că tot ce făceați la clasă era realizat cu entuziasm și nu doar din necesitate sau obligație. Cum vă găsiți puterea de a vă reinventa din nou și din nou în această profesie? A fost sau este cineva de la care să vă inspirați? Care sunt activitățile pe care le-ați propus până acum și de care sunteți cea mai mândră în privința rezultatelor?

Arghezi spunea într-un articol: Talentul meu te farmecă, dar talentul meu e o tortură. De la mintea la condeiul meu e un drum de piedici şi de prăpăstii, ameninţat la fiece cotitură să mă prăbuşesc ori să cad în golul fără fund. Trebuie să ar prin buturugi şi să le smulg din locul lor zidit, cu plugul. Nimic nu-i pentru mine lesnicios. Cam așa mă raportez și eu la această profesie. Inspirația este dublată de muncă. Poți avea viziune, dar dacă nu treci la acțiune, totul rămâne un vis.

Fiecare clasă are energia ei și dacă m-ai văzut așa este pentru că voi erați inspirația mea. Sunt clase care te fac să înflorești sau să te ofilești. Sunt clase de la care plec ca o pană, cu bucuria lucrului bine făcut, căci îi văd și sunt văzută, dar și clase de la care ies stoarsă de toată energia. De la intenție la rezultat sunt o mulțime de obstacole mai puțin sau mai mult controlabile.

Activitățile îmi sunt inspirate de elevi, care mă provoacă să mă reinventez, să caut soluții pentru a le face plăcută materia și a le fi de folos în promovarea examenului de bacalaureat. Uneori lecturile mă duc tot la crearea unor strategii, cum mi s-a întâmplat cu Ochii Monei, uneori inspecțiile efectuate, uneori cursurile la care particip.

Cu personajele la psiholog a fost un exercițiu de autocunoaștere și reflecție, care a pornit de la cartea Cele cinci răni emoționale care ne împiedică să fim noi înșine de Lise Bourbeau. Elevii au fost provocați să asocieze personajelor o rană emoțională și să le justifice astfel comportamentul. Astfel am atins și reperele privind statutul social, moral și psihologic, mijloacele de caracterizare, episoadele semnificative pentru trăsătura lor.

De curând, am realizat teatru de marionete confecționate din linguri, deoarece am observat dificultatea lor de a analiza un episod dintr-o operă literară. Din discuția cu tine, am aflat că există și inteligența narativă. Eram la nuvela Moara cu noroc, am transpus episodul în text dramatic, am atras atenția asupra intonației pentru a simți trările personajelor, importante în analiză și caracterizare. Cred că prin teatru, emoția a fost mai intensă, ne-am și amuzat, s-a creat o stare care rămâne  în memoria lor căci au intrat în rolul personajelor Lică, Ana, Ghiță, comisarul.

Predarea interdisciplinară stimulează interesul elevilor. La comedia O scrisoare pierdută am făcut conexiuni cu istoria. După ce am discutat caracteristicile stilului administrativ, le-am identificat pe anumite articole din Constituția României, iar in textul literar am identificat multiple exemple de încălcare a drepturilor omului, potrivit actualei legislații.

La Baltagul, elevii au localizat pe hartă reperele traseului Vitoriei, au aproximat durata călătoriei de astăzi cu ajutorul GPS-ului, au transpus în stil științific călătoria, referindu-se la tipul de relief, de climă, la bazinul hidrografic.

Cum credeți că va arăta școala românească de acum încolo și ce vă motivează să perseverați în domeniul didactic? Este posibilă o reformă în educație și dacă da, cum ar putea arăta ea?

Cred că schimbarea la față a școlii românești stă în puterea cadrelor didactice, deci selecția trebuie să fie una riguroasă. De asemenea, cel care reprezintă sistemul la nivel înalt ar trebui să anticipeze impactul deciziilor, să aibă abilități de comunicare, să consulte opinca care duce bolovanul pe umeri. Formăm competențe viitorului absolvent, dar nu știm pentru ce îl pregătim, așa sunt timpurile. Modelul muzicii, propus de Andrei Pleșu în Despre frumusețea uitată a vieții, s-ar potrivi și Educației. Spectacolul muzical presupune o formă de cooperare pe mai multe nivele, fără de care reușita este imposibilă. Membrii orchestrei trebuie să producă un sunet comun, orchestra trebuie să fie în acord cu dirijorul, scena trebuie să lucreze împreună cu sala. Fiecare interpret are partitura lui, fiecare are de cântat o melodie proprie, dar rezultatul final e consonant. Deci avem nevoie de un Sergiu Celibidache.

„E o muncă dureros de dulce, o încercare de a te reinventa permanent pentru a face față acestei lumi scoase din minți și să creezi totuși o schimbare.”

Secțiunea de pe blog sub care se va publica acest interviu se numește „interviuri – poveste”, o dată pentru că fiecare invitat are propria poveste și apoi pentru că mi-aș dori ca fiecare invitat să împărtășească o poveste despre el, despre alții sau inventată, ce merită să fie spusă mai departe. Care e a dumneavoastră?

Sunt ca o poveste în ramă, povestea mea include povestea tuturor celor pe care i-am întâlnit, căci au lăsat urme, și mi-ar plăcea să se scrie în continuare cu întâmplări frumoase și să se termine ca un basm. Îți mulțumesc că faci parte din povestea mea și că mi-ai permis să intru și eu în povestea ta.

Pe Cătălina o puteți găsi aici:

• Facebook

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Cătălina Radu – „La catedră caut conexiunea literaturii cu viața” apare prima dată în Nicol Avram.

Deși inițativele pe parte artistică existau la mine în liceu atunci când eram elevă, chiar eu dorindu-mi să facem o expoziție foto cu tema „Oameni” (care nu a mai fost dusă la bun sfârșit pentru că a venit pandemia și ne-a schimbat planurile) împreună cu doamna profesoară, nu ar fi fost posibilă înființarea unui club în acele condiții, contexte, cu acei elevi etc. Însă băiatul ăsta a avut dorința și ambiția suficient de mari, încât să-și propună și să fondeze acest club, care se numește Golden Rays. Am fost invitată toamna trecută, ca elev Alumni, să vin să le vorbesc elevilor de liceu (de la a IX-a până la a XII-a) despre fotografie, ce înseamnă ea pentru mine, cum a arătat dumul meu în domeniul acesta, dar și să-i mai inspir, să-i motivez, poate să le dau și încrederea că se poate dacă crezi suficient în ceea ce faci și ceea ce „vezi” etc. Așa am făcut cunoștință cu Alex, mult mai matur pentru vârsta de fapt, respectuos, dar cu aceeași preocupare pentru conceptual și detalii, pe care o aveam și eu la vârsta lui. Când mi l-a prezentat, doamna profesoară mi-a spus că îi aduce aminte de mine, că e un fel de variantă masculină a mea, de la profilul pedagogic (pe care l-am făcut și eu), cu același drive artistic și cu aceeași dorință de a face ceva pentru arta fotografică. I-am dat dreptate, pentru că în toate lunile care au urmat acelei prezentări, așa am simțit și eu. Mi se pare că vorbesc într-adevăr cu un eu din trecut, pentru că văd atât de multe din visurile, temerile, incertitudinile, problemele mele de atunci în frământările și căutările lui de acum.

Apreciez în mod deosebit atenția lui pentru detalii, pentru culori, pentru un edit frumos, curat, care e realizat atent. Îmi place că se caută pe el, încearcă să se înțeleagă și să se descopere, iar arta, muzica și cinematografia îl ajută în acest proces anevoios, prin care am trecut cu toții atunci când am avut vârsta lui. Și deși, probabil că, pentru el, îi servesc drept mentor, vreau să vă spun că am învățat multe lucruri de la el, la unele se pricepe mai bine decât mine (Photoshop :)), iar la altele mă întrece (coordonarea unei echipe în vederea realizării unui produs creativ calitativ, amibiție, inițiativă, dedicare etc.).

Vreau ca interviul de luna aceasta să fie un manifest pentru tinerii talentați, pentru viziunea unică a fiecăruia, care merită împărtășită, indiferent de pasiuni sau domeniul de activitate, pentru toți cei care acum sunt adulți, dar care, la 16 ani erau idealiști, aveau vise mari, dar care pe parcurs poate au renunțat pentru că alții au spus că nu e bine, nu e frumos, nu e normal, decent, perfect sau inovativ… Pentru toți acei adulți care vor să retrăiască timpurile în care erau fericiți, chiar dacă neînțeleși, este acest articol. Mai presus de toate, sper să vă simțiți inspirați de ceea ce face și spune Alex, așa că vă las să-l descoperiți și voi în rândurile de mai jos.

Cum se vede lumea la 16 ani?

Mi se pare destul de complicată, trăiesc perioada aceea când experimentezi, afli multe lucruri noi, descoperi pasiuni noi, te întâlnești cu diferite persoane și începi să îți faci o „schiță” despre cine ești cu adevărat și cine vrei să fii sau să devii. Cu toate că zilele par repetitive din cauza programului de la școală, în fiecare zi învăț ceva nou — acesta cred că este și motivul pentru care nu mă plictisesc aproape deloc. Odată cu startul perioadei liceale, pot spune că am început să am mai multe responsabilități și să întâmpin mai multe dificultăți decât aveam înainte, dar, până la urmă, asta dă culoare vieții. Deci, pot spune că în prezent văd lumea puțin incertă și complexă, dar, totodată, foarte frumoasă.

Ce înseamnă fotografia pentru tine și când a început să prindă contur această pasiune?

Dintre toate hobby-urile pe care le-am avut până acum, fotografia a fost, fără îndoială, cel mai spontan. Nu pot spune că e un talent înnăscut, sau că am învățat să fac poze peste noapte. M-am întrebat de multe ori cum un singur videoclip de pe o rețea de socializare pe care l-am văzut prin 2019-2020 m-a motivat atât de mult să mă apuc de fotografie. Aveam în jur de 11 ani când am început să fac poze cu telefonul, pretinzând că știu ce fac și că sunt expert în arta fotografică. Tatăl meu obișnuia să facă poze cu un Nikon D60 când eram mic, dar nu o făcea la un nivel profesionist, ci mai mult pentru amintiri. Același Nikon D60 a ajuns și în mâinile mele (cu display-ul stricat și aproape inutilizabil) când am descoperit că poți face poze și cu un aparat de fotografiat, nu doar cu telefonul. După care, de ziua mea, după ce i-am bătut pe ai mei la cap un an întreg că vreau un aparat de fotografiat, am primit un Nikon D5600 pe care încă îl folosesc, cu un obiectiv 18-55mm și unul 70-300mm, care avea să îmi ofere multe oportunități și să îmi deschidă multe porți, chiar dacă mi-a luat mai mult de patru ani să îmi dau seama de asta.

În ultimul timp, mi-am dat seama că fotografia nu este despre a capta poza perfectă, sau momentul perfect (știu că o să mă contrazică iubitorii de wildlife aici), cât este despre a surprinde emoții, care, la un moment dat, vor fi doar amintiri. În ultimul timp, au început să îmi placă mai mult pozele ce îți trezesc un sentiment de nostalgie și îi invidiez pe cei care au aparate digitale vechi/pe film și care reușesc să facă poze ce îți dau impresia că te poți întoarce înapoi în timp fără prea mult efort și fără pic de editare. Nu mi-a fost aproape niciodată foarte ușor să mă despart de lucrurile din trecut, deci, probabil aceasta este și motivul pentru care prefer asemenea fotografii.

Viziunea ta este una specială, atentă la detalii și sensibilă, în special când vine vorba de elementele din natură și portrete. De ce te atrag detaliile, cum ți-ai format stilul acesta și de unde te inspiri pentru a crea?

Detaliile sunt lucruri mărunte, pe care nu le sesizează toată lumea, de asta sunt și atras de ele, pentru că sunt greu de observat și, de foarte multe ori, detaliile mărunte fac o simplă fotografie să devină o operă de artă. N-am avut niciodată un stil specific — nici acum nu cred că mi-am găsit unul care să mă caracterizeze întru totul, dar printre preferatele mele se regăsește fotografia fine-art, fie ea portret sau peisaj. Modul meu de a face fotografii și de a edita s-a format în timp, cu mici influențe datorate fotografilor cu care m-am mai întâlnit și Instagramului, pe care îl folosesc destul de des ca inspirație. Nu îmi place să planific ceva din timp sau să lucrez foarte tehnic, cu totul gata pus la punct de dinainte. Un moment este cu adevărat unic atunci când se întâmplă pe neprevăzute, de asta nici nu mă omor după natură moartă sau orice ce implică obiecte statice, fără viață.

Ești elev la CNCN, la profilul pedagogic, dar nu te-ai limitat la un rol pasiv în cadrul școlii, ci ai ales să te implici și chiar să fondezi mai multe proiecte. Ești parte din Consiliul Școlar al Elevilor, participi constant la adunările Consiliului Județean al Elevilor Galați, fotografiezi toate evenimentele importante care au loc în școală și, de anul trecut, ai fondat și Clubul de fotografie Golden Rays. Ce te motivează să te implici atât de mult pentru școala ta, de unde îți iei energia pentru aceste proiecte și ce îți dorești să mai realizezi pe viitor?

Sunt o persoană destul de ambițioasă, iar când îmi propun ceva realizabil, de cele mai multe ori reușesc să îmi ating ținta. Sunt rareori momente când dau greș și aleg să mă dau bătut, iar atunci când mă implic 100% și nu îmi iese ceva, încerc din nou, cu măcar 1% mai mult efort decât înainte. Principalele surse de motivație sunt rezultatele, prietenii și familia. Este un sentiment foarte plăcut atunci când depui mult efort să îți iasă ceva așa cum vrei tu, iar rezultatele sunt satisfăcătoare — acest sentiment mă încurajează să continui și îmi confirmă faptul că fac bine ceea ce fac.

De cele mai multe ori, când am spus cu voce tare ce mi-am propus să fac, n-am avut succes, așa că, de obicei, ezit să vorbesc despre ce idei am pentru viitor. Nu a știut nimeni că aveam de gând să înființez un club de fotografie în afară de prietenii foarte apropiați și familia mea, până când acesta s-a deschis oficial. Pot spune totuși că vreau să pășesc în lumea cinematografiei și să încerc și partea video. Este mult mai complexă și sunt mult mai multe posibilități decât în fotografie, ceea ce îți poate deschide noi perspective și orizonturi. Deocamdată nu am idei foarte mărețe pe care am de gând să le pun în aplicare în viitorul apropiat, ci îmi doresc să mă dedic și mai mult școlii decât am făcut-o până acum și să perfecționez tot ce știu să fac.

„Detaliile mărunte fac o simplă fotografie să devină o operă de artă.”

De curând, alături de colegii tăi, ați ales să participați la două concursuri de scurtmetraje, Filmmic și Boovie. Ce a însemnat această experiență pentru tine, cum a fost să coordonezi echipele din aceste proiecte și de ce ai ales să te îndrepți spre cinematografie?

Înregistrările pe care le-am făcut în cadrul concursurilor Filmmic și Boovie au fost primele filmulețe pe care le-am făcut vreodată cap-coadă. Pot spune că am învățat foooarte multe lucruri: cum să lucrezi cu oamenii din echipa ta, cum să scrii un scenariu, cum să planifici totul din timp, cum să fii organizat, cum să încurajezi membrii echipei să contribuie și să vină cu idei, cum să folosești lavaliere, cum să editezi (cum să sincronizezi audio, cum să colorezi un videoclip, cum să aplici efecte sonore, cum să realizezi creditele de la finalul videoclipului) și lista poate continua cu zeci de lucruri noi pe care le-am învățat.

Cum am spus și anterior, cinematografia mi se pare un domeniu mult mai complex și mai distractiv, care îți oferă mai multe posibilități. Poți forma o echipă, poți lucra cu persoane, ai mai mult spațiu să îți pui în aplicare creativitatea, poți transmite un mesaj mult mai profund și multe altele, dar cel mai important, poți avea un impact asupra spectatorilor.

Poți alege 3 fotografii din portofoliul tău, de care ești mândru, pe care să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?

1. „My lucky stars” – Tupperwave

2. „Theme from Taxi Driver” – Bernard Herrmann, Dave Blume

*foarte tare filmul Taxi Driver (1976) apropo

3. „Earth Song” – Michael Jackson

Îmi plac atât fotografiile, cât și piesele pe care le-am ales, chiar dacă nu sunt preferatele mele, dar mi se pare că se potrivesc cel mai bine.

Știu că ești pasionat de muzică. La ce instrumente cânți? Există o poveste în spatele alegerii acestora?

Părinții m-au dat la pian la vârsta de opt ani. Am luat lecții la Centrul Cultural Dunărea de Jos și la început mi-a plăcut, dar odată cu trecerea timpului, după cinci ani de muzică clasică, am început să mă plictisesc și am vrut să încerc ceva nou, așa am decis să fac lecții în particular și să încerc alte genuri de muzică.  După doi ani de făcut pian în particular și după ce am încercat mai multe genuri de muzică, mi-am dat seama că am învățat destul și că nu ar avea rost să continui cu lecțiile de pian, deoarece nu aveam de gând să o fac la un nivel profesional, voiam să fie doar o pasiune. Așa că după ce am terminat cu concursurile și lecțiile de pian, mi-am dat seama că nu mi-a plăcut niciodată să învăț piesele pe care le cântam pe de rost, așa că am continuat să cânt la pian, iar la un moment dat am descoperit jazz-ul și blues. Îmi plac mult aceste genuri de muzică pentru că nu se axează atât de mult pe versuri, cât se axează pe „feeling-ul” pe care ți-l creează cântecul respectiv atunci când îl asculți și totodată, îți oferă posibilitatea de a-ți pune amprenta, de a oferi un strop din propria viziune fiecărei piese, de a improviza și de a cânta așa cum vrei tu să o faci și nu cum „trebuie să sune”. Aceste genuri de muzică sunt mai puțin tehnice, oferindu-ți posibilitatea de a te exprima în felul tău, fără a fi judecat de felul în care alegi să cânți.

Acum doi ani m-am apucat și de chitară tot la CCDJ din pură curiozitate și fascinație față de acest instrument. Consider că este într-adevăr un instrument muzical mai complicat, dar, totodată, mai interesant.

Trebuie să recunosc că nu iubesc chitara la fel de mult cât iubesc pianul și asta se datorează cel mai probabil lipsei de experiență pe care o am în ceea ce privește cântatul la chitară. Fun fact: Am fost și într-o trupă rock timp de 2 luni, dar nu mi-au plăcut atât de mult piesele pe care le cântam la repetiții, așa că a fost doar o experiență efemeră.

Cum reușești să găsești un echilibru între toate pasiunile tale, îndatoririle școlare și preocupările specifice vârstei?

Nu întotdeauna reușesc să găsesc un echilibru. Am renunțat cu ceva timp în urmă la jocurile video ce îmi consumau o mare parte din timp. Bineînțeles că nu am renunțat pentru totdeauna. Sunt ocazii când aleg să mai evadez din realitate, așa că mă mai joc când îmi permite timpul. Încerc, pe cât de mult posibil, să pun școala pe primul loc și să echilibrez balanța dintre pasiuni și preocupările specifice vârstei. Mi-am promis că o să renunț la mai multe oportunități care îmi consumă foarte multă energie și timp și că o să mă concentrez mai mult pe ce este cu adevărat important. Totuși, reușesc să stau organizat notându-mi datele și evenimentele importante în calendar și le prioritizez în funcție de importanța acestora, astfel încât să știu exact ce am de făcut și până când, fără să mă aglomerez.

„Văd lumea puțin incertă și complexă, dar, totodată, foarte frumoasă.”

Între proiecte, evenimente și cursuri mai ai timp să citești sau să vezi ceva bun? Dacă da, împărtășește-ne câte 2 preferate din fiecare categorie, spunând și de ce ți-au plăcut.

Îmi propun de foarte multe ori să văd filme și să citesc cărți, dar niciodată nu reușesc. Chiar mi-am propus recent să merg la cinema mai des, dar e mai dificil să alegi un film la care să mergi cu o persoană și să fii pe aceeași lungime de undă. M-am uitat recent la The Batman (2022) și m-a impresionat foarte mult cinematografia din film. Același lucru l-am admirat și la Harry Potter și Taxi Driver (1976). De obicei, urmăresc filme mai multe pentru partea vizuală/estetică decât pentru plot-ul sau conținutul filmului.

Nu sunt un mare fan al cărților, iar când eram mic nu citeam mai nimic în afară de ce ne spunea să citim la scoală. Apreciez însă enorm persoanele cărora le place să citească. Cartea pe care am avut-o la Boovie „A Good Life” de Virginie Grimaldi este una dintre puținele cărți care mi-au plăcut cu adevărat și care nu mi s-au părut mai deloc plictisitoare, deci o pot considera printre preferatele mele. Nu sunt sigur dacă mi-a plăcut această carte datorită conținutului ei, sau dacă mi-a plăcut pentru că o asociez cu timpul petrecut la filmări și cu experiența Boovie. La scurt timp după ce am citit-o, mi-am cumpărat o altă carte: „A man called Ove”, însă mi s-a părut foarte plictisitoare. Am încercat să mă uit și la film, dar după un sfert de oră, mi-am dat seama că mi se pare la fel de plictisitoare ca și cartea.

În concluzie, îmi plac foarte mult filmele, dar nu prea am timp să le urmăresc. Cât despre cărți, încă sunt în căutarea genurilor care mi se potrivesc.

Atunci când suntem tineri este esențial să avem modele sau oameni care ne inspiră, care ne fac să fim mai buni și mai buni în ceea ce facem. Tu ai astfel de oameni și dacă da, ce ai învățat de la ei?

Nu am neapărat un model după care mă ghidez, însă încerc să învăț câte ceva de la fiecare persoană cu care interacționez, observând ce calități are și ce anume mi-ar putea lipsi mie. De cele mai multe ori, învăț experimentând, vorbind cu persoane și cerând sfaturi. Spre exemplu, una dintre experiențele din care am avut foarte multe de învățat este cea de la Boovie menționată anterior. În fiecare zi învăț ceva nou — fie despre mine, fie despre cei din jur sau despre cum funcționează lucrurile în general.

Urmează o perioadă a alegerilor în viața ta. Ținând cont că ai atât de multe înclinații, încotro ai vrea să te îndrepți și de ce?

Este o întrebare dificilă. Încă nu știu încotro vreau să mă îndrept, cu toate că, cel mai mult tind să merg pe domeniul cinematografiei/fotografiei, pe arte vizuale. Am intrat la liceu pe profilul de pedagogie, specializarea învățător-educator cu gândul că mă voi face profesor de limba engleză, însă, de pe la jumătatea anului 2024 am început să mă îndrept spre psihologie și cinematografie. Nu mă văd făcând facultatea pe psiho-pedagogie pentru că mi se pare puțin monoton și plictisitor să fii profesor, plus că trebuie să ai foarte multă cultură generală și trebuie să ai răspuns la orice.

Nu vreau să mă mai stresez mai mult decât suficient — sunt sigur că o să mă mai răzgândesc de câteva ori până ajung la facultate, oricum. Consider că dacă mă țin de învățat și iau note bune, voi avea mai multe opțiuni în ceea ce privește viitorul și nu îmi va fi atât de greu să mă orientez.

Pe Alex îl găsiți aici:

• Instagram
• Instagram
• Facebook

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Alex Țîrdea – În fiecare zi învăț ceva nou: fie despre mine, fie despre cei din jur sau despre cum funcționează lucrurile în general apare prima dată în Nicol Avram.

Pentru el, fotografia a început ca pasiune pe când era în liceu, și deși a reușit să o păstreze până în prezent așa, acum reprezintă pentru el, mai degrabă, modul în care se exprimă, simte muzica și e modalitatea cea mai facilă prin care poate să redea atmosfera concertelor la care merge și starea artiștilor pe care îi apreciază. Deși Expiratul e locul în care se simte cel mai bine, s-a extins și în zona festivalurilor. Chiar dacă nu au fost întotdeauna experiențe ușor de dus, l-au ajutat să fie mai bun și mai bun în ceea ce face, la fel ca oamenii de la noi și din afară pe care i-a dat drept exemplu de inspirație.

Îl urmăream deja de ceva ani, știam ceea ce face din prezența pe social media și de pe Gigxels, am și fost în Expirat de câteva ori cu prilejul mai multor concerte, dar cumva nu am reușit să ne întâlnim în persoană până primăvara asta, când am căștigat un print cu o fotografie făcută de el în urma unui giveaway pe Instagram. Ne-am întâlnit la Art-an-te, ca să-mi înmâneze print-ul, la expoziția cu fotografii de concert a lui Mihai Vasilescu (culmea!), iar în urma discuției extrem de interesante pe care am avut-o, mi-am dat seama că trebuie să-i fac loc pe blog să vorbească despre felul în care vede el fotografia.

Deși poate părea că îmi pregătesc interviurile cu mult timp înainte și că poate știu pe cine vreau să abordez încă de la începutul anului, nu este așa. Dat fiind faptul că, cel puțin o dată la câteva luni întâlnesc oameni interesanți, cu o multitudine de povești de spus, păstrez interviurile de pe blog pentru astfel de ocazii, pentru a le da spațiu oamenilor pasionați și talentați să se exprime prin ceea ce fac. Îi mulțumesc lui Pogo și pe această cale că a acceptat să-și spună povestea, că a fost sincer, că a spus ce echipamente folosește, că a definit fotografia de concert ca fiind parte a fotojurnalismului (oferind și argumente valabile pentru asta), că a menționat importanța susținerii familiei pentru a putea face ceea ce-i place și despre ce înseamnă, de fapt, să fii autentic într-o lume mult prea sufocată de trendurile de pe social media. Sper să vă inspire, mai ales pe cei pasionați de muzică, concerte și surprinderea emoției prin imagini să o faceți mult mai bine, mai asumat, mai autentic!

Cum te poți descrie până în acest punct al vieții tale?

Un tip ambițios aș spune, care nu își pune limite, mai ales când vine vorba de pasiuni. Nu-mi propun să ajung în punctul X, ci, mai degrabă, vreau să văd cât de departe pot să ajung. Am învățat să mă descurc în orice situație (și în fotografie și în viață) și să nu mai fac din orice impediment o problemă.

Ce înseamnă fotografia pentru tine și când a început să prindă contur această pasiune?

Pe scurt: în liceu. Am avut prieteni cu aparate foto sau oameni în jurul meu cu aparate foto și mi s-a părut interesant. Inițial, le ceream lor aparatele să mai fac câte o poză, să-mi explice cum funcționează, cum se setează. Ulterior părinții mi-au cumpărat primul aparat foto (un Nikon D3000 cu obiectiv de kit) și am început să mă joc cu el, să experimentez. Am început cu portrete și street photography, am încercat și niște natura (când mergeam în vacanță), ulterior am ajuns la concerte. Nu-mi aduc aminte exact contextul sau care a fost primul concert fotografiat (foarte posibil să fi fost Pendulum DJ Set la Arenele Romane în 2012), dar cert este că ușor ușor am trecut în zona asta. Foarte mult timp am mers la concerte cu “acreditare de presă”, pentru diverse publicații online și fotografiam în principiu trupele preferate. Pentru mine era un win-win, vedeam și concertul gratis și făceam și poze. După care, în decembrie 2017, după ce am aplicat la Expirat pentru o acreditare de presă la “Vița de Vie – Seară Acustică” și mi s-a spus că este sold-out concertul și nu au cum să îmi dea acreditare, a început să se scrie un nou capitol pentru mine. M-a sunat Toni de la Expirat să-mi spună că fotograful lor nu mai poate ajunge la concert și m-a întrebat dacă n-aș vrea eu să vin. Am acceptat și, ușor ușor, am devenit fotograful din Expirat.

„Personal cea mai mare satisfacție e că ea a rămas lângă mine.”

Ce presupune fotografia de concert pentru tine, dat fiind faptul că nu este un gen de fotografie pe care să-l practice mulți, cel puțin nu la noi?

Personal, este un mecanism de escapism pentru mine. O știu și o recunosc. Fotografiez la concerte pentru că îmi place muzica, îmi place fotografia și îmi place să le îmbin. Cumva cred că îmbină stilurile cu care am început: portretistica și partea de street sau fotojurnalismul pentru că hei, fotografia de concert nu este doar despre portrete cu artistul pe scenă: fotografia de concert este fotojurnalism, este tot ce înseamnă acel act artistic transpus în imagini. Iar aceste imagini ar trebui să transmită energia și emoția acelui concert. Ar trebui să te poți uita la o galerie de la un concert și să îți dai seama cum a fost acolo, ce energie, cum s-au simțit artiștii și publicul, prin ce stări au trecut.

Cum ți-ai defini stilul de a fotografia și de unde îți iei inspirația de a crea?

Aș spune că e o combinație între fotojurnalism, dar și ceva mai artsy, iau ce mi se dă la concert, uneori îi aplic nebuniile mele (prisme, reflexii, edituri și altele), totul cu scopul de a transmite mai bine cum m-am simțit acolo.

Inspirația o iau din muzică, în primul rând, din actul artistic de pe scenă. Am spus-o de multe ori: energia trebuie să curgă de pe scenă în public și viceversa. Dacă între artist și public există un zid, de multe ori se reflectă în fotografii (și în atmosfera generală) – sunt acele fotografii cumva fără viață în ele.

Revenind la inspirație: clar și de la alți colegi fotografi și nu mi-e rușine să recunosc. Am învățat de la ei, am căutat să văd cum fac sau cum obțin anumite efecte, cum se mișcă, cum se comportă la evenimente. Miluță Flueraș, Năluca, Mihnea Ratte, Robert Antal și Robert Bumbeș (to name a few, de la noi), dar și Lloyd Wakefield sau Anna Lee.

Legându-ne de definiția și rolul fotografiei, din perspectiva ta, care crezi că este contribuția social media la ascensiunea unui fotograf în prezent? Crezi că te ajută să creezi pentru a fi în trend sau, mai degrabă, pentru a fi original?

Of, întrebare grea, mai ales pentru că personal consum mult social media, dar nu îmi găsesc niciodată timpul pentru a posta ce creez pe social media. Am văzut foarte mulți fotografi bubuind pe social media pentru ca știu ce și cum să posteze, dar fără să aibă un conținut “original”. Poate mă înșel, dar toți cei care cresc mult pe Insta/TikTok au același “stil” cumva și sar pe orice trend, eventual vând “preseturi” pe sistemul “Vrei să-ți iasă genul ăsta de poze? Ia presetul ăsta”.

Mihnea Ratte mi-a spus ceva acum câțiva ani, vorbind despre fotografiile din festival: “Nu crede ce e pe social media. Nimic. Totul e fake.” Dacă ai mulți followeri pe TikTok sau pe Insta nu înseamnă neapărat că ești un fotograf bun.

Cred că trebuie să existe un echilibru: poți să te folosești și de trenduri, să le încorporezi în munca ta, dar să nu-ți faci un scop din asta.

„Fotografiez la concerte pentru că îmi place muzica, îmi place fotografia și îmi place să le îmbin.”

Intrând în detalii de ordin tehnic, deoarece calitatea fotografiilor pe care le faci vorbește de la sine, cu ce aparate/obiective lucrezi, care sunt accesoriile preferate și unde ți-ai pus bazele tehnicii fotografice?

În primul rând, n-am urmat niciun curs de fotografie. Nu sunt fotograf acreditat sau recunoscut de nicio entitate. Am avut noroc de un prieten care m-a învățat “bazele fotografiei”, dar în rest singur, trial and error și niște tutoriale de pe YouTube.

Legat de echipament, sunt un fel de animal rar pentru că folosesc echipament Nikon: un body Nikon Z6II (plănuiesc să mai achiziționez un body în viitor, poate ceva cu 48mpx – Nikon România sponsor me ) împreună cu o suită de obiective, culmea, majoritatea prime-uri: un fisheye TTArtisan 11mm f/2.8, Nikon 14-24 f/2.8 G (folosit împreunaă cu adaptorul FTZ), Nikon 35mm f/1.8 Z, Nikon 50mm f/1.8 G, Nikon 85mm f/1.8 Z, Sigma 135mm f/1.8 DG și un Tamron 70-200 f/2.8 G2. Pe lângă asta, mai folosesc uneori diverse prisme de la Fractal Filters, filtre de difuzie (Black Mist), filtre care distorsionează (tip Halo FX) sau, pur și simplu, telefonul pentru reflexii.

Ce i-ai sfătui pe tinerii care au talent și viziune, dar nu sunt convinși că fotografia este drumul potrivit pentru ei?

Fotografia este genul de hobby pe care îl poți face în paralel cu un “job clasic”. Clar nu se exclud reciproc și clar pot fi făcute în paralel, așa că experimentați cu ea.

Ai în portofoliu concerte impresionante, alături de evenimente surprinse pe scenele mici ale cluburilor. Unde te simți cel mai confortabil, cum se văd aceste două ipostaze din perspectiva ta și ce ți se pare cel mai provocator atunci când vine vorba de locații?

În Expirat :)). Lăsând gluma la o parte, cred că în cluburi mă simt cel mai ok. Sau în locuri în care nu există photo pit, în care publicul e lipit de scenă. Atât scenele mari, cât și cluburile au provocările lor: la scena mare ai lumină, ai loc, te poți mișca liber, dar posibil să nu ai timp, de obicei fiind lăsat doar primele 3 melodii. De asemenea, la scenele mari nu ai atât de multă flexibilitate când vine vorba de poziționare și “unghiuri”. În funcție de scenă, e foarte posibil ca aceasta să fie atât de sus încât să nu poți vedea pe ea. Sau mai rău, să nu ți se permită accesul în fața scenei și să fii nevoit să tragi de la soundboard.

Pe de altă parte, în club nu ai limită de timp, poți sta unde vrei dar… te miști greu, lumina nu este neapărat abundentă sau la fel de calitativă ca la show-urile mari. Nu este deloc confortabil, e greu să schimbi obiectivele sau să ajungi “în față”. Dar este mai personal. De-asta mă simt și mai bine la concertele de club, pentru că sunt mult mai personale.

„Energia trebuie să curgă de pe scenă în public și viceversa. Dacă între artist și public există un zid, de multe ori se reflectă în fotografii (și în atmosfera generală).”

Poți alege 3 fotografii din portofoliul tău, de care ești mândru, și pe care să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?

Mi-e greu să aleg 3 preferate, dar o să încerc. De la cea mai veche la cea mai recentă:

Începem cu asta: Aurora, Electric Castle, 2022. Prima dată când fotografiam un festival. Am fost acolo cu acreditare de presă și am fotografiat pentru Gigxels (kudos Daniel Robert Dinu). Nu aveam în plan să ajung la Aurora inițial, dar mi-au spus niște prieteni: “Du-te că e foarte mișto, sigur o să îți placă”. Și așa s-a și întâmplat. Nu doar că mi-a plăcut concertul ei de atunci, dar e o artistă pe care o admir în continuare, la care mi-am cumpărat bilete la concert în Lisabona și pe care sper să o fotografiez în iulie la Arenele Romane când va concerta în București. 

A doua fotografie este din 2023, sau vara în care am fotografiat 3 festivaluri și n-am avut concediu. Mai în glumă mai în serios, fotografia e făcută la Analogue Festival la Mioveni, la finalul sezonului de “festivaluri”. E făcută într-un moment de “joacă”, în care experimentam cu o prismă and I was just vibing with the music. Ulterior, când am văzut ce a ieșit a devenit una dintre favoritele mele, pare că totul e pus cu mâna acolo. Dar nu.

Într-un final revenim în prezent: 2025, martie, 22. Cojo are lansare de album în Expirat – Erupt. E un concert pe care îl așteptam de când am fost la Listening Party. Știam că o să fie o producție mare în spate și mai știam că o să fie un concert pe măsura albumului. Iar fotografia asta mi se pare ca ilustrează perfect albumul. Sau cel puțin așa mă simt eu când îl ascult.

Care este cea mai mare satisfacție a ta de până acum, personal și profesional, deopotrivă?

Faptul ca am o familie care mă înțelege și mă susține. Irina, logodnica mea, a fost alături de mine de la început, m-a susținut tot timpul chiar dacă poate nici ei nu i-a fost ușor. Practic viața noastră uneori se conturează și în jurul concertelor: vrem să plecăm în concediu – stai să văd ce concerte am, cum pot să jonglez cu ele etc. Așa că da, personal cea mai mare satisfacție e că ea a rămas lângă mine. Ea și toți prietenii cu care nu pot să ies la bere pentru că “sunt la concert în seara asta”.

Profesional – colaborarea cu Expirat. Clar și fără îndoială. Țin minte că asta mi-am dorit de la început, o colaborare pe termen lung cu o entitate: trupă, club, promoter. S-a nimerit clubul. Iar cu Expiratul îmi place să spun că am crescut împreună.

Ai fotografiat mulți artiști de la noi, dar și din afară, numele sonore care au fost prezente la festivalurile cele mai mari din țară. Care e artistul pe care ți-a făcut cea mai mare plăcere să-l fotografiezi? Dar să stai de vorbă cu el în backstage? Poți povesti o întâmplare care te-a marcat?

Culmea, în backstage n-am intrat. Și nici nu prea vreau să intru, nu e locul meu acolo. Cum eu am locul meu și ritualul meu înainte de concert prin care mă “calibrez”, așa și artiștii au locul lor.

Acum, ce artist mi-a plăcut cel mai mult să fotografiez? Clar Aurora, 2022, Electric Castle. Țin foarte clar minte cum mi-au spus mai mulți prieteni “du-te la main stage, o să cânte Aurora, sigur o să îți placă”. Eu nu știam cine e așa că m-am dus clueless. După care a intrat ea pe scenă. Mai întâi i-am auzit vocea după care am și văzut-o (apropo de înălțimea scenelor), iar show-ul care a urmat a fost minunat. În continuare, unele dintre fotografiile mele preferate sunt de la concertul ăla.

Între proiecte, evenimente, deplasări ai timp să citești sau să vezi ceva bun? Dacă da, împărtășește, te rog, câte două „preferate” din fiecare categorie, spunând și de ce ți-au plăcut.

Filme și seriale am timp să văd, dar nu rețin numele. Nici măcar numele actorilor. Dar pot recomanda o carte: DusÎntors de Mihai Barbu (care este de fapt o extensie a Vând Kilometri, dar conține și a doua plecare în Mongolia). Îmi place pentru că e o carte sinceră, fix ca Mihai (care culmea, e și el fotograf) și e despre aventură și motociclism. Și pentru că îmi face chef de plimbare.

„De-asta mă simt și mai bine la concertele de club, pentru că sunt mult mai personale.”

În final, categoria de pe site sub care se va publica interviul se numește „interviuri-poveste” pentru că mi se pare esențial să creăm povești și să le dăm mai departe sau să le auzim și să le împărtășim cu alții. Spune-mi, ai o poveste care te-a impresionat sau pe care ai trăit-o și crezi că merită împărtășită și cu alții, pentru a putea învăța ceva din ea?

This is going to be a short one, dar e o poveste din care am învățat foarte multe (în principiu pentru că am spus “ah, eu nu o să ajung aici” și totuși am pățit-o și m-a lovit și pe mine). În 2023, când am fotografiat și Untold și Neversea și Analogue am zis că o să am grijă de mine (fizic și psihic). Înainte de festivaluri făceam cură de magneziu, aveam grijă să mă hidratez, să mănânc sănătos etc. Dar nu am avut grijă atunci să las și concertele din Expirat. Sau munca de la corporație. Practic vara aia eu mi-am luat concediu ca să muncesc. Și am crezut că sunt ok. Cum se termina un festival, 2 zile eram leșinat, după care ziceam “ah gata, sunt fresh, let’s go”. Doar că nu a fost așa. Ușor ușor mi-am dat seama că eu sunt mai mereu “obosit”, că îmi sare țandăra foarte ușor și că nu prea mă mai înțeleg cu nimeni, n-am răbdare. Dacă nu vă sună familiar, meet burnout. Sau semnele lui. Culmea e că nu îmi era străin, mai fusesem acolo (sau aproape) cel puțin odată. Cunosc oameni care au ajuns la spital de la epuizare (și nu doar fizică).

Bottom line: nimic nu e mai important decât sănătatea (fizică și, mai ales, mentală). Majoritatea am fost crescuți cu “și când nu mai poți, mai poți puțin”. Dar nu e chiar așa. Trebuie să învățăm să spunem ”nu” și să punem stop când e prea mult. Am învățat ceva din vara aia? Clar! Am învățat că nu pot să duc și festivaluri și job și Expirat. Am aplicat ce am învățat? Yes, to some degree. Dar am învățat și să văd mai clar semnele și să acționez din timp. Am învățat să-mi iau vacanțe, să mă deconectez și să spun “nu” când e prea mult. Și sunt recunoscător oamenilor cu care lucrez că și ei au înțeles asta și mă încurajează să le spun când sunt prea multe.

Pe Pogo îl puteți găsi aici:

• Instagram
• Facebook
• Legătură
• Legătură

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Vladimir Pogonariu (Pogo) – Fotografia de concert este tot ce înseamnă actul artistic transpus în imagini: emoție, energie, conexiunea dintre artist și publicul său apare prima dată în Nicol Avram.

Flavia – un suflet frumos, o tânără extrem de talentată și de sensibilă – încă nu-mi vine să cred că nu aș fi avut șansa să o cunosc dacă nu i-aș fi răspuns la un story acum câțiva ani, deja. E frumos că noi am creat o legătură separată, ținând cont că ceea ce ne lega inițial era mama ei, care mi-a fost profesoară de limba și literatura română în gimnaziu și care a rămas în continuare unul dintre profesorii și oamenii la care țin nespus, pentru că m-a înățat foarte multe și mi-a dat multă încredere în mine și în modul în care scriu.

Pentru mine, Flavia e ca o floare, pentru că la fiecare interacțiune cu ea, la fiecare discuție sau cu fiecare mesaj pe care-l schimbăm se deschide, vorbind cu sinceritate despre tot ce doare, așa, treptat, petală cu petală, până ajunge la esența ei – bunătatea. Nu e primul nostru interviu (am mai făcut unul acum aproape 5 ani, pe vremea când făceam parte din asociația Zece Muze), dar cu siguranță este cel mai special al meu. Vă mărturisesc că în timp ce îl revizuiam și îl așezam în pagină pentru blog am vărsat câteva lacrimi pe măsură ce îl citeam și reciteam. M-au impresionat mult poveștile ei despre muzică și cărți, despre ce mai înseamnă Acasă pentru ea (ținând cont că e plecată deja de ceva timp în Olanda), despre mama, tata și bunicii care o așteaptă acasă mereu, cu dragoste și răbdare, pentru a mai face amintiri împreună…

Mă bucur că, în această lună atât de însemnată cum este luna martie, reușesc să vă aduc în atenție una din cele mai puternice și frumoase femei pe care le cunosc și care fac parte din viața mea, care îmi oferă atât de mult, care mă apreciază pentru ceea ce sunt și care mă inspiră să fiu și mai bună. Pentru că da, prietenia este un schimb reciproc, este despre a dărui o parte din tine celuilalt, despre valoarea pe care o aducem una în viața celeilalte… Mulțumesc Flavia pentru asta și vă mulțumesc vouă, tuturor femeilor care mă citiți și mă susțineți necondiționat! Să știți că sunteți speciale!

Care sunt cuvintele care reușesc să te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?

Cuvintele au o importanță extraordinară pentru mine în general, pentru că ele pot ascunde ceea ce trăiește fiecare dintre noi. Fie că e vorba de o mică conversație între 2 oameni sau fie că e o descriere pentru un job. Uneori cuvintele nu sunt de ajuns ca să descrie, alteori spun prea multe. E greu să aleg doar câteva cuvinte să mă descriu.

„Un om într-un proces continuu”. Ca să fiu puțin mai explicită, mereu voi fi într-o căutare pentru a fi cea mai bună versiune a mea, pe toate planurile. Ceea ce cred că se schimbă cu timpul sunt doar uneltele cu care fac asta.

Ai fire de artistă, dar o minte ascuțită, orientată spre domeniile exacte. De altfel, specializarea ta în marketing e reprezentativă. Cum se integrează creativitatea aici și ce înseamnă să faci digital marketing?

Cred că marketing-ul în general are multe definiții și acestea sunt date de fiecare om, în funcție de cum îl privește, din cauza experiențelor personale. Iar unul dintre cele mai mari stereotipuri este faptul că este manipulator. Nu contest acest lucru, dar pentru mine, așa cum o profesoară de la facultate m-a făcut să înțeleg, este o lamă cu două tăișuri. Poate fi folosit pentru a face bine, a informa, a face oamenii să înțeleagă de ce unele lucruri sunt bune și altele nu. Sau, pe de altă parte, poate instiga la lucruri mai puțin bune, cum ar fi consumul în masă și dezinformarea. Marketing-ul va fi mereu prezent în viețile noastre și prefer să fiu în partea bună a lucrurilor. 

Dintr-o altă perspectivă, pentru mine este o modalitate de a înțelege oamenii și cum gândesc. Pentru că mereu mi-am dorit să pot să cunosc cât mai mult din lumea asta. Așa mă simt mai aproape de ei și pot să cunosc diferite perspective, pentru a mă dezvolta și eu ca persoană. 

În același timp, marketing-ul pentru mine a fost și o modalitate de a îmbina această parte hibridă, ca să o numesc așa, din cine sunt, partea abstractă și cea concretă. Lucrez și cu numere și cu imaginație, iar asta îmi oferă cea mai mare satisfacție. Creativitatea e omniprezentă. Este ceea ce cred eu că mă face să văd anumite detalii care, în mod normal, sunt ratate, dar care fac diferența. În același timp, îmi oferă și o imagine de ansamblu pentru a nu mă pierde în acele detalii. Iar numerele sunt un joc. Și niciun om nu se poate juca fără creativitate.

„No matter how far some memories are from one another, we tend to connect them because they make us who we are. For some, memories are the only reason to stay alive.”

Deja de câțiva ani trăiești în Olanda, după ce ai plecat pentru studii. Cum e viața acolo, ce a însemnat să te specializezi la o universitate olandeză (cum a fost experiența studiilor acolo) și cum se vede „acasă” din acea parte de lume?

Aici mi-am găsit locul, ca să spun așa. Mi-am găsit un mediu în care pot fi eu, fără a fi constrânsă de circumstanțe. Am învățat că partea umană uneori cântărește mai mult decât excelența. Aici am întâlnit oameni speciali, care și-au pus amprenta asupra mea și cu care am lucrat, dându-mi încrederea de care aveam nevoie în anumite momente, chiar și fără să realizeze. 

O să încerc să creez o imagine din cuvinte pentru a explica sentimentele pe care le-am avut pe timpul facultății. Un lucru memorabil a fost faptul că eram puși într-o sală cu câțiva străini și un profesor. După câteva introduceri, eram amestecați în grupe în care urma să lucrăm cel puțin un semestru. Și de acolo totul era posibil. Eu am venit cu multă presiune pe umerii mei, din diferite motive, dar mai ales legat de cine ar trebui să fiu, dar și faptul că am fost pusă să lucrez cu oameni care nu aveau nici măcar o legătură cu mine, în special din punct de vedere cultural. Acolo am învățat să încep să ascult, să găsesc modalități de a lucra cu oricine îmi iese în cale, pentru că nu există să schimbi echipa, ci să încerci să faci ceea ce poți din situația în care ești. 

Următoarea mea realizare a fost că acolo… nu trebuie să fiu nimeni și nimic, că pot fi cine sunt. Așa că, pe zi ce trece, am devenit adevărata eu din ce în ce mai mult. Iar eu am vrut mereu să fiu cineva care se implică, care învață, care e deschisă la noi oportunități. 

Pe scurt, aici ești pus să lucrezi cu străini, să înveți să cooperezi și să te descurci pe cont propriu, să devii responsabilă și încurajată să te duci cât de departe poți și vrei. Să experimentezi și să descoperi. Înseamnă să dai piept cu realitatea, cu singurătatea uneori și să creezi conexiuni. 

Nu o să uit niciodată cuvintele unei profesoare care, pentru mine, a fost mai mult ca un mentor, cu 3 zile înainte de festivitatea de absolvire: „Tot ceea ce faci, faci cu inima deschisă total și cu un scop. Poate nu cunoști scopul, dar viitorul ți-l va arăta la momentul potrivit. Contează să nu îți pierzi esența proprie și a lucrurilor pe care le faci.” 

Eu încurajez pe oricine să experimenteze acest lucru, să studieze în altă țară sau să se mute pentru a lucra pentru câțiva ani. E o experiență de neuitat, și se formează legături între oameni care vor dura o viață. Distanța fizică poate fi relativă. 

Iar în ceea ce privește Acasă…  Acasă pentru mine e în două locuri acum… unde am crescut și unde am rădăcinile, dar și aici… unde m-am dezvoltat și am încercat să îmi creez propria viață. 

Acasă se vede de departe. Uneori se vede cu lacrimi în ochi și alteori printre râsete. Dar pot spune concret că acele consecințe ale trecerii timpului de care se vorbește se simt… mult mai apăsător de departe. Vin destul de rar Acasă și văd cum timpul își lasă amprenta asupra oamenilor din jurul meu sau asupra obiectelor… sau asupra amintirilor care se reîntorc atunci când pășesc în țară. Apoi sunt puținele amintiri noi care se mai formează acolo, și uneori pare că nu ar fi destule. Despărțirile au un gust mai amar, pentru că nu știu când mă voi întoarce următoarea dată și mereu sper să nu fie vreun gol. 

Sunt perfect conștientă unde e viața mea acum, nu vreau să se înțeleagă greșit. Și știu că locul meu e aici, în Olanda. Dar uneori sunt momente care se ratează, cum ar fi zile de naștere sau alte evenimente importante la care, la un moment dat, aș fi putut participa, dar nu mă bucuram, spun eu, cu adevărat. Asta se întâmpla poate pentru că nu eram conștientă că, de la un punct încolo, nu voi mai avea posibilitatea. Acum sunt acolo cu sufletul, dar și printr-un apel sau o îmbrățișare virtuală. 

Așa că mă bucur de fiecare moment pe care îl am Acasă. Cred că am învățat cu adevărat să trăiesc în prezent așa… și apreciez mult mai mult orice secundă de care am parte Acasă, în special în prezența bunicilor. Mă reconectez cu copilul interior și vindec răni din trecut, fac poze și le prețuiesc așa cum știu mai bine. 

Sunt recunoscătoare că am unde să mă întorc de fiecare dată, că sunt așteptată cu brațele deschise, cu o cafea fierbinte, cu mâncare făcută cu iubire, și, mai ales, cu momente de liniște urmate de conversații pe care nu le voi uita niciodată. Primul contact cu Acasă e îmbrățișarea părinților mei și timpul cu ei. Apoi mă duc la bunici să petrec timp cu ei, pentru că stăm uneori în tăcere, să ne bucurăm de prezent de parcă nu există decât el. Iar de fiecare dată când plec, ei îmi spun: „Nu avem de gând să plecăm nicăieri. Așa că tu fii tu, bucură-te de tot și când ai nevoie, noi suntem aici și te așteptăm mereu cu o cafea sau ceva bun de mâncare.” 

Acasă, de departe, se vede ca o amintire frumoasă păstrată în inimă, undeva unde mă întorc cu drag.

Pentru că știm amândouă că sunt mulți tineri plecați la studii sau la muncă în Olanda, vreau să le dăm idei de petrecere a timpului liber. Care sunt locurile tale preferate și ce crezi că merită vizitat musai?

Să se ducă să experimenteze, nu contează unde. Fiecare are pasiunile proprii, iar eu îi încurajez să își ia inima în dinți și să le urmeze. Asta cred că dictează cel mai bine cum să își petreacă timpul liber. Eu am multe locuri în care mă întorc cu drag, dar, în același timp, ador să și descopăr. Fiecare loc are magia lui și consider că merită vizitat tot. Nu am un loc preferat, pentru că fiecare vizită undeva îmi oferă o energie aparte de care poate am nevoie în acel moment sau voi avea nevoie pe viitor. Mie îmi place foarte mult… afară. Afară pot vedea, cunoaște, experimenta. Așa că, pe acest „Afară”, îl recomand.

„Pentru mine, muzica e omniprezentă. Sunt momente când parcă uit să respir, îmi pun căștile și respir pe ritm.” 

În 2017 ai publicat „Frânturi”, care știu că s-a născut dintr-o serie de frământări foarte personale. Ce a însemnat pentru tine experiența publicării unei cărți? Te-ai gândit să mai alcătuiești un volum cu experiențele, adunate în scris, care s-au întâmplat între timp?

Pentru mine a fost un vis devenit realitate. Am scris pentru că simțeam nevoia și pentru că, din punctul meu de vedere, poveștile trebuie lăsate libere. Am decis să public pentru a încerca să ajut oamenii. O ambiție pe care o am este aceea de a le aminti oamenilor că nu sunt singuri în lupta pe care o duc și că e mereu cineva acolo care îi înțelege, așa cum și cărțile și muzica au fost acolo pentru mine. Am vrut și vreau să dau mai departe conexiunea sufletelor care poate nu se vor întâlni niciodată, decât prin cuvinte care alcătuiesc povești. A fost o experiență de neuitat, pentru că nu mă așteptam ca mai mult de o persoană să se regăsească în ceea ce am scris. Pentru mine conta doar acel unic suflet.

Chiar mi-aș dori să mai public la un moment dat, doar că nu am mai avut răgaz să scriu atât de mult pentru că alte priorități au ajuns pe primele locuri. Dar încă aștern pe hârtie gânduri, povești pe care le-am auzit și care m-au inspirat. În următorul volum aș vrea să fiu un translator al sufletelor și poveștilor care mi-au atins inima și le-am păstrat cu mine în tot acest timp.

O perioadă știu că ai scris într-o revistă – Collective. The Hague. M-au impresionat tare mult articolele atunci, la unul țin minte că am și plâns, pentru că am rezonat foarte mult. Cum a fost acea colaborare, ce te-a învățat și de unde îți luai inspirația pentru scris?

A fost o colaborare specială. În 2019, când eram în primul an de facultate și încă încercam să îmi găsesc locul, eram într-o asociație de studenți și o fată cu care m-am înțeles foarte bine m-a invitat la un eveniment despre care nu mi-a zis foarte multe, doar că e legat de artă și creație. 

Eram într-o perioadă în care am zis că eu nu o să mai am timp de scris și că o să pun asta în plan secundar. Și știu că am intrat în acea sală și am fost captivă de oamenii de acolo, de cum vorbeau și cât de primitori erau. Eu, foarte timidă, am stat într-un colț și doar m-am bucurat de moment. După aceea, am aflat că e vorba de o asociație care are o revistă și vrea să publice. Am vorbit cu cea care conducea acea asociație după eveniment și am întrebat dacă nu au nevoie de ajutor cu site-ul și cu promovarea revistei. Nu am îndrăznit să spun că aș vrea să scriu și eu, mai ales că nu mai scrisesem niciodată în limba engleză un eseu. După mai multe minute de conversație și cunoaștere, mi-a dat numărul ei și mi-a spus să vorbim a doua zi la o cafea, ca un mic interviu. 

A fost al doilea interviu din viața mea, ca să spun așa, dar i-a plăcut extraordinar pasiunea și determinarea mea. Și mi-am dat seama că atunci când o să simt să scriu din nou, o să o fac. Și după câteva luni am vorbit cu o persoană cu care mă înțelegeam foarte bine și care era și editor la revistă, să-i trimit un articol și să-mi spună ce părere are și dacă îl pot publica în anonimat, pentru că nu mă simțeam încă destul de încrezătoare. 

De atunci am început să public la fiecare ediție. Iar un lucru care mi-a rămas în minte a fost că lucrările pe care le-am scris au fost apreciate pentru descrierea sinceră a interacțiunilor umane. Pot spune că am învățat multe despre tehnicile diferite de a scrie, acolo am experimentat și cu website-ul, dar mai ales cu social media și am învățat cum funcționează, cum să caut ce e nou și să mă adaptez ei. 

Inspirația pentru scris vine în diferite forme pentru mine, o trăire, o poveste auzită, o emoție, orice poate deveni inspirație atâta timp cât sunt deschisă și, mai ales, privesc prin ochii sufletului. 

„Putem fi așa cum ne dorim să fim, și nimeni și nimic nu ne poate spune că nu.”

Avem în comun multe, dar pasiunea pentru lectură e cea mai notabilă. Care sunt acele cărți pe care le consideri formatoarele tale?

„Jocurile foamei” mi-a deschis pofta pentru citit. Eram un copil de clasa a 5-a care trecea printr-o etapă de bullying și care nu își găsea niciun refugiu de tot ce se întâmpla în jur. Iar mătușa mea mi-a dăruit seria de Crăciun. Îți spun sincer că am citit tot pe nerăsuflate și, deodată, nu m-am mai simțit singură. Aveam pe cineva alături care simțea ceea ce simțeam eu, într-un mod diferit, e adevărat. Dar așa am reușit să mă descarc, să plâng, să simt, să râd, să fiu frustrată, să mă întreb de ce se întâmplă asta. Iar cărțile acestea au fost un mod pentru mine de a mă înțelege, de a-mi înțelege sentimentele, a ierta și a trece mai departe cu forțe noi, peste orice se întâmpla. Încă mă întorc la ele atunci când am nevoie de un moment de liniște. 

Și de acolo pot spune că fiecare carte citită a pus o cărămidă la cine sunt eu și cine devin. Am multe titluri în minte care se potrivesc cu momente din viața mea, pe care le-am recitit recent pentru a mă înțelege pe mine din trecut mai bine, dar și pe mine cea din prezent. Spre exemplu, când am nevoie să mă întorc la copilul interior, citesc „Micul Prinț”. Și pot spune că sunt foarte mândră de copilul meu interior care… crește odată cu mine. Cărțile pentru mine sunt și vor rămâne un refugiu, un loc în care pot simți. 

Fiecare carte are rostul ei în viața noastră și vine exact când avem nevoie de ea, fără ca noi să știm. Trebuie doar să fim curioși să o deschidem cu inima. 

Știu că muzica e o parte importantă din tine, un refugiu, dar când a început să însemne atât de mult în viața ta? Poți alege 3 piese din playlist-ul tău pe care să le asociezi cu 3 cărți care îți plac mult?

Mereu am fost un copil plin de energie, și când era câte o melodie îmi plăcea să dansez pe ea, să-i învăț versurile și să sar prin camera mea. Apoi, în clasa I, mi s-a spus că nu am voce să cânt și ar trebui să mimez la ora de muzică. Și nu am știut sincer cum să reacționez atunci pe moment decât să întreb „De ce?” Iar apoi m-am dus la mama și am întrebat cum să fac să învăț să „am voce”. Așa că am început lecțiile de pian. Pe această cale, vreau să-i mulțumesc doamnei mele profesoare de pian, care a luat un copil căruia îi era frică să cânte și l-a învățat teorie muzicală, i-a format urechea muzicală și a lucrat cu vocea acelui copil. 

Nu studiam mereu în particular, sinceră să fiu, și uneori veneam nepregătită, dar nu am fost lăsată să renunț. Ba chiar am fost înțeleasă. Pentru mine, pianul a însemnat o modalitate de scăpare, dar, în același timp… era puțin static pentru un copil care nu poate sta jos. Și într-o zi, când studiam melodiile să recunosc instrumentele care se aud și ritmul, am auzit clar chitara și m-am îndrăgostit de ea. Știu că mi-am cumpărat prima mea chitară din banii strânși la pușculiță. Am numit-o Demetria. Și am început lecțiile de chitară. Și acolo, cu domnul meu profesor, am început să cântăm cu vocea. Și îmi amintesc și acum cum mi se oprea vocea în gât de frică încă. Dar, după câteva luni, am hotărât să fac un pas important pentru mine. M-am dus la ora de chitară cu 2 melodii pe care le stăpâneam. Și acum am imaginea în minte. Eram în fața clasei, mai aveam un scaun în fața mea ca să îmi pun caietul cu notele și versurile. Am respirat adânc și am cântat. Și am simțit atâta putere și m-am regăsit în acordurile chitarei, în versuri, în acel moment. Și atunci am înțeles că nu voi mai fi singură de acum. Și că, orice ar fi, eu am chitara cu mine, munca pe care am depus-o la pian, și nu o să îmi mai spună nimeni să tac. 

Muzica a devenit un refugiu, dar și un loc al puterii. Pentru mine, muzica e omniprezentă. Sunt momente când parcă uit să respir, îmi pun căștile și respir pe ritm. 

Fiecare dintre noi are muzica în suflet sub o formă sau alta. Eu spun să dăm volumul mai tare și să urmăm linia melodică.  Acum voi lăsa melodiile să vorbească de la sine despre cărți. Și a trebuit să mai adaug încă o melodie și o carte pe lângă cele cerute.

Se știe deja că cititorii călătoresc, cel mai adesea, în lumi ficționale, dar știu că tu ai făcut-o mult și în realitate. Care sunt destinațiile din lume în care te-ai întoarce oricând și ce e de văzut acolo?

Dacă aș putea, aș lua globul la pas de mii de ori, pentru că fiecare loc e special. 

Cu siguranță m-aș întoarce la New York. A fost prima mea plecare din primul meu an de facultate, dintr-o nouă etapă a vieții mele. Am organizat-o împreună cu asociația din care făceam atunci parte. Și a fost ca o primă reușită pentru mine. Nu m-am mai simțit niciodată mai liberă ca atunci. Am fost și la primul meu meci NBA, ceea ce, pentru un iubitor de baschet, e ca un vis. Mergeam de dimineața de la 8 până noaptea la 1-2 ca să descoperim ce e în jur. Am fost la un spectacol pe Broadway, la „Fantoma de la Operă”, am fost și am văzut locuri mai mult sau mai puțin turistice. Am trăit și experimentat ceea ce am putut în 8 zile. Am văzut locuri care, pentru mine, erau doar în cărți descrise… și m-am simțit aproape de lumea cărților, a muzicii, a jocului de baschet… a tot ceea ce mă face pe mine… să fiu Eu. 

Și apoi e Val Thorens, locul în care am fost în ultimii 3 ani la schi și în care mă simt ca într-o poveste. Locul care m-a inspirat să scriu și articolul pe care l-ai menționat mai devreme. Când mă duc acolo, e de parcă nimic nu mă poate atinge… în mijlocul munților, al naturii, al zăpezii. E un loc magic în care mă regăsesc și mă simt conectată cu tot ceea ce înseamnă natură, libertate, puritate, frumusețe. 

Relația ta cu mama e una deosebită și pentru că e luna martie, mi-ar plăcea să-mi povestești despre ceea ce vă leagă. De asemenea, lasă te rog un gând pentru femeile care citesc acest interviu.

Mama… E greu să pun în cuvinte ceea ce simt pentru că e mult mai complex decât ceea ce cuvintele pot exprima. Pasiunea pentru frumos cred că ne leagă… Ne place să vedem frumosul în lume și să-l dăm mai departe, ne place să facem oamenii care ne iubesc să se simtă speciali și iubiți… Ne leagă iubirea pentru lectură și, în același timp, ne leagă și diferențele noastre, care sunt multe. 

Am avut recent o conversație cu ea, foarte deschisă. Și ne-am reapropiat cum nu ne-a mai permis timpul să o facem de mult. Și am plâns și râs amândouă. Și am simțit iubirea pură din partea ei la o intensitate de nedescris. Am simțit cum îmi spuneau apropiații că se uita mama la mine. Am simțit tot ceea ce poate nu poate să îmi transmită prin cuvinte… Și am simțit puterea ei pe care o admir. Fiecare amintire alcătuită împreună e neprețuită și plină de iubire. Și știu că e luna femeii, dar simt să vorbesc și despre tata, pentru că el e definiția energiei. El transmite totul prin priviri, gesturi, îmbrățișări. Iar de fiecare dată când se uită la mine simt cât de multe ar vrea să îmi spună, dar nu există cuvinte pentru asta. Ei doi se completează și e frumos să-i vezi împreună. Și vreau să știe amândoi că îi văd și îi apreciez pentru tot ceea ce fac, și, mai ales, îi iubesc. 

Un gând… Am multe gânduri pe care aș vrea să le transmit și încerc să aleg… 

Vreau să le transmit că nimeni nu ne poate spune că nu putem face un anumit lucru pentru că suntem femei/fete. Putem orice atâta timp cât credem asta. Vreau să le spun să se uite în adâncul lor și să găsească acea flacără de războinică, acea flacără care știu că există. Vreau să le spun să fie mândre de cine sunt și să meargă înainte cu capul sus. Vreau să le spun că nu există limite, ci doar iluzii ale lor. Putem fi așa cum ne dorim să fim, și nimeni și nimic nu ne poate spune că nu. Eu am încredere în fiecare dintre ele și le apreciez pentru cine sunt.

În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.

But my dear you know who, we do not have time. We do not own time. This concept started to eat us alive. We are asking everyone for a few seconds to be able to add to ours. We are trying to add to our “value” by asking for somebody else’s time. It is like we are borrowing, but we will never be able to give it back. We start getting upset or hurt because we do not have or receive enough time in return. We continuously worry that we will run out if our inventory is not supplied by someone. We even say “thank you for your time” like we took it and put it in our little box to store it for later. If time is so precious, why when we share a memory, we never quantify how much time we spent on making it? We barely remember the concept of time when we tell a story. We do not even know what time is anymore because it does not matter. It matters that those actions happened.  When we say “thank you for the memory”, we store it in a little box in our hearts.

Think about the stars. When the sky is clear we can see so many. Astronomers define the stars’ brightness in terms of apparent magnitude. The standard distance for that is 32.6 light-years. To be more specific, the light we see has already travelled several light-years. In other words, the light that is projected is an actual living memory. The star already lit a spot in the galaxy and we now see only parts of its past. When we stop and stare, do we think about time? Their time or ours? No. When we look at the stars, we see how they looked years ago. It is possible that some of them do not even exist anymore. This is how insignificant and abstract time can be. There is no way to find out the present state of the stars.

Stars are special in their own way. Humans create shapes from their position or try to predict the future. There is an entire map of how they are placed or what constellation they form. But who decided that? We can form different images by ourselves by connecting some of them. Even if we see the stars close to one another, in reality, they can be light-years away from each other. We are making up stories and giving them more power than they should have over us as we give in to the concept of time.

There is the Orion Nebula, from where the stars are born from clouds of gas and dust. We will never be able to see a star that was just born. I saw the nebula recently through a telescope. It was by mistake, to be honest. I just stood in line to watch something celestial through that big invention. I wanted to ask what I was going to see, but I preferred not to. I just wanted to feel closer to the sky. I saw the Nebula from which some stars are born. My thought was: maybe people are Nebulas for memories. We create memories in the same way stars are born: we only see them after a while. No matter how far some memories are from one another, we tend to connect them because they make us who we are. For some, memories are the only reason to stay alive.

Pe Flavia o puteți găsi aici:

• Instagram
• Facebook

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Flavia Tofan – Fiecare dintre noi are muzica în suflet sub o formă sau alta apare prima dată în Nicol Avram.

În fine, ulterior am ținut legătura, ne-am întâlnit etc. Se fac 3 ani deja (incredibil!) de când Oana m-a invitat să o fotografiez la lansarea primei cărți de proză pe care a lansat-o în urma câștigării unui concurs de scriere creativă – „Primii oameni care au zburat”. A fost și mai și când am auzit-o spunând atunci că volumul a fost inspirat de piesea „Scara 2, etajul 7” a celor de la Carla`s Dreams (ne-am întâlnit în fața scenei la un concert Carla`s), iar la autografe i-am spus că voi face astfel încât cartea să ajungă la solistul trupei cât mai curând. În octombrie 2022 mi-am îndeplinit promisiunea și mi se pare că am îndeplinit un vis (vedeți fotografia cu dovada mai jos în articol). De atunci, am simțit că am fost recompensată cu și mai mult frumos, culoare și profunzime de la Oana, prin tot ceea ce posta, scria, picta… Da, sunt destul de rari oamenii multitalent și pentru mine a fost uluitor să întâlnesc un tânăr multitalent, care mă inspiră prin perseverență, dorința de a învăța și de a se dezvolta constant în domeniile care îi plac.

Am văzut potențialul din Oana și mi-am dorit să o susțin. Cred că contează enorm să ai pe cineva care să te încurajeze, să-ți spună că poți, să-ți arate că ceea ce faci are valoare, este însemnat. Altfel, îți pare că muncești și creezi în van. Odată cu acest interviu și această ocazie, vreau să-mi întăresc sprijinul pentru ceea ce face și este Oana, dar și pentru toți artiștii la început de drum, care se îndoiesc, se întreabă, ezită… Da, orice formă de exprimare care vine din suflet și este pentru suflete se numește artă și e valoroasă, chiar dacă încă nu e cunoscută de mulți sau de toți. Dar e important să crezi în abilitatea ta de a exprima ceea ce simți, pentru că nimeni nu o mai poate face ca tine. Sper să vă încânte modul unic de exprimare al acestei fete talentate, să vă bucurați de sinceritatea și frumosul din ceea ce creează și, cel mai important, să dați mai departe dacă v-a plăcut! Și nu uitați – nimic nu este întâmplător!

Care sunt cuvintele care reușesc să te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?

Nu știu dacă aș putea să mă limitez doar la niște cuvinte și nici cât de corect ar fi. Dar primele care mi-au venit în minte au fost: dezvoltare, motivație, perseverență și speranță. Cred că sunt în acel punct al vieții mele în care trebuie să profit cât mai mult de timpul liber ca să mă descopăr și să evoluez. De aceea, ori de câte ori am ocazia fie încerc lucruri noi, fie le aprofundez pe celelalte.

Știu că orice om care vrea să scrie despre ceva, trebuie mai întâi să citească. Ce rol a jucat pentru tine literatura în desăvârșirea stilului de scris?

Se spune că dacă cuiva nu îi place să citească încă nu a găsit cartea potrivită. Cam așa a fost și în cazul meu. Când eram mică detestam cititul, până ce într-o zi am descoperit seria de cărți a scriitoarei Cassandra Clare, Instrumente Mortale. De acolo a pornit admirația mea pentru acest gen și tot citind fantasy, a crescut în mine din ce în ce mai mult dorința de a scrie. Îmi aduc aminte și acum cât de încântată eram și cum simțeam, pur și simplu, că mi se umple inima de fericire la gândul că aș putea crea astfel de lumi pline de magie, pasiune și suspans, precum cele în care mă trezeam captivă ori de câte ori citeam.

Care sunt acele cărți pe care le consideri formatoarele tale? Poți face un top 3?

Am citit mai multe categorii de cărți, depinde. Dar dacă ar trebui să fac referire la cărțile care m-au ajutat să mă formez în arta scrisului, aș începe cu “Orașul oaselor” de Cassandra Clare pentru că este cartea care m-a făcut să iubesc cititul, e primul volum din seria pe care am menționat-o anterior. Și aș continua cu restul volumelor. Să scriu propriu-zis nu pot zice că am învățat de undeva, pur și simplu mi-am urmat instinctul.

Dacă ar fi vorba de mine ca om, unele din cărțile care au avut impact asupra mea a fost “ Gândește ca un călugăr” de Jay Shetty, o carte care m-a ajutat foarte mult să-mi dau seama de anumite lucruri din viața mea și de cum aș putea deveni o variantă mai bună în tot ceea ce fac. Altă carte pe care aș putea să o menționez e “Mai inteligent, nu mai greu“ de Dave Asprey, care mi-a schimbat perspectiva, m-a făcut să-mi doresc o schimbare spre mai bine și mai mult decât atât, mi-a oferit claritate.

„De-a lungul vieții, nu există om care să nu fi trecut prin suferință și durere, e inevitabil. Dar ceea ce facem cu ea, ne diferențiază.”

Povestește-mi cum se întrepătrunde facultatea pe care ai ales-o cu preocupările tale artistice și de ce ai ales domeniul acesta?

Facultatea de Farmacie a fost varianta cea mai bună la momentul respectiv pentru mine. Nu pot să spun că era neapărat un domeniu care mă pasiona, chiar eram foarte nesigură, confuză și îmi era teamă că nu o să mă descurc. Într-adevăr, nu mi-a fost ușor și nici acum nu pot să spun că îmi este, mai ales că pasiunile mele sunt din alt domeniu, care nu prea au legătură. Însă, cu timpul m-am obișnuit și chiar am întâlnit materii care să-mi placă, în special botanica și cosmetologia. Cât despre pasiunile mele din sfera artistică, caut să îmi fac cât de mult timp pot pentru ele. Nu vreau să renunț la niciuna din ele, deși nu-i ușor, și, de multe ori, sfârșesc prin a neglija cel puțina una dintre ele, dacă nu chiar două. Cumva din cauza asta simt că stagnez și nu reușesc să evoluez prea mult în niciunul din domenii. Sunt perioade în care mă axez mai mult pe fotografie, scris ori pictură, și inevitabil, pe restul nu mai apuc să le practic. Iar asta și pentru că programul și cerințele de la facultate nu sunt unele prea favorabile. Dar merg înainte și fac tot ce pot mai bine să mă organizez, astfel încât să dau tot ce-i mai bun din mine. Mai mult decât atât, s-a născut în mine o speranță care totodată îmi e și un fel de motivație: ideea că aș putea găsi o legătură între artă și medicină, un mod în care aș putea să-mi exercit creativitatea și latura de artistă în farmacie. Nu cred că este imposibil, însă mai am mult până voi ajunge acolo. Și sunt dispusă să dau tot ce pot mai bine din mine ca să o fac.

Deși atât de tânără, ai avut ocazia să publici două cărți. Povestește-mi puțin despre procesul acesta de a scrie o carte. Ce a însemnat să-ți vezi cuvintele prinzând forme frumoase pe hârtie?

Nimic nu se compară cu momentul în care, în sfârșit, îți ții în mâini propriile creații finalizate, iar asta cred că poate confirma orice scriitor. Pentru mine momentul este unul care mă încarcă cu așa multă energie pozitivă și recunoștință deoarece mă face să realizez că tot efortul, tot procesul prin care am trecut și eu și cartea, a meritat. Totuși, țin să menționez că ambele cărți au fost publicate în cadrul a două concursuri, n-ar fi tocmai corect să spun că le-am publicat eu. Deși îmi doresc foarte mult să public și abia aștept momentul, cred că încă mai am de învățat și că trebuie să mă documentez mai mult legat de tot procesul de a scrie, a edita, a publica și lansa o carte pentru a mă asigura că voi face lucrurile cum trebuie. Încă de când eram mică mi-am promis că voi face asta, fără ca măcar să mă gândesc că lucrurile ar putea sta altfel, ori că s-ar putea să nu-mi iasă totul cum vreau eu. Aveam o siguranță stranie, și naivă aș putea zice, că o să-mi țin în mână seria de cărți la care abia începusem să scriu pe atunci. Mă simțeam de parcă m-aș fi născut să fac asta. Era ceva indiscutabil. Privind în urmă, știu că lucrurile nu au decurs neapărat precum îmi doream atunci, dar asta nu mă poate opri. N-am de gând să părăsesc această lume înainte de a o face și pe asta, mai exact înainte de a crea și elibera acel univers pe care începusem să-l creionez încă de la 12-13 ani.

Cât despre procesul în sine de a scrie o carte, în general las lucrurile să decurgă natural. Deși am obiective și automat așteptări mari de la mine, când vine vorba de scrisul propriu-zis îmi dau voie să fiu liberă, să simt și să creez fără să-mi fac griji dacă cineva ar sta să citească sau nu. Îmi las imaginația să se manifeste ca un copil într-un magazin de dulciuri și jucării. Pe de altă parte însă, îmi place să mă și organizez, să fac planuri și liste pentru că asta îmi oferă claritate, siguranță, viziune și mai ales mă ajută să nu mă pierd în acel “haos creativ”.

Știu că „Primii oameni care au zburat” este inspirată de o melodie. Ce rol are muzica în viața ta și cât te susține ea în procesul tău creativ?

Da, mai exact ideea cărții mi-a venit când ascultam melodia “Scara 2, etajul 7” de la Carla’s Dreams. Muzica a jucat mereu un rol important în viața mea. Nu cred că trece vreo zi fără să nu o ascult. Multe idei mi-au venit când ascultam melodii, și asta fără ca măcar să-mi dau seama. Cred că este mai mult despre felul în care mă face muzica să simt, e ca un teren magic care mă teleportează în anumite vremuri și locuri pentru a explora și cultiva diferite emoții. Iar de la emoții consider că pornește totul, fie că e vorba de o simplă încântare, de retrăirea unei amintiri dureroase îndepărtate ori de încercarea unui sentiment nou. Muzica mă face să simt și când simt, scriu.

Poți alege 3 fotografii de care ești mândră și să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?

Taylor Swift – Wildest Dreams

Billie Eilish – CHIHIRO

M83 – Midnight City

Când a început pasiunea pentru fotografie să prindă contur, ce îți place cel mai tare să fotografiezi și de ce?

Cred că momentul în care mi-am dat seama că am această pasiune a fost în gimnaziu, când am fotografiat cu telefonul copacul din curtea școlii. Am făcut asta în fiecare anotimp și am aranjat pozele într-un colaj. Îmi plăcea foarte mult cromatica, deși acum, dacă mă uit în urmă, îmi dau seama că erau foarte editate și saturate. De atunci, am început să fac fotografii la orice. Și asta fac și acum, îmi place să experimentez mai multe tipuri de fotografie, deși un top ar fi: fotografia de stradă, de portret, de peisaj și natură, și poate și fotografia de concert. În esență, cel mai mult îmi place să surprind și să transmit emoție, acesta fiind și scopul meu. Pentru mine, au un loc aparte fotografiile care au o poveste în spate, ori care chiar ele ilustrează una.

„… pentru că atunci când faci ceea ce îți place cu adevărat, când ai atât de multă pasiune în inima ta, nici nu mai simți când trece timpul. De fapt, nu mai simți nimic altceva. Ești acolo, cu pasiunea ta și asta e tot ceea ce contează.”

Ce te inspiră să creezi și cum ți-ai dezvoltat această „sensibilitate la frumos”, de-a lungul timpului?

Îmi este mult prea greu să mă limitez la un singur răspuns aici. Cred că tot ce mă înconjoară îmi poate deveni o sursă de inspirație: de la fotografii din online sau expoziții până la un cuvânt auzit la întâmplare în tramvai. Unele idei îmi mai provin și din visele pe care le am. Probabil cel mai mult aș spune că mă inspiră muzica, în special cea care îmi transmite diferite emoții cu care pot jongla în arta scrisului. De asemenea, mă simt inspirată și atunci când văd alte persoane care excelează în domeniile lor artistice și, totodată, mă simt motivată când văd atât frumos.

Care crezi că este cea mai mare satisfacție a unui artist (fie că scrie, pictează, fotografiază etc.)? Dar a ta?

Cred că cea mai mare satisfacție a unui artist este, fără doar și poate, să vadă că propriile lui creații au transmis emoții. Că oamenii reacționează, fie pozitiv sau negativ, că-și retrăiesc viața prin creația lui. Sau cel puțin asta cred că este a mea. Eu, spre exemplu, fie când văd acel zâmbet mulțumit al modelului la vederea rezultatelor de la ședința foto, fie când simt încântarea și dorința de a mai citi, a unei persoane, după ce mi-a citit cărțile, ori curiozitatea și percepția diferită a iubitorilor de artă asupra tablourilor pe care le pictez – atunci mă simt cu adevărat împlinită. Simt că am reușit să fac unul dintre cele mai frumoase lucruri: să fac oamenii să trăiască cu adevărat. Și cred că, într-un fel asta mă face și pe mine să trăiesc.

Pentru modul în care te exprimi, creezi, pictezi, eu te consider artistă, dar se spune că arta cere sacrificii. Așa e și în cazul tău sau privești procesul mult mai relaxat?

O întrebare grea și foarte profundă aș putea spune. Depinde și ce înțelege fiecare prin sacrificiu. Eu personal cred că orice domeniu necesită sacrificii și unul dintre ele, printre cele mai importante, este timpul. Însă aici rămâne la latitudinea fiecăruia, dacă e vorba de un sacrificiu sau nu, pentru că atunci când faci ceea ce îți place cu adevărat, când ai atât de multă pasiune în inima ta, nici nu mai simți când trece timpul. De fapt, nu mai simți nimic altceva. Ești acolo, cu pasiunea ta și asta e tot ceea ce contează. Nu îți mai e foame sau frig, nu-ți mai faci griji pentru altele, aproape că uiți că mai ești om. Te contopești cu ea și devii o manifestare ai ei, întrucât ajungi să te întrebi dacă tu ai acea pasiune sau pasiunea te are, de fapt, pe tine.

Pe de altă parte, n-aș vrea să trec de acest subiect, fără să menționez acest aspect. Ca artiști, de multe ori, ne confruntăm cu persoane care nu numai că nu ne susțin, dar se trezesc aruncând niște vorbe destul de grele – vorbe care poate nu înseamnă nimic, dar care ne iau din esență. Sunt conștientă că acest tip de persoane vor exista mereu, că soluția nu e la ele, ci la noi, să știm să selectăm ceea ce este direcționat spre noi. Însă, cum ai putea să te aperi de meteoriți apăruți de nicăieri când în inima ta încă mai conduce acel copil – sursa creativității tale, în cele din urmă? Nu ai cerut să ai parte de asta, dar te trezești brusc cu găuri în acoperiș. Un copil nu știe să repare asta, așa că, atunci când se întâmplă, maturizarea e singura opțiune pentru a supraviețui. Acesta e sacrificiul și în același timp, curajul. Să te ridici, să te vindeci singur și iar să dăruiești din tine aceleiași lumi care te-a făcut să cazi. Da, artiștii sunt sensibili, dar asta e și puterea lor. Pentru că nu contează cât de mult sunt răniți, o iau de la capăt și în plus, într-un mod artistic!

Ce înseamnă poezia pentru tine și care este poemul tău de suflet din toate cele pe care le-ai scris?

Nu cred că am stat niciodată să mă gândesc ce înseamnă poezia pentru mine. A fost mai mult ceva care m-a luat în surprindere și pe mine. Nu citeam poezie și chiar aveam o gândire limitată din acest punct de vedere, n-o vedeam decât un amestec calculat de rime, ritm și măsură, așa cum eram învățați la școală. Apoi ceva s-a schimbat total în mine, atât de brusc, atât de neprevăzut și toate numai pentru că am participat într-o zi oarecare la liceu la o întrunire a unor poeți cunoscuți, români și străini. Văzând pasiunea lor și ascultând versurile ieșite din tiparul poeziilor din programa școlară, am rămas impresionată și profund inspirată. La finalul zilei aveam total o altă perspectivă asupra poeziei și știam că-mi doresc să o încerc și eu. A urmat o avalanșă de versuri, de care nu credeam vreodată că sunt capabilă. Nici nu mă gândeam cât de bine scriam sau nu, dacă aveam ritm sau măsura perfectă, maxim foloseam rima. Pur și simplu, lăsam diferite sentimente să-mi scrie ele poeziile, eram ca un izvor sălbatic, răsărit de nicăieri, de care nu știa nimeni. Aveau un gust prea metalic, greu de agreat? Nu știam și nici nu acordam atenție acestui lucru. Știam doar că nu puteam să mă opresc, versurile curgeau așa cum îmi curgea sângele prin vene, de parcă fuseseră acolo dintotdeauna și doar așteptau să iasă la suprafață.

Am mai multe poeme de suflet și îmi este foarte greu să aleg doar unul, dar acesta este unul dintre primele pe care le-am scris și cumva are un loc aparte pentru mine. Nu consider că este cel mai bun, recitindu-l nu aș mai spune că îmi place la fel de mult, dar am vrut să-l las în varianta pe care am scris-o inițial.

Cea mai frumoasă sinucidere

Dacă aș vrea vreodată să mă omor...
m-aș da în leagănul de iarbă cerând ajutor,
mi-aș lua avânt nebun mușcând aer de frică
și m-aș lăsa să trec prin nori cu o senzație electrică,
simțind atingerea scurtă a fulgerului morții,
îmbrățișând larg cerul și libertatea luând proporții
spânzurat de sforile încâlcite ale viselor neîmplinite
sperând că aș rămâne o amintire de emoții infinite.

Atunci când suntem tineri este esențial să avem modele sau oameni care ne inspiră, care să ne facă să devenim mai buni și mai buni în ceea ce vrem să facem. Tu ai avut sau ai astfel de oameni și dacă da, cum te-au ajutat să fii tu, cea de astăzi?

Dacă e să fiu sinceră, cumva mi-a lipsit acest lucru, să am persoane exemplu pe care să le urmăresc constant și care să mă îndrume. Am învățat și m-am inspirat de prin părți, nu pot să zic că am avut oameni pe care să-i urmăresc cu atenție o bună perioadă de timp. Nu sunt mândră de acest lucru, îmi pare rău că n-am reușit să mă orientez și să acord mai multă atenție acestui fapt. Sunt conștientă și am observat și eu pe pielea mea ce diferență e atunci când ai pe cineva drept sursă de inspirație, motivație și pe cineva de la care ai ce să înveți. Însă acum vreau să mă axez mai mult pe acest lucru.

O mare admirație am, bineînțeles, față de scriitoarea Cassandra Clare, care m-a introdus în lumea cărților și care m-a făcut să mă îndrăgostesc de genul fantasy și tot ce poate avea legătură cu el. Printre poeții pe care i-am citit și îi apreciez se numără Mihai Eminescu, Emil Brumaru, Mihai Gavrilescu, Constantin Romulus Preda. Din domeniul artei vizuale, unul dintre artiștii mei preferați aș putea spune că este Aykut Aydogdu. Un fotograf pe care îl apreciez, la care am fost și la un eveniment pe care l-a organizat în Iași acum ceva timp, este Alin Panaite. De asemenea ador fotografiile realizate de Alex.macrotart și Elizabeth Elder, care mi se par pline de magie și care, totodată, mă fac să-mi doresc să încerc și eu fotografia macro, respectiv cea tip fine art. Pe parte de dezvoltare personală, spiritualitate și sănătate îi urmăresc frecvent pe Jay Shetty, Dave Asprey, dar i-am mai citit și pe Dr Vasi Rădulescu și Anthony William.

„Da, artiștii sunt sensibili, dar asta e și puterea lor. Pentru că nu contează cât de mult sunt răniți, o iau de la capăt și în plus, într-un mod artistic!”

În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.

N-am putut să aleg între cele două, am simțit că amândouă merită a fi citite.

Este atât de ciudat când vine un străin să-ți spună cine ești și realizezi că până atunci nu aveai habar de asta nici măcar tu. Abia în acel moment îți dai seama de cine ești tu cu adevărat și te trezești din minciunile în care te-ai îngropat singur.

Durerea e ca un râu curgător. Nu o să se oprească niciodată din a veni. Dacă pui un baraj între tine și sentimente, se va tot aduna până când acesta se va prăbuși și totul se va nimici. De aceea trebuie să o accepți, să o trăiești și să treci peste. Suntem născuți din durere, durerea unei mame – deci trebuie să fim capabili să o înfruntăm la rândul nostru.

Primul citat e mai mult ca un reminder să nu ne pierdem în haosul vieții de zi cu zi. E ușor să te afunzi în responsabilități, griji, muncă și să uiți în timp de visurile și idealurile tale, ajungând să duci o viață nefericită. Totul ține de tine, atât de banal și ușor este, dar soluția e mereu la noi – suntem prea copleșiți și orbi uneori. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ne limiteze, nici măcar pe noi înșine. De cele mai multe ori, nici nu realizăm că ne aflăm în această situație, întrucât a devenit cumva un stil de viață, dar avem nevoie de un imbold, o scânteie ca să ne reaprindem.

Al doilea citat pune accentul pe o putere care se regăsește în fiecare din noi, dar de care mulți sunt inconștienți. De-a lungul vieții, nu există om care să nu fi trecut prin suferință și durere, e inevitabil. Dar ceea ce facem cu ea, ne diferențiază. Putem să ne afundăm și mai mult în întuneric? E cel mai comod. Dar putem să înflorim dintr-un teren arid? În definitiv, e doar o chestie de perspectivă. Putem lua acea durere și face un miracol din ea. Sau putem s-o adâncim și să rămânem în întuneric, fiindcă la urma urmei și lumina poate fi periculoasă uneori. E alegerea fiecăruia.

Pe Oana o puteți găsi aici:

• Instagram
• Instagram
• Instagram
• Facebook
• Facebook

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Oana Roșu – „Muzica mă face să simt și când simt, scriu” apare prima dată în Nicol Avram.

Al doilea interviu – poveste din luna decembrie este cu Bogdan Mocanu, proful care mi-a adus aminte de ce e fotografia este atât de importantă pentru mine și de ce nu trebuie să renunț chiar dacă uneori devine greu, dar mai mult decât orice, m-a ajutat să realizez că aveam nevoie de o perspectivă fresh asupra fotografiei ca să continui să o fac cu drag, să mai schimb perspectiva, iar asta a fost posibil doar datorită entuziasmului și a determinării lui, dar și a colegilor, toți tineri și toți dornici să învețe, să înțeleagă, să se perfecționeze…

Interviul acesta e modul meu de a-i mulțumi pentru toate cele de mai sus, dar este și modul prin care pot să împărtășesc cu voi bucuria întâlnirii cu un om pasionat, extrem de talentat, care m-a fascinat prin viziunea sa unică și sensibilă, în special asupra naturii și a fenomenelor ei. Iar acum, din rândurile de mai jos, am aflat și despre profunzimea cu care privește viața și ceea ce i se întâmplă, fotografia fiind modul în care transpune ceea ce simte, ce știe, ce gândește și apreciază. Sper să vă inspire și pe voi, să găsiți ceva valoros din filozofia lui de creație și de viață și, într-un final, să vă ajute să vedeți fotografia și în alt mod!

Cum te poți descrie până în acest moment al vieții tale?

Într-un cuvânt ar fi „împăcat” sau „suma minusurilor e mai mică decât suma plusurilor”. Lăsând jocurile de cuvinte la o parte, doar încerc să mă bucur de toate care vin spre mine și chiar dacă unele îmi dau bătăi de cap, îmi trece repede. Sunt bucuros, trist, entuziasmat, fericit, agitat, obosit și cu toate astea tot îmi voi pune sufletul pe masă pentru cei dragi mie. Partea cea mai faină la acest moment al vieții este că mă învață pentru următoarele și va fi din ce în ce mai bine.

Ce înseamnă fotografia pentru tine și când a început să prindă contur această pasiune?

Nu am vreo poveste inspirațională, dimpotrivă, un parcurs extraordinar de ordinar. Cumva de la o cameră din banii de bursă, un curs foto, voluntariat pe resurse umane, job de editor foto, un internship într-o corporație, iar apoi încă un job de fotograf și editor, am ajuns să pornesc ceva singur – Altcumva. Așadar, drumul e abia la început, iar istoric vorbind, am văzut deja că orice se poate întâmpla, mai ales că sunt atât curios.

De mic am stat pe afară și nu conta cum era vremea, iar o dată cu trecere timpului, cu primul telefon cu cameră, până la aparat, parcă nu mă mai satur să fiu afară prin păduri, cărări sau în mijlocul furtunilor, mai ales că pot arăta și altora ce văd eu. Îmi dau silința să transmit și din starea mea de atunci prin imaginile mele, iar asta nu este ușor atunci când afară este mohorât, dar eu tot sunt bucuros că sunt acolo, atunci.

„Dacă am învățat ceva din viața mea este că este necesar să mă bucur de lucrurile bune care vin spre mine și să nu fiu prea dur cu mine și să nu mă judec așa de tare.”

Intrând în detalii de ordin tehnic, pentru că, trebuie să recunosc, calitatea fotografiilor pe care le faci vorbește de la sine, cu ce aparate/obiective lucrezi și unde ți-ai pus bazele tehnicii fotografice?

Mulțumesc tare mult! O mare parte din ce am învățat a fost de pe YouTube, o alta a fost de la cei cu care am lucrat, iar aici mă refer la situații și ponturi atât de specifice încât doar oamenii care fac fotografie de ani buni le-au întâlnit. Apoi e munca efectivă și din greșeli, iar d-astea tot fac, deci voi tot învăța. Interesant a fost că singurul curs foto pe care l-am făcut prin 2010-2011 nu m-a învățat deloc partea tehnică, în schimb am învățat cum să învăț, si acum, încă petrec ore pe YouTube uitându-mă la tutoriale de fotografie și cinematografie. Aparatele foto sunt doar unul din instrumentele pe care le avem la îndemană să ne exprimăm și fie că ai Canon, Nikon, Sony sau oricare alt brand, în final ajunge să fie o alegere subiectivă a aparaturii și nu neapărat niște specificații tehnice. Eu momentan folosesc Canon, dar pentru mine nu contează atât de mult ce folosesc, atâta vreme cât mă ajută să îmi fac treaba bine și cât mai ușor. Mai mult, cu un stil de editare unitar poți avea fotografii făcute cu branduri diferite între care nu vei vedea diferențe; chiar și eu am combinat în același set de fotografii Canon și Sony, iar la final nu mai știam care era care.

Care este cea mai mare satisfacție a ta ca fotograf?

Primul gând este că îmi place tare mult să fotografiez. Dacă vorbim de peisaje (ce îmi place cel mai mult) aproape mereu fac fotografiile pentru mine și atât, iar unele dintre ele nu sunt publicate pe niciunde. Dacă vorbim despre evenimente, mă bucură și încurajează, în același timp, faptul că oamenii au încredere în mine cu evenimentele lor, fie că este o conferință de trei zile, fie că este o nuntă. De când am început să fac fotografie și să fac bani din asta, un alt aspect pe care uneori nu l-am luat în seamă a fost că voi greși de-a lungul timpului, dar cumva am avut noroc de oameni buni și înțelegători, iar așa mi-a fost mult mai ușor să merg mai departe și să nu fiu așa dur cu mine.

Ce i-ai sfătui pe tinerii care au talent și viziune, dar nu sunt convinși că fotografia este drumul potrivit pentru ei?

Aici văd două drumuri, unul în care încearcă pe pielea lor fotografia, să facă fotografii. Iar al doilea ar fi să vorbească cu oameni care fac deja asta, mai ales cei care fac bani din fotografie pentru că ei (aproape) sigur au trecut prin momente în care s-au gândit să renunțe (cum am făcut și eu într-un punct). Și cel mai important, să aibă puțină încredere că lucrurile se vor așeza, dar e nevoie de timp. Uneori este nevoie de mult timp pentru că viața are modul ei de a te duce unde ai nevoie pe alte drumuri decât cele la care te gândești și nu le alege pe cele mai ușoare.

Mi-ai fost prof la atelierele de fotografie pe care le-ai susținut în cadrul asociației Better Youth, iar eu am făcut parte din a doua grupă de la București și a treia grupă din cele patru, pe care le-ai făcut în 3 orașe: București, Ploiești și Brașov. Povestește-mi despre cum ai creat formatul atelierelor, cum este să-i ajuți pe oameni să se exprime prin fotografie și ce ai învățat tu prin prisma atelierelor, de la oamenii pe care i-ai întâlnit.

Când am început să creionez structura mi-am dat seama că încercam să acopăr prea multe lucruri, prea multe detalii, iar timpul era limitat și nu aș fi putut acoperi tot ce voiam. Așa că am ajuns la o variantă mai general valabilă care să poată fi adaptată mai ușor la cursanți și așa decis să împart cursul într-o parte de teorie, una de practică și încă una de editare/ feedback. Pentru mine, cel mai important a fost să dau mai departe informații de care cursanții aveau nevoie, să înțeleg care este nivelul fiecăruia, cine are și folosește un aparat foto și ce voiau să facă din fotografie. Teoria se poate găsi online destul de ușor, partea de editare se învață la fel de simplu, de aceea am putut sări peste unele lucruri și am făcut mai mult din ce voiau si cursanții, fie că am stat în jurul laptopului pe stradă să vedem ce a făcut fiecare la final de curs după o tură de fotografiat, fie că am fotografiat noaptea pentru că s-a dat ora înapoi. Fiecare dintre cele patru grupe m-a învățat lucruri sau mi-a reamintit de ce fac ce fac.

Care crezi că este definiția și rolul fotografiei, la modul general?

În mod general fotografia poate fi considerată un fel de pictură sau desen cu lumină, dar cred că este mai mult de atât. Un mod de a te exprima sau unul de a te relaxa, pentru unii o sursă de venit, iar pentru alții o sursă de energie și de aceea cred că fotografia poate avea câte o definiție pentru fiecare om și toate să fie adevărate.

Dacă o fotografie face cât o mie de cuvinte, rolul acesteia, printre altele, cred că este și de a arăta ce ne scapă la prima vedere, de a ține o amintire în mână și de a ne putea juca cu timpul și emoțiile noastre din niște momente, din viața noastră.

„…uneori nu e suficient un singur om care să te inspire.”

Se zice că cel mai important atu al unui fotograf este viziunea pe care o are și nu aparatura de care dispune. Tu ai un portofoliu destul de vast, dar viziunea ta este una cu totul și cu totul specială, atentă la detalii și sensibilă, în special când vine vorba de elemente din natură. Cum ți-ai format stilul acesta și de unde te inspiri?

Mulțumesc tare mult! Mă inspir de peste tot, de la alți fotografi, din cinematografie și din greșelile mele. De-a lungul timpului am reușit să intuiesc cum schimbă lumina, anotimpurile și trecerea timpului unele locuri. Am început să văd asta la început în editare când mare parte din începuturile mele în fotografie le-am petrecut pe acasă prin Prahova, undeva în câmpie unde fotografiam de multe ori același locuri. Ușor, ușor am început să văd lucruri, cum lumina conturează lucrurile, cum timpul își lasă amprenta sau cum furtunile pot distruge totul în câteva minute, dar și toate frumusețile și minunățiile naturii, de la texturile primăverii până la culorile toamnei și liniștea iernii.

Între proiecte, evenimente și deplasări ai timp să citești sau să vezi ceva bun? Dacă da, împărtășește-ne câte două „preferate” din fiecare categorie, spunând și de ce ți-au plăcut.

Mi-am făcut prea puțin timp pentru citit în ultima vreme, dar tot am două recomandări. Una este cartea aia de pe birou pe care ai început-o (și nu ai terminat-o), iar a doua este Stories That Stick de Kindra Hall.

De văzut, cum ziceam și mai devreme, multe tutoriale mai degrabă, dar aș recomanda Ted Lasso pentru că are de toate.

Poți alege 3 fotografii din portofoliul tău de care ești mândru și pe care, mai apoi, să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău?

Cele trei fotografii de mai jos sunt doar câteva din favoritele mele.

Sting – Shape of My Heart – ar merge pentru becuri

Robert Miles – Children

Cred că melodia asta aș lega-o de această fotografie: Bob Sinclar Ft. Steve Edwards – World Hold On

Rolul social media în ascensiunea unui fotograf – care crezi că este și ce părere ai despre trendurile în fotografie care apar în spațiul public?

Discuția asta este foarte nuanțată, dar cred că social media este importantă pentru că poți ajunge la foarte mulți oameni, iar asta vine la pachet cu multe, cum ar fi laude, dar și critici, un simț de validare sau invalidare și multe altele. Trendurile în fotografie sunt bune mai ales pentru cei la început de drum, pentru că așa pot învața tehnic fotografie foarte repede replicând. Pe măsură ce înveți și crești, aceste trenduri cred că îți pot da mai degrabă idei pentru alte fotografii, ceva mai autentice.

„Fotografia poate avea câte o definiție pentru fiecare om și toate să fie adevărate.”

Știu că-ți place să hoinărești și, într-un fel, asta e ceva ce vine la pachet cu fascinația ta pentru natură. Care sunt top 3 locuri în care te-ai întoarce oricând și ce e de văzut/experimentat acolo?

Unul din locurile în care mă întorc este unde am crescut, iar acolo nu e neapărat ceva impresionant de văzut, fiind câmpie (undeva la granița dintre Prahova, Ialomița și Buzău), dar mi-a plăcut mereu pentru că: nu este plată câmpia, am câteva lacuri (cu amintiri vara la scăldat, dar și iarna pe gheață) și că pot vedea munții în depărtare. Uneori liniștea de pe câmpiile acelea este ruptă doar de câinii din sate.

Ai fost vreodată la mare iarna? In ultimele ierni am reușit să ajung măcar o dată la mare în toiul iernii și îmi place la nebunie. Uit de frig și de vânt când sunt acolo, iar marea este mai frumoasă decât vara, cel puțin pentru mine. E un sentiment fain să fiu printre puținii oameni de acolo și parcă și marea se bucură mai tare, este mai veselă – unii i-ar spune agitată.

Un loc atipic pentru cei mai mulți oameni este oriunde se formează o furtună. Vreau să fiu acolo, mai ales când sunt tunete, nori negrii și vânt puternic și să simt puterea naturii, să aud vuietul ăla uneori înfricoșător, dar cu încredere că voi fi bine.

Atunci când suntem tineri este esențial să avem modele sau oameni care ne inspiră, care să ne facă să fim mai buni și mai buni în ceea ce vrem să facem. Tu ai avut astfel de oameni și dacă da, cum te-au ajutat să fii tu, cel de azi?

Nu am un model după care m-am ghidat, în schimb am fost curios să aflu cât mai multe despre oamenii pasionați de ceea ce fac, despre cum fac unele lucruri și mai ales de ce le fac, și, cred că, uneori nu e suficient un singur om care să te inspire. Mereu am spus că bătrânii au multe de povestit și dat mai departe, iar istoria ne-a dovedit de fiecare dată că lucrurile se repetă și cu toate astea, uităm.

Am avut noroc de unele contexte din care am învățat foarte multe. De exemplu, proiectul Meserii cu Rost m-a dus prin țară pe la meșteșugari, profesori, circari, dar și oameni simpli, iar oricare dintre ei pot fi modele pentru noi atunci când suntem tineri. Bineînțeles, fiecare dintre noi este dator să treacă prin filtrele lui și să adune lucrurile bune care să ne ajute să creștem.

Un alt lucru important este faptul că, atunci când suntem tineri este de așteptat să facem greșeli, până la urmă facem lucruri, greșim și învățăm. Ne uităm la cei mai mari decât noi și credem că nu mai fac greșeli, dar uităm că și ei au fost în locul nostru și au făcut partea lor, iar acum știu ceva mai multe.

În final, categoria de pe site sub care se va publica interviul se numește „interviuri-poveste” pentru că mi se pare esențial să creăm povești și să le dăm mai departe sau să le auzim și să le împărtășim cu alții. Spune-mi, ai o poveste care te-a impresionat sau pe care ai trăit-o și crezi că merită împărtășită și cu alții, pentru a putea învăța ceva din ea?

Nu am o poveste impresionantă, dar sunt norocos să cunosc oameni care fac lucruri extraordinare și sper să mai facă și să ducă mai departe poveștile. Oamenii din spatele proiectelor precum Oamenii Dreptății, Meserii cu Rost mai au multe povești de arătat lumii. De la oameni cu meserii vechi de când lumea, până la oamenii care luptă cu injustiția din jurul nostru pentru ca lumea asta să fie mai bună. Să nu uităm de ai noștri – de învățători, dar și de bătrâni, avem multe de învățat de la ei, dar trebuie să ascultăm, chiar dacă uneori nu este ce vrem noi să auzim.

Dacă am învățat ceva din viața mea este că este necesar să mă bucur de lucrurile bune care vin spre mine și să nu fiu prea dur cu mine și să nu mă judec așa de tare. Nu e onest să mă cert pe mine de ieri, pentru că astăzi știu mult mai multe decât știam ieri.

Pe Bogdan îl puteți găsi aici:

• Instagram
• Facebook
• Legătură
• YouTube
• YouTube
• Instagram

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Bogdan Mocanu (Altcumva) – Rolul fotografiei este de a arăta ceea ne scapă la prima vedere apare prima dată în Nicol Avram.

M-au inspirat întotdeauna calmul, răbdarea și dedicarea Rebecăi. Inteligența ei, dar și maturitatea emoțională. Mi-a dat unele din cele mai bune sfaturi atunci când aveam cea mai mare nevoie și m-a ajutat să depășesc una din cele mai negre perioade din viața mea, acum 2 ani. Știu că cel mai mare vis al ei e să-i ajute pe ceilalți, să le fie alături, să le ofere reperele pentru a se întoarce spre ei și a se uita cu sinceritate la ceea ce sunt, iar prin intermediul psihologiei va reuși să facă asta. Eu cred în ea, în abilitățile care o recomandă pentru domeniul acesta.

Mi-am dorit foarte mult ca acest interviu să fie realizat undeva în apropierea Crăciunului sau iarna și, deși acum câțiva ani am mai avut o inițiativă, acum a fost momentul potrivit. Pentru ambele. De ce voiam în mod special să fie în această perioadă? Pentru că una din cele mai vii amintiri ale mele cu Rebeca de când eram liceu e aceea în care a trebuit să răspundem cu toții la întrebarea „Ce înseamnă Crăciunul pentru tine?”, iar ea a dat un răspuns extrem de simplu, dar profund, care pe mine, la acea vreme, m-a impresionat. A spus: „Pentru mine Crăciunul înseamnă să petrec timp alături de familia mea.” De asemenea, îi place iarna, foarte mult chiar, și m-am gândit că interviul acesta ar fi un cadou frumos pentru ea, un remider despre propriul potențial, la începutul celei mai magice perioade din an.

Sunt recunoscătoare că în viața mea există oameni atât de echilibrați, atât de dedicați, de sinceri, de profunzi în modul simplu de a vedea lumea, precum Rebeca și, mai ales, că o pot numi prietenă, o constantă liniștitoare în viața mea. Vă las să descoperiți în rândurile de mai jos „mici doze de înțelepciune” de la o tânără pe care o respect foarte mult și a cărei viziune despre lume mă inspiră. Sper să vă inspire și pe voi să credeți într-o lume mai bună, în care autenticitatea să fie regula și nu excepția!

Ce te definește pe tine ca om?

Mă definește ceea ce fac. Psihologia, sportul, proiectele personale, gătitul, activitățile zilnice, toate spun despre mine mai mult decât aș putea prin cuvinte.

Mă definește ceea ce citesc, ceea ce privesc, ceea ce ascult. Cărțile din care am ce învăța, oamenii pe care îi admir, filmele profunde care îmi pun mintea la lucru, muzica diversificată în funcție de stare și activitate, toate acestea spun despre mine câte ceva.

Mă definesc oamenii cu care mă înconjor. Familia și puținii prieteni din viața mea, precum și oamenii care sunt trecători, dar îmi oferă lecții, toți spun câte o parte din povestea mea.

Sunt un om simplu care încă își caută definiția și sensul.

Povestește-mi de ce ai ales să stiudiezi la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Brașov. Între timp, ai terminat licența ca șefă de promoție. Ce ți-a adus experiența de la facultate și ce le-ai spune celor care vor să aleagă psihologia, dar nu sunt siguri că este pentru ei?

Dintotdeauna m-a fascinat mintea umană, în toată complexitatea ei. Interesul pentru ce se ascunde în spatele cuvintelor, comportamentelor și trăirilor a fost mereu prezent, iar Facultatea de Psihologie a fost ocazia de a aprofunda toate acestea și de a-mi răspunde la multe întrebări.

De ce Brașov? Nu știam aproape nimic despre el când l-am ales, dar am văzut întotdeauna Brașovul ca un oraș în care m-aș regăsi. Poate că m-a atras și doza de necunoscut, nevoia de a explora terenuri noi, dar, pe parcursul anilor, m-am convins că e un oraș care mă cucerește cu profunzimea și liniștea lui.

Revenind la facultate, aceasta a fost un cumul de experiențe și trăiri pentru mine. Pe lângă tot bagajul informațional pe care m-au ajutat să mi-l însușesc, acești 3 ani mi-au îmbogățit viața cu provocări și emoții intense, cu oameni faini, cu momente de răscruce și de bucurie, cu amintiri și lecții de viață. Dar, mai presus de toate, facultatea m-a convins că psihologia e domeniul în care mă regăsesc, în care vreau să investesc și în care pot oferi lumii din ceea ce știu și sunt.

Elevilor de liceu le-aș spune doar că ceea ce faci cu bucurie și împlinire este ceea contează cu adevărat, iar facultatea ar trebui aleasă în consecință. Psihologia nu e pentru oricine și, ca orice alt domeniu, presupune sacrificii, dăruire și implicare sinceră. Lucrând cu oamenii, modelând minți și inimi, ai nevoie de abilități, precum empatie, adaptabilitate, observare și ascultare activă, o autocunoaștere temeinică și o dorință sinceră de a ajuta omul din fața ta. Pe scurt, e nevoie de vocație pentru a fi psiholog. Nu e deloc ușor să ajungi acolo, dar dacă simți că asta e pentru tine, că vrei și că poți să o faci, totul greul va merita.

„Familia va rămâne mereu cea mai importantă parte din mine, dar e datoria mea să-mi găsesc propriul drum, călăuzită fiind de iubirea lor.”

Ai măcar o vagă idee despre cum va arăta viitorul tău? Sau consideri că încă „plutești în derivă”?

Deși „plutirea în derivă” nu e ceva obișnuit pentru mine, perioada prin care trec e definită de incertitudine. Sunt momente în viață când viitorul nu apare așa clar, când sunt multe necunoscute în ecuație și când deciziile sunt atent cântărite. Cred că e firesc ce se întâmplă, e nevoie uneori de un timp pentru reflecție, experimentare și descoperirea direcției potrivite. E o perioadă în care încerc să mă adun, să experimentez și să descopăr o cărare pe care pot merge cu încredere spre următoarea etapă a drumului meu. Viitorul nu știu cum va arăta, dar știu că va fi mai luminos decât prezentul. Va fi modelat în jurul psihologiei umane. Va fi cu oameni dragi alături. Va fi cu proiecte de suflet. Va fi cu sens. Așa arată viitorul pentru care muncesc și îmi dau toată silința astăzi, cu speranță și încredere că vor veni și acele zile.

Când a început să-ți placă să citești și de ce?

Plăcerea pentru citit s-a dezvoltat treptat, odată cu trecerea anilor. Pe măsură ce am crescut, am învățat să aleg cărțile care mi se potrivesc, să le compar, să le analizez și înțeleg. Ceea ce îmi place cel mai mult este faptul că, pasiunea mea pentru psihologie se regăsește în orice lectură. Analizez personajele, relațiile dintre ele, trăsăturile și comportamentele lor, descoperind nu doar povești, ci și lecții despre natura umană. Cărțile îmi deschid mintea către cunoaștere și inima către emoție.

Sunt convinsă că tuturor le poate plăcea să citească, însă uneori, cartea potrivită nu apare la momentul potrivit. Alegând lecturi care se potrivesc vârstei, nivelului de înțelegere și stării sufletești, descoperirea bucuriei cititului devine inevitabilă.

Când, cum, unde… citești, bineînțeles?

Când? Oricând se poate. Prefer momentele de liniște, în care nu mă gândesc la câte am de făcut, în care mă pot deconecta și bucura de ceea ce citesc.

Cum? Cu o cană de ceai alături și un loc călduț, în zilele reci. E terapeutic un astfel de cadru, împreună cu o carte bună.

Unde? Sunt multe locurile în care îmi place să citesc. Depinde de starea mea și de cartea pe care o citesc. De la propria casă și cafenele liniștite, până la parcuri verzi și locuri în natură, toate sunt alese în funcție de cartea citită și de starea pe care o am. Spre exemplu, o carte de psihologie, cu multă informație, va fi citită mai degrabă acasă, în liniște și cu carnețelul de notițe alături. Un roman va fi mai bine citit într-o cafenea confortabilă, în care mă pot „pierde” printre oameni și rânduri.

Cititul nu este doar un obicei, ci o experiență adaptată fiecărui moment. Este despre a găsi cadrul perfect care să amplifice farmecul cărții și să creeze o legătură unică între poveste, loc și stare.

„Lucrând cu oamenii, modelând minți și inimi, ai nevoie de abilități, precum empatie, adaptabilitate, observare și ascultare activă, o autocunoaștere temeinică și o dorință sinceră de a ajuta omul din fața ta.”

Ai avut parte de multe experiențe în acești 3 ani de când te-ai mutat la Brașov pentru studii. Una dintre cele mai notabile ar fi plecarea ta în Polonia prin intermediul programului Erasmus. Cum a fost să îți petreci un semestru acolo, ce ai învățat atât la facultate, cât și în interacțiunile cu societatea poloneză, ce ai văzut, ce ți-a plăcut, ce nu? Care sunt lecțiile pe care le-ai luat de acolo și le-ai valorifica mai târziu?

Mi-ar trebui câteva pagini doar pentru întrebarea asta, atât de multe ar fi de spus. :))

Experiența Erasmus a fost, fără doar și poate, una dintre cele mai faine din perioada facultății. În primul rând, pentru că am găsit în mine curajul de a aplica pentru o astfel de bursă. N-am crezut că voi fi acceptată, că va trebui să-mi fac bagajul și să plec jumătate de an într-o altă țară. Dar s-a întâmplat și, privind retrospectiv, a fost experiența care m-a crescut și mi-a oferit adevărate lecții de viață.

În ceea ce privește facultatea, cerințele au fost puține. Profesorii polonezi ne-au scutit de teme și examene prea grele, ceea ce mi-a permis să călătoresc și să descopăr culturi, povești, locuri. M-am lovit în Polonia de o cultură conservatoristă și de mulți oameni reticenți cu străinii, dar am avut parte și de experiențe care mi-au dovedit că frumosul există oriunde în lume.

Una din lecțiile pe care le-am luat cu mine este despre responsabilitatea privind propria fericire. Nimeni altcineva nu mi-o poate oferi dacă eu nu o caut și nu o creez singură. Oricare ar fi locul în care mă aflu sau starea în care sunt, pot găsi mereu surse de bucurie.

Apoi, am înțeles că depărtarea de casă și de cei dragi nu înseamnă mai puțină iubire față de ei. înseamnă creștere, independență și crearea unui drum propriu. Am realizat că depărtările de ceea ce e familiar mă schimbă, fiindcă las o parte din mine în orice loc ajung și mă întorc mereu mai îmbogățită cu lecții și amintiri. Familia va rămâne mereu cea mai importantă parte din mine, dar e datoria mea să-mi găsesc propriul drum, călăuzită fiind de iubirea lor.

Experiența Erasmus a fost un amestec de provocări – de la adaptarea la o limbă necunoscută, la gestionarea banilor și rezolvarea problemelor care apăreau inevitabil. Dar a venit și cu oameni faini, cu momente de neuitat și cu maturizare. E o experiență pe care o voi prețui mereu, pentru tot ce m-a învățat despre mine și despre lume.

Care sunt cărțile care ți-au trezit emoții puternice de-a lungul timpului? Poți face un top 3?

Cărțile care „m-au atins” de-a lungul timpului sunt greu de ales, dar există câteva care mi-au trezit emoții puternice și care și-au pus amprenta. Dacă ar fi să fac un top, acestea ar fi:

„Hoțul de cărți” de Markus Zusak – Aceasta este o poveste care îți frânge și își vindecă inima în același timp. „Hoțul de cărți” m-a învățat că, în cele mai întunecate momente, cuvintele pot fi o sursă de lumină. Liesel, micuța eroină, mi-a dovedit că, chiar și în cele mai grele clipe ale războiului, cartea poate fi un refugiu, un mod de a trăi și de a rezista.

„În atelierul de magie” de James R. Doty  – O adevărată lecție de viață despre cum neuroștiința și iubirea se împletesc pentru a ne aduce fericirea. Mi-a deschis ochii asupra importanței conexiunii dintre minte și inimă și cum suferința poate deveni un catalizator pentru vindecare și împlinire.

„Promite-mi” de Cathy Golhke – Fără îndoială, această carte e plină de emoții. O poveste despre sacrificii, iubire și supraviețuire, care te face să simți fiecare cuvânt cu toată ființa.

„Process Communication” de Gérard Collignon – Această carte m-a învățat să văd oamenii și interacțiunile dintr-o lumină complet nouă. „Process Communication” mi-a arătat cât de important este să înțelegem tipologiile de personalitate pentru a construi relații mai armonioase. Este o lectură care, prin simplitatea și profunzimea sa, poate schimba modul în care privim fiecare conversație și fiecare relație interumană.

„Gândește ca un călugăr” de Jay Shetty – O carte care m-a provocat să reflectez profund asupra vieții și a relațiilor umane. Profundă și pragmatică în același timp, mi-a schimbat perspectiva asupra oamenilor cu care mă înconjor și asupra importanței echilibrului interior. Unele dintre ideile sale, precum „Încercăm să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor pe care credem că le au ceilalți de la noi” sau „Temerile ne transformă în scriitori de ficțiune” mi-au rămas adânc întipărite în minte.

„Quo Vadis” de Henryk Sienkiewicz – E cartea care m-a cufundat într-o poveste de iubire și sacrificiu în vremea Romei antice. Este o poveste despre sacrificiu, despre alegeri grele și despre forța incredibilă a unei iubiri care poate schimba vieți.

„Ben Hur” de Lew Wallace – Mi-a adus în față o lume plină de durere, dar și de iertare. M-a captivat prin curajul și dorința de răzbunare, dar și prin profundele lecții de iertare și umanitate.

Fie că sunt cărți despre psihologie sau romane bine scrise, fiecare dintre aceste lecturi mi-a trezit emoții și m-a făcut să privesc dincolo de rânduri, la propria viață. Fiecare pagină m-a provocat să înțeleg mai profund natura umană, să reflectez asupra alegerilor mele și să apreciez mai mult momentele trăite. Aceste cărți m-au învățat să fiu mai conștientă de conexiunile dintre minte și inimă, de relațiile interumane și influența lor, de importanța iertării și a iubirii. Au fost mult mai mult decât simple povești – ele m-au ajutat să mă descopăr și să cresc, să îmi dau seama că fiecare cuvânt citit poate lăsa o amprentă asupra cititorului.

Care crezi că este sau ar trebui să fie rolul literaturii în societatea actuală și de ce crezi că tinerii nu se mai simt atrași de lectură?

Într-o lume a vitezei, care se grăbește mereu către ceva, literatura e indicatorul de STOP. Este refugiul care ne invită să ne oprim, să respirăm adânc și să ne reconectăm la noi înșine.  E spațiul comun între generații, locul care ne deschide mintea, ne crește empatia, visurile neîngrădite și ne oferă răspunsuri la întrebările rostite sau nu. Ca să citez un om înțelept, „literatura e nordul pe busola umanității”.

În ceea ce privește tinerii, problema nu este că aceștia nu sunt atrași de lectură, ci că, adesea, nu li se oferă cărțile potrivite. E o greșeală să încerci să apropii un copil de Dostoievski, când el visează la magia Fraților Grimm. La fel, un adolescent nu se va regăsi în povești pentru copii, dar ar putea descoperi plăcerea lecturii în romane polițiste, de aventură sau de dragoste.

Adevăratul secret al literaturii stă în găsirea cărții potrivite, la momentul potrivit. Doar astfel, lectura poate deveni o experiență care să captiveze și să inspire. Totul e despre cartea potrivită, la momentul potrivit.

„Cititul nu este doar un obicei, ci o experiență adaptată fiecărui moment. Este despre a găsi cadrul perfect care să amplifice farmecul cărții și să creeze o legătură unică între poveste, loc și stare.”

Ce contează cel mai mult pentru tine și de ce?

Ce contează cel mai mult e să-mi trăiesc viața cu sens.

Ce înseamnă asta pentru mine? Înseamnă să iubesc și să fiu iubită. Să am oameni pe care să-i iubesc, să fac ceea ce iubesc și, la rândul meu, să fiu iubită pentru ce sunt și fac. Cred că, dincolo de ceea ce facem zi de zi, acesta e scopul și prioritatea fiecăruia dintre noi, conștient sau nu.

Nu visez să mut munți și nu aspir la lucruri mărețe. Cred cu tărie că o viață trăită în liniște sufletească, lângă oamenii potriviți și făcând ceea ce iubesc e ceea ce contează pentru mine cel mai mult.

În ceea ce privește sărbătoarea Crăciunului care se apropie cu pași repezi și distanța pe care ai luat-o față de casă o dată cu plecarea la facultate, de ce îți este cel mai dor sau care sunt lucrurile pe care le faci în fiecare an alături de familie?

Cu siguranță, Crăciunul nu se simte nicăieri ca acasă, printre oamenii iubiți. Ceea ce îmi lipsește în perioada aceasta sunt emoția și bucuria trăite acasă. Momentele acelea speciale: scrierea scrisorilor pentru Moș Crăciun cu frățiorii mai mici, seara împodobirii bradului, zilele petrecute cu mama în bucătărie (încercând să o ajut și sfârșind uneori prin a o încurca mai mult), mirosurile care inundă casa, colindarea vecinilor în Ajun și împachetarea cadourilor pe ascuns (ca ajutor pentru moșul). Gândul la toate acestea îmi umple inima de bucurie și ochii de lacrimi.

O dată cu plecarea de acasă, momentele acestea nu se mai simt la fel, dar rămân mereu în mine ca cele mai de preț aminitiri, păstrate cu sfințenie.

Deși nu mai ajung acasă pentru toate aceste momente, Crăciunul încă e sărbătoarea care ne adună pe toți acasă și ne (re)conectează. E perioada din an când mă simt din nou copil, când există Moș Crăciun, când inimile sunt mai deschise și zâmbetele mai sincere. De curând, am citit o frază tare faină: „Ca adulți, am înțeles că magia Crăciunului pe care am simțit-o când eram mici, nu a fost nimic altceva decât o mamă, un tată, o familie care ne-a iubit cu tot sufletul.” Așa e, mai presus de tradiții și sărbători, iubirea dăruită și primită e cea mai valoroasă amintire.

„Sunt un om simplu care încă își caută definiția și sensul.”

Pasiunea ta pentru psihologie și mintea umană te-au împins să creezi un proiect tare frumos pe social media – Thoughts Out Loud. Povestește-mi, te rog, despre el, despre cum a apărut, despre ce obiective ai și ce ți-a adus în ultimul an acest profil cu mici doze de înțelepciune.

Thoughts Out Loud a pornit de la dorința de a împărtăși lumii din ceea ce sunt. Îmi place descrierea, „mici doze de înțelepciune”, și cred că despre asta e, despre a aduce la un loc înțelepciunea adunată de peste tot și de a o oferi celorlalți.

În realizarea licenței, am avut o perioadă de activitate în Penitenciarul Gherla, loc în care am cunoscut un psiholog și în care am avut experiențe foarte faine. Plecând de acolo, gândul că pot face atât de multe cu ceea ce știu m-a tot urmărit, până când mi-am făcut curaj să deschid pagina de Instagram și să pornesc acest proiect.

Care e obiectivul? De a aduce un plus de cunoaștere și bucurie celor care mă urmăresc. Împlinirea mi-o iau din mesajele și feedback-urile pe care le primesc. Când îmi spune cineva că s-a regăsit în ce am postat acolo, că e fix ce avea nevoie să audă, asta mă încarcă mai mult decât aș fi crezut că e posibil și îmi dă „combustibil”, încredere să merg mai departe pe drumul acesta. Acum, fie vorba între noi, mi-ar plăcea mult să pornesc, la un moment dat, un podcast despre psihologie și oameni. Cine știe, poate chiar se va întâmpla și poate pagina Thoughts Out Loud va fi punctul de plecare.

Dar, dincolo de bucuria adusă celorlalți, proiectul acesta mă ajută pe mine, prin faptul că mă ține conectată cu domeniul meu și mă face să fiu mai atentă la tot ce văd, aud, citesc (nu știi niciodată de unde poate apărea inspirația pentru o nouă postare cu sens ).

În final, aș vrea să te rog să împărtășești un fragment din jurnalul tău sau din ceva scris de tine, care te reprezintă.

Atâtea stări mi-a trezit întrebarea asta… Mi-am deschis jurnalul și am tot răsfoit printre rânduri și amintiri, până m-am oprit la una din pagini, gândindu-mă dacă e o idee bună sau nu să o arăt lumii. O pagină plină de emoții, pe care îmi amintesc că am scris-o cu lacrimi în ochi, nu cu mult timp în urmă. Sunt rânduri adresate mie, scrise cu multă vulnerabilitate, și care sună așa:

„Iartă-mă, Rebeca.
Iartă-mă că încerc să-i ajut cu orice pot pe ceilalți, când tu ai atâta nevoie de mine.
Iartă-mă că îmi ofer timpul așa ușor altora, numai ție nu.
Iartă-mă că te forțez să zâmbești chiar și atunci când nu simți să o faci, doar ca ceilalți să nu-și facă griji.
Iartă-mă că sunt nopți în care adormi cu lacrimi în ochi și griji pentru ziua de mâine.
Iartă-mă că știu să-i liniștesc pe ceilalți, iar în tine e atâta zgomot și haos.
Iartă-mă că nu te iubesc așa cum meriți să fii iubită.
Iartă-mă.
Nimeni nu va ști vreodată toate stările prin care treci. Lacrimile vărsate, pumnii strânși, ușile găsite închise, căderile, ridicările, întrebările fără răspuns, încercările de a face lucrurile bine și de a continua. Sunt lucruri nevăzute, neprevăzute și, uneori, necrezute.
Dincolo de acestea, privește în urmă și vezi că, de atâtea ori, greul nu a fost în zadar. Privește și amintește-ți că pumnii strânși și toate lacrimile te fac mai puternică. Că ușile închise și întunericul te conduc spre locuri mai pline de lumină. Că toate greutățile te obligă să încerci, să te descoperi, să crești. Astăzi ești cu un pas în fața lui ieri și cu unul în spatele lui mâine.
Așa că, cu capul sus și demnitate, continuă. Nu te aștepta să fie mai ușor, dar nu uita de ce faci asta. De ce mergi pe drumul ăsta, spre unde te îndrepți, cine ești și cine vrei să fii. Nimic nu e întâmplător și în tine stă alegerea de a lua lecții sau frustrări din ce trăiești. De a fi recunoscătoare sau de a aduna nemulțumiri. De a continua sau de a-ți plânge de milă. De a atinge niște așteptări sau de a trăi fiecare zi.
Dă volumul mai mic la vocile din capul tău care-ți spun că nu se poate, că nu merită, că n-ar trebui, că e prea greu, că e prea mult sau prea târziu. Dă volumul mai mic la zgomot și ascultă-te pe tine. Ascultă visurile din tine, amintirile, durerile și bucuriile.
Și continuă.
Până când? Până ajungi să fii mândră de tine. Până ajungi să privești cu iubire la toate înălțimile și la toate căderile atinse. Până ajungi să te regăsești și să-ți fii propriul acasă.
E drumul tău. Sunt alegerile tale. Sunt greutățile și bucuriile tale. Ești tu.”

În loc de încheiere, las aici inspirația notată în jurnal zilele trecute:

„Sunt zile-n care parcă e greu și să respiri,
sunt nopți prea-ntunecate, cu lacrimi în priviri.
Sunt zile-n care cerul e plin de negri nori,
sunt nopți care-aduc vise lipsite de culori.
Sunt zile ce par nopți și nopți fără sfârșit.
Dar nu uita, copile, că orice noapte-n lume
aduce-un răsărit.”

„Viitorul nu știu cum va arăta, dar știu că va fi mai luminos decât prezentul.”

Pe Rebeca o puteți găsi aici:

• Instagram
• Instagram

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Rebeca Toderașcu – „Frumosul există oriunde în lume” apare prima dată în Nicol Avram.

Au trecut 7 ani de când l-am cunoscut pe Myrrcha, prin intermediul concertelor organizate de cei de la Europa FM în fiecare an pe plajă. O fotografie pe care am realizat-o în 2016 din public i-a atras atenția pe Instagram și mi-a apreciat-o. În următorul an, tot din mulțime l-am reperat și i-am cerut să facem o poză. Apoi, în 2018, prin intermediul oamenilor faini de la Europa FM am reușit să ajung în backstage și în fața scenei ca fotograf, iar Myrrcha era acolo, dintr-o parte în alta, voios, încercând să surprindă fiecare mișcare și să construiască cadre „altfel” cu artiștii. Din acel an e și fotografia de mai jos, în care râdeam cu gura până la urechi, pentru că da, amândoi suntem niște zâmbăreți.

În 2019 am revenit pe Plaja Europa FM și am avut mai mult timp să discutăm despre fotografie, să mă sfătuiască sau să corecteze. Pentru că și eu mai crescusem, am înțeles lucrurile altfel și am fost recunoscătoare pentru sprijinul și ajutorul lui. Am păstrat legătura, chiar dacă după aceea nu ne-am mai văzut, dar, mai mult decât atât, întotdeauna l-am considerat un mentor, un model. Fotografiile lui de concert au ceva al lor, sunt diferite, fresh, și mereu mi-am spus că țintesc spre profesionalismul lui, pentru că mult timp viziunea lui mi-a servit drept inspirație în ceea ce privește fotografia de concert și în continuare este. E interesant că eu ascult încă de când m-am născut Europa FM și întâmplarea a făcut să-mi dau seama că fotografia de concert e ceva ce-mi place pe Plaja Europa FM și să fiu încurajată pe drumul ăsta de un om din staff-ul lor, care s-a bucurat să mă aibă acolo, alături de el, după ce am început mai serios să mă axez pe fotografie.

Myrrcha e un om modest, mi-a spus că nu-i place să vorbească prea mult despre el, iar eu i-am spus că oricum fotografiile pe care le face vorbesc despre și pentru el. E discret atât pe scenă, în timp ce surprinde artiștii, dar și în spatele ei. Nu vorbește el mult, dar în schimb zâmbește și apreciază viața pentru că o privește cu ochii unui om care apreciază frumosul. Tehnica lui este una specială, mereu în căutarea unghiurilor care te fac adesea să stai să reflectezi, atunci când îi privești cadrele. Ceea ce face el nu e un produs simplu, nici complicat, însă cu siguranță e semnătura lui și poate fi recunoscut dintr-o mie.

Mă mândresc să spun că îmi este model și inspirație, după atâția ani, în pasiunea aceasta pe care o împărtășim și că asta nu are să se schimbe prea curând. În continuare, i-am luat interviu pentru că îmi doresc să-l cunoașteți și voi pe acest fotograf zâmbăreț, cu o perspectivă inedită asupra lumii, să descoperiți un om talentat care nu se laudă, dar care face mereu câte ceva și o face bine. Vă mai spun doar că devenim conștienți de firele care ne leagă de ceilalți, nu pe moment, ci la ani distanță și abia atunci suntem capabili pe deplin să apreciem oamenii care ne-au ieșit în cale la timpul potrivit.

Cum te poți descrie până în acest punct al vieții tale?

Până acum, mă consider o persoană dedicată, perseverentă și pasionată de munca mea. Am avut oportunitatea de a lucra în diverse companii, unde am dezvoltat abilități esențiale și am acumulat experiențe valoroase.

Când a început să prindă contur pasiunea pentru fotografie?

De când eram mic, mama nu ieșea din casă fără camera ei pe film, pe care o am și acum. De la ea am moștenit nu doar camera, ci și pasiunea pentru artă.

„Cu cât ești mai diferit, cu atât ai șanse mai mari de succes.”

Viziunea ta în fotografia de concert este una unică, surprinzi artistul din unghiuri neașteptate și folosești lumina pentru a potența emoția. Cum ai cultivat viziunea fotografică și cum îți găsești inspirația de a crea?

Sigur m-ai văzut în acțiune: mă strecor printre schele sau mă întind pe jos pentru a surprinde luminile de sus. Îmi place să caut reflecții neașteptate în diverse obiecte. Niciodată nu vin cu o idee fixă; când ajung la scenă, analizez ce pot crea cu ceea ce am la dispoziție, ce unghiuri pot folosi și cum se joacă luminile.

Intrând puțin în detalii de ordin tehnic, calitatea fotografiilor pe care le faci vorbește de la sine.
Cu ce aparate/obiective lucrezi și unde ți-ai pus bazele tehnicii fotografice?

Camera pe care o folosesc este un Canon 5D Mark IV, iar obiectivul meu preferat este, fără îndoială, 70-200 mm. În plus, mai am un 24-40 mm pentru cadre largi.

Care sunt oamenii din domeniu care te inspiră și ți-au servit drept modele la început de drum?

De mic copil, pe lângă fotografie, ascultam zilnic discuri de muzică. Mi se părea firesc să combin aceste două pasiuni. Din păcate, nu pot cânta sau dansa, așa că singura opțiune era să iau camera și să fotografiez tot ce puteam. Sincer să fiu, nu aveam idoli în acest domeniu, deoarece social media nu era încă la modă. Recent, m-am împrietenit cu diverși fotografi și discutăm despre
pasiunile noastre comune.

„Fotografia, …, are rolul de a captura și reflecta realitatea, dar și de a crea mesaje vizuale care pot inspira și motiva.”

Când ți-ai dat seama că fotografia e mai mult decât o pasiune și a devenit un job?

Pasiunea mea s-a transformat în job în momentul în care am început să primesc primele cecuri.  

Ce înseamnă pentru tine să fii pe scenă cu artiștii sau în față ei și să surprinzi trăirile și emoțiile lor și ale publicului?

Mi-ar fi plăcut să pot cânta sau dansa, dar asta nu înseamnă că nu pot fi pe scenă. Sunt artistul care trăiește aceleași emoții ca oricare alt artist, doar că nu sunt vizibil.

Ești plecat deja de câțiva ani buni în Spania. Cum se vede domeniul acesta de acolo și care este diferența dintre raportarea la muzică și actul artistic acolo, față de România?

Deși piața muzicală din Spania este mult mai mare decât cea din România, consider că nu se pune prea mult accent pe calitate. Fotografiile spaniolilor sunt doar acceptabile. Mă lupt destul de mult cu ei, pentru că nu este o piață ușoară; străinii nu sunt foarte bine văzuți și majoritatea joburilor sunt destinate localnicilor. Oricum, dacă nu cunoști pe cineva, poți fi cel mai talentat fotograf, dar nimeni nu te va băga în seamă.

Care este cea mai mare satisfacție a ta ca fotograf?

Cea mai mare satisfacție ca fotograf? Am doua momente memorabile. Primul ar fi atunci când am avut ocazia să îi fotografiez pe The Rolling Stones pe Stadionul Olimpic din Barcelona. Chiar dacă nu sunt un mare fan al muzicii lor, Mick Jagger este un showman legendar. Al doilea moment ar fi atunci când Abbey Road Studios au făcut o lista cu cele mai bune fotografii de concert și am fost inclus în acea listă cu o fotografie făcută la Europa FM Live pe Plajă cu Irina
Rimes. 

Care crezi că este rolul fotografiei în societatea de azi?

Fotografia, în contextul actual, are rolul de a captura și reflecta realitatea, dar și de a crea mesaje vizuale care pot inspira și motiva. Este un mijloc prin care putem spune povești, putem documenta evenimente importante și putem influența opinia publică. În plus, fotografia este esențială în cultura vizuală modernă, influențând modul în care percepem lumea și ne conectăm unii cu alții.

„Eu cred că adevărata bogăție vine din explorarea lumii și acumularea de experiențe, nu din posesiuni materiale.”

Ce le-ai spune tinerilor care nu sunt convinși că fotografia este drumul lor, deși au talent?

A fi fotograf nu e deloc ușor, în special ca freelancer. În primul rând, ai nevoie de echipament de calitate, iar astăzi sunt multe camere foto foarte bune disponibile. Însă ceea ce contează cel mai mult este talentul și originalitatea ta: cu cât ești mai diferit, cu atât ai șanse mai mari de succes.

Poți alege 3 fotografii făcute de tine, de care ești cel mai mândru, și să le asociezi cu 3 piese din playlist-ul tău? 

Printre artiștii de la noi pe care ai avut ocazia să-i fotografiezi îi putem menționa pe Smiley, Loredana, INNA sau Carla`s Dreams, iar din afară pe Shawn Mendes, Imagine Dragons sau Jason Derulo. Care a fost artistul pe care l-ai surprins cu plăcere sau cu care ți-a plăcut cel mai mult să stai de vorbă în backstage? 

De obicei, îmi fac timp să vorbesc cu artiștii în backstage, după ce se finalizează probele de sunet la festivaluri, când au timp să se relaxeze. Lucrând la Europa FM Live pe Plajă, am avut oportunitatea de a cunoaște foarte mulți artiști locali. Nu mi-e frică să mă duc să vorbesc cu cineva, iar anul trecut, în backstage la Coca-Cola Music Experience din Madrid, am întâlnit
multe staruri. Am fost foarte încântat să o cunosc pe Dylan, o artistă britanică super tare care oferă un show spectaculos. De asemenea, m-am simțit excelent în backstage cu Nervo; sunt niște fete deosebite.

Aproape de final, vreau să trecem și la alt subiect, acela al lecturii. Povestește-mi, te rog, ce-ți place să citești, despre genul favorit și recomandă două cărți preferate.

Deși în ultima vreme nu am avut prea mult timp să citesc, am reușit să termin câteva cărți. Dintre acestea, două sunt absolut senzaționale. Prima pe care o recomand este „A Thousand Splendid Suns” de Khaled Hosseini, o carte minunată despre relația dintre două soții în perioada talibanilor, care cred că este favorita mea. A doua recomandare este „Child 44” de Tom Rob Smith, o carte pe care am pierdut-o în Berlin și am fost nevoit să o cumpăr din nou pentru a o finaliza. Deși a fost ecranizată, adaptarea cinematografică nu reușește să surprindă atmosfera cărții.

Știu că-ți place să călătorești și, într-un fel, e ceva ce vine la pachet cu pasiunea pentru fotografie. Care sunt top 3 destinații în care te-ai întoarce oricând și ce e de văzut/experimentat acolo?

Sunt convins că tuturor ne-ar plăcea să călătorim și să descoperim alte culturi. Eu cred că adevărata bogăție vine din explorarea lumii și acumularea de experiențe, nu din posesiuni materiale. În acest sens, sunt două locuri unde m-aș întoarce cu plăcere chiar mâine. În primul rând, Islanda; am mai vizitat această țară de câteva ori, dar acum îmi doresc să văd și Husavik, locația principală din filmul meu preferat „Eurovision: The Story of Fire Saga” produs de Netflix. Pe locul al doilea, se află Japonia; am fost acolo o singură dată și mi-a plăcut enorm, dar nu am avut timp să explorez toate tradițiile lor, așa că mi-ar plăcea să mă întorc. Și, pe locul al treilea, aș alege Seul; mi-ar plăcea să explorez Coreea și să încerc mâncărurile lor locale.

Pe Myrrcha îl puteți găsi aici:

• Instagram
• Facebook
• Legătură

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Myrrcha – „Sunt artistul care trăiește aceleași emoții ca oricare alt artist, doar că nu sunt vizibil” apare prima dată în Nicol Avram.

Iulia Isac mi-a fost profesoară la facultate în cadrul cursului de „Muzică și didactica educației muzicale” și, pe de o parte, a reușit să unească peste 80 de studenți cum nu a făcut-o nici o altă activitate în 3 ani de studii, prin implicarea tuturor în corul facultății, pentru serbarea de Crăciun din decembrie 2023, iar pe de cealaltă, pentru că eu personal m-am simțit cel mai aproape de muzică atunci când o ascultam cântând la pian și explicându-ne game, intervale, note. Da, a fost un curs teoretic, greu pentru cei neexperimentați (așa am aflat că muzica e chiar mai grea decât matematica ), dar a fost o onoare pentru mine să o am în față, să o aud vorbind cu atâta pasiune despre ceea ce îi face sufletul să vibreze, să intru măcar puțin într-un univers care altfel mi-ar fi rămas străin și nu l-aș fi putut cuprinde cu mintea pe deplin.

Întotdeauna mi s-a spus că nu am voce, că nu pot să cânt. De fapt, mi s-a repetat 8 ani la rând asta, la orele de muzică din gimnaziu și liceu, dar alături de doamna Isac nu m-am simțit niciodată incomod din cauza vocii mele, mi-a dat încredere în potențialul pe care îl am, m-a încurajat să cred mai mult în mine când, după preselecție, mi-a permis să fiu pe scenă, alături de colegele mele și să cânt colinde pentru a bucura publicul. Tipologia profesorului pentru care contează mai mult să-ți dea aripi, care ar face orice pentru a-ți demonstra că poți, chiar și atunci când tu nu crezi asta, care se bucură de reușitele elevului de parcă ar fi ale lui, ar trebui încurajată mai mult în spațiul educațional de la noi, pentru că, oricâte exemple pozitive am găsi, tot o raritate rămân. Iar eu mă bucur că am întâlnit un astfel de profesor, care face cinste locului în care predă și profesiei pe care și-a ales-o.

De unde a început pasiunea pentru muzică, ce înseamnă să lucrezi cu cei de grădiniță dar și cu studenții, ce presupune de fapt un drum în care muzica se împletește cu pedagogia? De ce ceea ce alegem să facem ne ajută să ne desăvârșim doar dacă îndrăznim și aprofundăm? Răspunsul la toate aceste întrebări, le aflați din interviu. Promit, veți descoperi o profesionistă, dar și o fire sensibilă în rândurile de mai jos.

Care sunt cuvintele care reușesc să vă descrie pe deplin în acest punct al vieții?

Solar, curiozitate, evoluție, hotărâre.

Bănuiesc că muzica are o altă valoare atunci când este studiată, diferită de cea pe care o are când o asculți de plăcere. Ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?

Pentru mine este un stil de viață. Caut încontinuu să-mi rafinez gustul pentru muzică, pentru artă, pentru oameni, pentru viață.

Mi-ați povestit la un moment dat că v-a luat foarte mult să vă scrieți doctoratul, pentru că pe măsură ce căutați descopereați și mai multe lucruri despre tema aleasă. Ce vă suscită interesul în muzică și care e subiectul care vă fascinează cel mai tare în ce o privește și de ce?

Da…pentru cei apropiați și pentru profesorul meu îndrumător a rămas celebră vorba “Mai am un pic!”. Și picul acela a mai durat un an, doi… Chiar și când am spus “Gata, am terminat!”, au mai trecut câteva luni până să realizez ultimele retușuri. Am dat totul pentru lucrare pentru că mi-am dorit foarte mult să fiu mândră de ea și pentru că am crezut foarte mult în proces. Mi-am dorit să cresc, să mă expandez.

Pe lângă faptul că mi-am consolidat cunoștințele legate de anumite direcții muzicale, personalități artistice etc., m-am aruncat cu mult curaj în universul fascinant al psihologiei analitice, am abordat concepte/ subiecte precum mit, mit personal, arhetip, esențe, permanențe, universalitate, transcendență, sacralitate, spiritualitate. Chiar dacă dețineam (anumite) informații despre ele, acum am aprofundat toate aceste concepte, idei. Mi-am dat timp să le asimilez, să le înțeleg, să le integrez în ființa mea.

Un alt aspect pe care l-am urmărit și care a fost, de altfel, o provocare, a fost felul în care am scris. Pe lângă o documentare solidă, un discurs coerent, clar și bine organizat, mi-am dorit foarte mult să dau un suflu proaspăt, actual lucrării mele. Să fie ancorat în contemporaneitate.

Și acum, să îți răspund la întrebare. În momentul în care citesc, în care mă documentez, cel mai mult mă fascinează detaliile, subtilitățile. Pentru a ajunge să le percepem, consider că trebuie să parcurgem, în principal, două etape. Prima este documentația riguroasă și crearea unei imagini reale, corecte despre subiectul tratat. Pentru aceasta, trebuie să citim mult, să avem surse diferite (în timp, învățăm să le discernem, dar aceasta este o altă discuție) și autori valoroși (subliniez faptul că da, este absolut firesc să nu rezonezi cu tot ceea ce este scris, chiar dacă numele acestor autori sunt referințe importante în domeniu). A doua etapă este observarea. O carte bine scrisă sau un articol bun îți va oferi, printre rânduri, anumite nuanțe vizavi de subiectul respectiv. Eu pe acestea le caut.

Trebuie să reținem că muzica este o fărâmă din creator, din ceea ce el gândește și simte, este rezultatul unei (sau a unor) experiențe personale. Prin extensie, muzica unei epoci, este rezultatul frământărilor societății ei. Este viață, este simțire, este factor uman. De aceea o muzică de calitate, o interpretare de excepție este (sau ar trebui să fie) strâns legată de ideea de umanizare, de trăire profundă individuală.

„Indiferent de vârsta celor cu care lucrez, urmăresc să le cultiv gustul pentru frumos, pentru calitate, pentru artă.”

Îmbinați într-un mod armonios două profesii, aceea de profesor, cu cea de muzician. Cum reușiți și ce satisfacții vă aduc cele două?

Astăzi, mai mult ca niciodată, funcționăm in extensio. Nu suntem doar profesori, nu suntem doar interpreți, doar textieri, doar songwriters. Evoluția tehnologiei, accesul la informație, inovațiile științifice, facilitățile vremurilor în care trăim ne “obligă” să fim mai mult decât ceva. Chiar dacă acest aspect poate avea o conotație negativă, eu nu îl percep astfel. Ne provoacă să fim deschiși, să ne extindem, să creștem. Tot ceea ce noi realizăm se contopește într-o substanță unică și ne oferă originalitate.

Ați știut dintotdeauna că vreți să faceți muzică sau e ceva ce a venit pe parcurs? Dar cum s-a întâmplat să ajungeți în mediul academic (și nu numai) și să predați?

Am început să studiez muzica pentru că o persoană apropiată familiei le-a sugerat acest lucru părinților mei, părea că am ureche muzicală. Deci a fost o joacă, o posibilă șansă. Niciun membru al familiei, nicio rudă mai apropiată sau mai îndepărtată nu a activat în domeniu.

Copilul a urmat acest drum. Pe parcurs, a descoperit că îi place această călătorie. Sigur, au existat și momente de cumpănă vizavi de o perspectivă a viitorului și o posibilă carieră, însă muzica a câștigat. Cum spuneam, a devenit parte din mine și un stil de viață.

În ceea ce privește profesia de dascăl, nu pot să spun exact care a fost momentul în care am hotărât că vreau să devin pedagog. De fapt, nu cred că a existat. Pur și simplu, s-a integrat frumos, natural.

Ce pot să spun cert este că da, îmi place să predau. Și aici am parte de provocare – trebuie să observ, să analizez, să evaluez stadiul în care se află elevul/studentul, să găsesc metodele prin care să fie asimilată ușor informația, să găsesc mijloacele eficiente prin care întregul proces să fie unul antrenant, care să îl stimuleze, să îl încurajeze și să îl ajute să capete încredere în propria persoană și în ceea ce poate oferi/realiza.

Faptul că am ales să mă specializez în domeniu, să am un doctorat în muzică, a deschis perspectiva predării în mediul universitar.

Lucrați cu multe vârste, de la cei mici, de grădiniță, până la studenți. E adevărat că muzica conectează oameni, îi aduce ea împreună? Cum se vede acest lucru din perspectiva dumneavoastră?

Recunosc că, la început, am încercat să mă feresc de vârstele mici. Mi s-a părut o responsabilitate mult prea mare. Încă mi se pare. Însă, așa cum se întâmplă de obicei în viață, ești pus în situațiile de care te ferești. Și, chiar dacă încerci să eviți aceste situații, ele tot reapar sub diferite forme astfel că nu îți rămâne decât să le îmbrățișezi, în cele din urmă.

Astăzi, să coordonez un cor de copii este una dintre activitățile care îmi aduc o imensă bucurie.

Indiferent de vârsta celor cu care lucrez, urmăresc să le cultiv gustul pentru frumos, pentru calitate, pentru artă; îi învăț să fie perseverenți, disciplinați, empatici, să se integreze într-un colectiv.

Care e cea mai frumoasă amintire a dumneavoastră legată de muzică? Poate un concert, o prestație personală, o reușită cu cei pe care îi coordonați?

Sunt multe momente de acest fel. În general, au legătură cu validarea și aprecierea implicării mele într-o activitate anume (cor, activitate didactică) din partea studenților sau a părinților (în cazul copiilor), respectiv a publicului (în cazul concertelor). Cred cu tărie că reușitele mici de astăzi formează personalitățile de mâine.

Știu că, pe lângă job, sunteți pasionată de călătorii. Care sunt acele locuri în care v-ați reîntoarce oricând cu drag și de ce? Puteți alcătui un top 3?

Da, sunt pasionată de călătorii. Nu știu dacă aș putea să fac un top 3. Cu siguranță, am fost impresionată de China și Brazilia, locuri mai îndepărtate și, în general, în care ajungi mai greu. La fel de mult însă mi-a plăcut Croația.

Când vine vorba de călătorii, pe lângă cultura țării respective (care nu are cum să nu te impresioneze), mă interesează experiența în sine, oamenii cu care mă întâlnesc, situațiile cu care mă confrunt, felul în care mă descopăr. Mereu aflu lucruri despre cei din jurul meu și, mai ales, despre mine. Este deopotrivă o călătorie exterioară și interioară.

„Altfel, dacă îți place ceea ce faci, nu te “saturi” de muzică, nu o percepi ca fiind parte din job (deci că ar fi lectură obligatorie). ”

Atunci când nu sunteți la școală sau nu studiați cu instrumentul, cu ce cărți vă place să vă delectați? Care au fost ultimele 3 cărți pe care le-ați citit și v-au plăcut mult și de ce?

Recunosc că în ultima perioadă am citit în principal articole sau segmente din anumite cărți care vizau diferite subiecte de interes. Ultimele cărți citite integral sunt cele de anul trecut și au avut legătură cu lucrarea mea (autori: Carl Gustav Jung, Marie-Louise von Franz, Joseph Campbell, Theodor Abt, Andrew Samuels, Mircea Eliade  ș.a.). În biblioteca personală, am cărți noi, pregătite să fie răsfoite. Sper ca în curând să se întâmple acest lucru.

La seminarele de muzică am avut ocazia să vă aud cântând la pian, dar știu că instrumentul de bază e flautul. De ce aceste instrumente? Ce vă ajută ele să transmiteți și ce simțiți când aveți ocazia să le folosiți pentru a crea ceva nou?

Fiecare își găsește un instrument cu care să se identifice și care să îi ofere posibilitatea să se exprime muzical. În cazul meu, flautul primează, într-adevăr.

Dacă discutăm însă de predat, pianul devine instrument de bază.

Poți ajunge vreodată la o suprasaturație melodică? Cum se manifestă ea și ce înseamnă să asculți muzică în scop mai mult profesional și mai puțin de plăcere? Cere muzica sacrificii, așa cum se vehiculează, și dacă da, care sunt acelea?

Consider că poți să ajungi la o suprasaturație generată de o muncă excesivă. În acele momente, cauți liniștea. Altfel, dacă îți place ceea ce faci, nu te “saturi” de muzică, nu o percepi ca fiind parte din job (deci că ar fi lectură obligatorie). Este adevărat că, în funcție de perioadă, de proiect, de ceea ce urmează să predau, trebuie să ascult ceva anume, însă nu a fost vreo situație în care să consider că fac un compromis, că nu mai este plăcere. Evident, cu anumite genuri/creații rezonez mai mult și cu altele mai puțin, ori sunt perioade când doresc să ascult un anumit tip de muzică însă, în general, nu s-a manifestat vreo discordanță între ceea ce trebuie să ascult și ceea ce sunt.

Dacă am discuta de anumite perioade stilistice, cu siguranță muzica a ajuns la o anumită saturație pentru că reprezentanții ei au atins extremele sau au insistat prea mult pe aceleași idei, creând o rutină. Și atunci, evident, s-a căutat schimbarea macazului, înnoirea limbajului.

În ceea ce privește sacrificiile, da, ele există. Acum depinde cum privești aceste sacrificii și, mai ales, care este nivelul de performanță pe care vrei să îl atingi. Pentru că, dacă tu îți dorești performanță, îți asumi că nu vei avea o viață tocmai “normală”. Dacă ai șansa să întâlnești alții ca tine sau care să tolereze modul în care tu funcționezi, ești norocos. Altfel, este povara pe care trebuie să o porți, ca să atingi succesul. Astfel că trebuie să sacrifici timp, relații, uneori și familia (sau ideea unei familii), călătorii, momente, amintiri.

Este cunoscut că Facultatea de Muzică nu este atât de ușoară pe cât poate fi percepută. Cu ce ați rămas din facultate și ce i-ați spune unui tânăr care dorește să o ia pe acest drum?

Faptul că facultatea îi va consolida structura de bază. Să ajungă în vârf însă, depinde doar de el, de cât de mult studiază, de cât de perseverent este, cât de implicat și hotărât să reușească.

Există un poem sau ceva ce ați scris de care sunteți mândră și v-ar plăcea să iasă în lume? Dacă da, împărtășiți-l mai jos.

Un poem, nu. Urmează să împărtășesc lumii lucrarea mea care va fi publicată curând.

„Trebuie să reținem că muzica este o fărâmă din creator, din ceea ce el gândește și simte, este rezultatul unei (sau a unor) experiențe personale. Prin extensie, muzica unei epoci, este rezultatul frământărilor societății ei. ”

Secțiunea de pe blog sub care se va publica acest interviu se numește „interviuri – poveste”, o dată pentru că fiecare invitat are propria poveste și apoi pentru că mi-aș dori ca fiecare invitat să împărtășească o poveste despre el, despre alții sau inventată, ce merită să fie spusă mai departe. Care e a dumneavoastră?

Poate un sfat: elimină frica de a greși; din greșeli se naște progresul.

Pe Iulia o puteți găsi aici:

• Facebook
• Instagram
• YouTube

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Articolul Iulia Isac – „Muzica de calitate este strâns legată de ideea de umanizare, de trăire profundă, individuală” apare prima dată în Nicol Avram.